Am aşteptat atât de mult să vin la tine. Şi am venit. Era dimineaţă când mă aşteptai la uşă. Şi ploaia tocmai se oprea.
Am ajuns acasă, în braţele tale, V. Clipa aia în care m-am pus în pat şi m-ai strâns în braţe şi m-ai pupat pe cap, pe obraji, pe suflet, a încremenit în loc. Eram acasă şi sufletul meu era în siguranţă. Ţi-am luat mâna în mâna mea şi-am pus-o în dreptul inimii mele rănite. Şi s-a umplut cu viaţă. Şi a durut. Ştii cum e atunci când te doare ceva şi pui un bandaj, să doară mai puţin, dar durerea se amplifică şi se vindecă şi te sfâşie? Simplul fapt că în sfârşit există un leac, o alinare, amplifică durerea aia.
M-am simţit ca un câine rănit ce caută disperat puţină dragoste. Un câine flămând ce urlă de groază şi bine atunci când în sfârşit e mângâiat. E speriat, da. A uitat ce înseamnă să primească. De abia atunci realizează că a uitat şi se întreabă cum dracu a supravieţuit până acum. Fiinţele mor fără atingeri.
Mi-ai pus mâna pe creştet şi pe ureche ca să adorm. Să mă liniştesc. Aşa obişnuiau să-mi facă ai mei, când eram copil, altfel nu puteam să adorm.
Dar eu n-am putut să dorm cu tine, V. Am uitat cum e să nu dormi singur, într-un pat rece care urlă a singurătate. Am uitat ce e atingerea şi îmbrăţişarea unui bărbat, intimitatea, afecţiunea. Aşa că te-am privit cum dormi. Te-am privit mult, să rămân cu chipul tău pe retină atunci când nu-l voi mai putea vedea. Erai acolo, lângă mine în pat, eram amândoi strânşi unul în altul, şi nu-mi venea să cred. Cât timp aşteptasem clipa aia! Câte dimineţi m-au prins singură, spunându-ţi ,,Noapte bună" în gând... Şi erai acolo, erai acolo, tu, cel din inima mea.
Şi-n dimineaţa aia s-a schimbat ceva. Mi-ai dat curaj să mă ridic odată şi să nu-mi mai bat joc de mine, lăsând zilele să treacă, fără să fac nimic. M-ai certat. M-ai ridicat şi m-ai aruncat în realitate. Şi m-am lovit rău. Mi-ai spus că sunt puternică. Că pot. Că am mult potenţial pe care l-am lăsat să zacă acolo, undeva în mine, inert. Că sunt nebună. Şi cretină. Şi să nu mai aştept.
M-ai întrebat ce vise am. Măcar unul. Trebuie să fie. Trebuie să-l găsesc. M-ai strâns în braţe şi mi-ai cerut să mă gândesc la un vis. Zilele astea. Vezi, tu, aveam nevoie de cineva care să aibă forţă asupra mea pentru a reuşi. Aveam nevoie ca un om ca tine să-mi ceară să am vise. Ce stupidă sunt. Mi-a fost ruşine. Şi m-am simţit mică, mică, mică... Parcă ieşisem din mine. Sau voiam să o fac şi să fug. Să fug cât mai mult de mine şi să nu mă mai găsesc niciodată. Sunt moartă. Sunt mutilată. Inertă. Adormită de atâta amar de timp. În braţele tale am reuşit să mă adâncesc în mine, din ce în ce mai mult, şi să mă simt. Vulnerabilă. Speriată. Frântă. Îmi tremura inima, în braţele tale, în timp ce îmi şopteai şi mă vindecai.
A fost ca un vis, V.
Poate că acea clipă a aşteptat-o sufletul meu mulţi ani. Poate că n-am intrat în viaţa ta întâmplător. Poate că viaţa m-a purtat spre tine. Spre Cuib, în acel octombrie, învăţându-mă să iubesc iar teatrul. Şi nici măcar n-am vrut să merg în seara aia. Nu ştiu cum de am mers. Nici azi nu ştiu.
A fost o iarnă şi-o primăvară plină de teatru. Şi de tine. Iar emoţiile alea pe care le-am simţit de fiecare dată, pe drumul spre Cuib, nu le voi uita niciodată. Era viaţă în ele. Şi nostalgie. Şi dor. Mirosea a liliac şi-a ploaie şi-a vânt rece ce-ţi mângâie obrajii şi sufletul, mirosea a pierdere şi-a început de poveste. Aşa mirosea pe strada pe care mergeam spre Cuib. Curgea viaţa prin mine şi învăţam din nou să o trăiesc, să fac cunoştinţă cu ea, să o iubesc. Mă trezeam.
Îmi amintesc şi acum dimineaţa aia de iarnă în care am dat de pagina ta de facebook şi am fost un mic stalker. Mi-ai plăcut din prima clipă. Din nişte poze. Şi clipuri. Am ştiut de atunci, ceva din mine mi-a spus, că va fi ceva între noi. Şi poate sună clişeic şi pueril, dar de obicei ştiu din prima clipă dacă un om va însemna ceva pentru mine, sufletul meu ştie. Şi vocea ta. Vocea ta îmi părea atât de familiară, atât de caldă, atât de ştiută de mine. Şi ochii tăi mari şi luminoşi... îmi erai acasă şi nici măcar nu te cunoşteam. Nici măcar nu mă ştiai. A durat ceva până să mă ştii. Mă pierdeam în memoria ta atât de repede, printre toţi oamenii ăia cu care interacţionai. Din ziua aia de iarnă am tresărit şi am ştiut. Şi te-am aşteptat. Te-am aşteptat atât de mult... Mă mulţumeam doar să mă vezi. O clipă, întâlnindu-mi privirea şi apoi uitând. Uitându-mă... Eram deplorabilă. Şi mă agăţam de orice căcat. Interpretam mereu. Că azi m-ai văzut. Că azi mi-ai zâmbit. Nu ştiam că-s atât de mică şi că mă pierdeam printre toţi oamenii ăia şi prin viaţa ta aglomerată. Eram îndrăgostită. Şi orice părea un semn ce trebuie descifrat. Îndrăgostiţii cred doar ce vor să creadă. Aşa s-a întâmplat şi cu mine.
N-o să uit niciodată zilele alea în care visam. Pentru că aveam nevoie. Pentru că speram.
Ştiu acum că un om nu-ţi va răspunde niciodată la sentimente dacă sunt atât de intense. Pentru că îl sperii. Pentru că nu le poate înţelege. Pentru că vrea aer. Pentru că se pierde prin trăirile tale.
N-o să uit niciodată nici prima piesă în care te-am văzut. Venisem special să te văd. Şi aveam emoţii cum am avut la fiecare piesă în care urma să te văd. Ai apărut pe scenă şi am simţit că te-am văzut de atâtea ori. Că aia nu era prima dată. Atât de firesc era, atât de ştiut de inima mea.
Poate că paşii mei m-au purtat spre tine. Ca să mai învăţ încă ceva. Ca să vibrez.
...N-o să uit nici cum, în dimineaţa aia, prin somn, cu ultimele puteri, m-ai strâns în braţe, m-ai lipit de tine. Şi-mi venea să mor de atâta bine.
M-ai întrebat ce culoare are fericirea. Albastră. Ca marea mea. Pentru că sunt o tristă. Şi fericirea mea e nostalgie. E tumult. Şi pace. Şi uşurătate... Şi eternitate.
Şi are formă de cerc. Fericirea mea e infinită. Ca sufletul omului. Şi mică. Am nevoie de atât de puţin pentru a putea fi fericită. Şi totuşi, chiar şi atunci când am motive să fiu, când am toate motivele din lume, eu pierd fericirea. O pierd în mine. Şi n-o mai găsesc. Şi toată tristeţea din lume o acaparează. O sugrumă. Pentru că ceva, în maşinăria subtilă a fiinţei mele, a fost mereu dereglat, stricat. Sufletul meu e format din solitudine. Şi melancolie. Şi n-o să înţelegi niciodată.
...Tu eşti viaţă. Eşti lumină. Şi eu sunt întuneric. Şi-mi strălucesc mereu ochii când te văd. Tu m-ai învăţat cum să duc flacăra în furtună, fără să se stingă.
Mă frâng de dorul tău chiar şi acum, când n-au trecut decât patru zile de când ne-am văzut ultima oară.
Sunt speriată. Nu ştiu încotro să mă duc. Nu ştiu cum să fac să te uit şi să merg înainte. Să-mi realizez visele. Mă motivează gândul că într-o zi vei afla, cumva, că îmi îndeplinesc visele. Că ai schimbat ceva în mine.
Îţi promit, V. Deja am planuri şi n-o să le mai amân. De fiecare dată când voi vrea să dau înapoi, îmi voi aminti de tine, şi voi merge înainte. Voi lupta pentru mine până când n-o să mai pot. N-o să mă mai las măcinată de fondul ăsta trist al meu. Şi poate că n-o să mai doară atât. Poate că voi simţi din nou fericirea. Şi iubirea. Viaţa te răsplăteşte mereu când eşti bun cu ea.
Ţi-am scris atâtea pagini... De două ore îţi scriu şi fumez ca disperata. Promit că te voi uita, V. O să fug cât pot de tine. Până când vei deveni doar o amintire ştearsă de timp, o amintire dragă, căreia îi voi zâmbi mereu cu inima strânsă.
Sunt îngrozită. Atât de frică îmi e să te las să pleci de aici, din inima mea, unde ai stat atâta timp. Aproape că-mi vine să vomit. Atât de rău îmi e ştiind că voi trăi într-o lume fără tine. Mi-e foame de tine. Mă doare fizic lipsa ta. Aproape că-mi pare ireal, ireparabil să nu fii aici.
Te-aş strânge în braţe, prietenul meu drag, să te sufoc cu dragostea mea, şi mi-aş afunda nasul în pielea ta, să o respir. Să te respir. Să mă umplu cu tine. Cu bunătatea şi lumina ta. Atât de lipsită sunt fără tine. Atât de cumplit îmi e.
Sunt atât de plină de tine, uneori, încât atunci când zâmbesc, te văd pe tine zâmbind. Atunci când râd, îmi râzi tu pe suflet. Atunci când închid ochii, te văd pe tine, luându-mi faţa în palmele tale şi privindu-mă, direct în inimă.
Atât de plină sunt de tine, V., încât te văd pe tine, în mine.
...Te las să pleci.
Rămas bun, V.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu