Stau în camera mică cu geamuri mari, la un birou scorojit de timp. Mă clatin cu scaunul şi mă las pe spate; vreau să simt cum cad. Simt o voluptate stranie în asta. Râd şi îmi aprind o ţigară. Afară e mohorât şi plouă ca de sfârşit. Ca de pustiu, ca de târziul lumii îngropate în toamnă. Stropii se izbesc de geam într-un ecou ciudat, vibrând o dată cu un cântec trist din inima mea.
Aerul e înăbuşit în camera asta care parcă a îmbătrânit peste noapte. E stinsă, searbădă, lugubră, devastată de timp şi de amintiri. Nu-i mai regăsesc însufleţirea şi culoarea de altădată. Pereţii îmi par şterşi şi fără viaţă, sunt scrijeliţi şi murdari şi mă sufocă. Uneori, le mai aud ecoul. O clipă. Şi atunci tresar şi mă îndrept spre fereastră. Respir adânc aerul tare. Miroase a nostalgie, a praf, a pământ ud, a renunţare, a sfârşituri. Şi camera mea se umple de toamnă.
Simt cum în piept îmi tresare tulburător un zbucium. Şi ochii mei obosiţi şi trişti strălucesc acum, mai vii ca niciodată. Ce taină a revărsat lumină asupra lor? Ce forţă a adus seninătate în locul ăsta gol? E acel moment neaşteptat în care speranţa îşi face loc în inima ta, timidă şi cuminte, ca soarele ce priveşte pentru o clipă de după nori, dispărând din nou în cenuşiul lor. O clipă... o blestemată de clipă pe care o cauţi apoi zadarnic. E acel moment în care simţi că orice e posibil, în care nu te mai temi, în care te simţi. Şi te trăieşti. Şi trăieşti totul cu o magie ciudată. Şi toată frumuseţea şi nostalgia lumii ţi se revarsă pe chip, năvălindu-ţi întreaga fiinţă. Şi poţi să fugi, poţi să fugi unde vrei, unde îţi strigă inima să vii. Eşti liber. Şi te poţi arunca, zâmbind, de pe cele mai înalte culmi, fără să-ţi mai fie frică că poţi pierde ceva. Doar clipa asta sublimă contează. Eşti prezent, în sfârşit, în viaţa ta.
Dar clipa a trecut... în culmile sublimelor bucurii, se stinge. Şi mă trezesc iar în aceeaşi cameră mizeră, pe acelaşi scaun, clătinându-mă plictisită şi bătrână, aşteptând să cad. Şi ploaia s-a oprit, nu-mi mai cântă sfârşită în geam. Şi ţigara a ars singură şi inutilă în scrumieră.
Şi ochii mei...
Rămân aşa, privind cum se face din ce în ce mai întuneric.... Absentă, adâncindu-mă în reverii, ascultând toamna şi inima ce nu-mi mai spune nimic. Aceeaşi faţă palidă şi crispată, acelaşi zâmbet umbrit de regrete, aceleaşi mişcari nesigure şi obosite...
aceeaşi tristeţe prin care rătăcesc. Şi atâta dorinţă! atâta sete de viaţă şi de clipe efemere în care simt că trăiesc!
Cât de uşor şi amăgitor s-a stins o clipă... cât de zadarnic m-am dăruit ei, dezvăluindu-mă. M-am irosit. M-am consumat. Am ars. M-am simţit eternă. O clipă cumplit de frumoasă, cât să-ţi ajungă pentru o viaţă întreagă. E numai lumină în toată însingurarea ta. E atunci când te îndrăgosteşti. E atunci când pierzi. E atunci când ţi se face frig şi-ţi rămâne doar toamna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu