Pe tine te iubesc ca pe o poartă Pe care-am sfărâmat-o ca să pot intra. Şi restul ce se poate întâmpla, Sunt ciorne la o operă de artă.

Când simţi că nu mai există nicio speranţă, când totul te apasă şi visurile îţi sunt năruite, trage adânc în piept aerul tare al anotimpului prin care te plimbi acum. Fiecare are parfumul lui îmbătător, specific. Umple-te cu el, nu-i nimic mai viu şi mai vindecător decât mirosul proaspăt de primăvară, de pomi ce înfloresc timid, înviorându-ţi sufletul.

Azi-dimineaţă când am deschis geamul, pe neaşteptate, m-a cuprins primăvara. Am strigat atunci, ca un copil cuprins de dor ,,A venit primăvara!" Ah, ce fiori mi-au străbătut tot corpul! Ce fericire tristă... de nepătruns.

Natura toată vibra, trezită la viaţă, preschimbată, parcă, peste noapte, într-un paradis uitat al inimii mele. Aerul pulsa de viaţă, într-un cântec însufleţit al adierilor de vânt şi-al păsărilor care se întorc, anunţându-ne vesele. Miros de ploaie, de flori, de viaţă. Freamăt. Foşnete. Linişte... Alei umbrite de pomi. Ce simfonie. Cum aş putea s-o uit vreodată? Cu câte minuni m-am umplut doar respirând şi ascultând viaţa lăuntrică a naturii, ce curgea prin mine, lin, infinită... Cu câtă bucurie şi disperare am strâns-o în inima mea.

Câtă voluptate sfâşietoare are viaţa în anotimpurile ei! Cât de frumoasă şi pură îţi pare atunci. Cu câtă beatitudine sorbi din nefericirea ei când simţi o rază de soare, strângând la piept cerul şi pământul şi amintirea clipelor care au fost şi nu vor mai veni, plutind în aer...
Mistuindu-te, încet, în momentul prezent.

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu, De mine-atunci nu vei mai şti – Nu mai veni, e prea târziu, Nu mai veni!

A întârziat iarna anul ăsta. Şi m-a aruncat în frig pe nepregătite. Azi, în timp ce mă chinuiam să merg prin zăpadă, alunecând la fiecare pas tot mai greoi, am ştiut. 

Am ştiut că nu te voi mai căuta niciodată. Ce mult înseamnă niciodată.

Că nu vom mai vorbi. Nu ne vom mai atinge.

Că nu voi mai sta niciodată pe fotoliul din faţa ta, respirând nopţi liniştite de vară.

Nu voi mai uita să respir când păşesc, timid şi grăbit, în lumea ta.

Nu mă vei mai lua de mână în întuneric, în curtea în care mi-am plâns toate visele, cândva .

Nu îmi vei mai turna vin în pahar. 

Nu mă voi mai adăposti în braţele tale. 
Mâna mea nu va mai fi acoperită niciodată de a ta.
Nu îmi vei mai râde, ecou, pe suflet.

Nu vom mai asculta muzică între cei patru pereţi îmbibaţi cu fum şi amintiri. Nu-mi vei mai fredona melodii. 

Nu ne vor mai prinde niciodată dimineţi împreună. 

Am ştiut că între noi stă veşnicia. La propriu. 

Îmi amintesc din ce în ce mai rar de tine. Îmi ocup gândurile cu orice altceva ca să pot să continui. Dar când se întâmplă, doar pentru o clipă, să-mi amintesc ce am îngropat cu atâta spaimă în mine, simt un rău fizic. E o nevoie aproape organică ce se cere a fi satisfăcută pentru că altfel n-ai cum să supravieţuieşti. E ca atunci când ţi-e sete şi trebuie să uiţi. Să nu-ţi mai asculţi organismul, şi nici fiinţa. Să acoperi golul ăla cu tot ce poţi. Chiar dacă vei cădea în el când ţi-e lumea mai dragă.
Aşa mi-e dor de tine, cu totul, şi-aşa te îngrop în mine, cu fiecare zi care vine. 

În timp ce înaintam prin zăpadă, am simţit din plin infinitul, în timp ce lăsam urme de paşi în urma mea pe care vântul le acoperea cât ai clipi. Aşa ne pierdem şi noi, prin anotimpuri. Aşa ni se pierd urmele într-o poveste acoperită de timp. 

Şi oricât aş vrea să mă uit înapoi, e prea târziu.
Ca sfâşierea iernii în mijlocul primăverii. Ca amurgul clipelor noastre, risipindu-se,
în eternitate.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai Plânge-n soare fum. Înserează-mă pe mine, Mă-nserez oricum.

M-am lăsat sfâşiată de iluzii, hrănindu-mă frenetic din ele, picurându-mi în sânge otrava dizolvantă a aşteptării.

M-am umilit. M-am prăbuşit, de bună voie, când am simţit că nu mai am puterea să continui să merg. Când am vrut să rămân acolo, chiar dacă căzută. M-am lăsat răsturnată la capătul de drum al atâtor zile, când am văzut, resemnată, că nu duce nicăieri. Că tu nici măcar nu eşti acolo, pe drumul meu înfundat, să vezi cum mă târăsc prin clipe care se scurg greoi.

A fost o zi. 

O singură zi în care m-am scuturat de tot trecutul ce-mi apăsa ca un bolovan uriaş pe genunchi, purtându-mi paşii, mereu învinşi, înapoi. A fost o singură zi. Mai degrabă, o clipă, în care am tras adânc aer în piept şi am luat-o din loc. 

Să nu crezi că mi-am plănuit vreun moment să mă vindec de tine. Nu, dragul meu! De m-ar fi întrebat cineva cu doar câteva ore în urmă dacă vreau să renunţ la tine, aş fi tresărit înspăimântată de grozăvia unui astfel de gând.

Am început să înaintez, cu ochii închişi, orbecăind prin beznă, fără să meditez, fără să mă gândesc o clipă că te las în urmă. Dacă aş fi făcut-o, probabil că mi-ar fi pierit curajul şi m-aş fi întors, alergând speriată, în locul pe care îl ştiu atât de bine. Aş fi rămas într-un punct mort, purtată în derivă prin acelaşi cerc fără sfârşit; încătuşată cu voluptate în propriile căderi, 
îmbătrânind.

Ce s-a întâmplat cu mine în acea zi? Am ascultat de îndemnuri străine, care se împotriveau fiinţei mele?

Poate că un proces al conştiinţei, mult mai puternic, a dat la o parte toată ceaţa prin care rătăceam, scuturând peste trăiri cenuşă. Poate că toate cele întâmplate, adunate la un loc, au izbucnit în mine ca o forţă nebănuită ce nu putea fi înfrânată decât în renunţare. Acea renunţare care îţi dă puterea să te ridici, în sfârşit, căci numai ce ai pierdut va fi al tău pentru totdeauna. 

Şi iată, lăsându-te tot mai mult în urmă, am avut curajul să mă uit înapoi. Nu te-am mai văzut. Sau cel puţin, nu te-am mai recunoscut.  Cum era să o fac? 
Eşti doar o amintire înceţoşată, stingându-se tăcut la margine de drum prăfuit.




Abia acum, târziu, ştiu că nimic nu durează la nesfârşit. Şi că, în povestea fiecăruia, vine acea zi, hotărâtoare, care desparte totul de ziua de ieri. Că oricât de mult te-ai minţi că nu vei mai simţi niciodată atât de intens totul, că nu te vor mai tulbura poveşti care să te ridice şi-apoi să te arunce în cel mai cumplit hău, inima are o putere uluitoare de a bate din nou, chiar dacă sângerând sfâşiată. De a bate eroic şi trist, mai vie ca niciodată.

Sindromul Stockholm şi agresorul victimă

Am ajuns să iubesc tot ce n-am putut înţelege. Necunoscutul.  Ce creier pervers. Am îmbrăţişat cu voluptate tot ce mă speria odată. Nu asta facem uneori? Ne atrage tot ce ne sperie, tot ce are putere asupra noastră. Ne cufundăm tot mai mult în întuneric pentru a-l înţelege, pentru a ne vindeca de el. Îl învingem, iubindu-l. Sindromul Stockholm. Zace în unii dintre noi, atrăgând agresorii ca un magnet. 

De câte ori n-am respins pe cel pe care-l puteam avea, oricând? De câte ori nu ne-am îndrăgostit de un fel de agresor al nostru? Nu, nu zic doar de ghiolbanii care nu ştiu cum să se impună decât prin violenţă fizică sau verbală, având impresia că doar în asta constă masculinitatea şi puterea lor. Probabil că aşa e. Mă refer la ăla care aparent te ascultă şi mimează că îi pasă pentru a-şi urmări propriile scopuri, doar aşa, de amorul artei, pardon, al ego-ului, să mai crească puţin în ochii lui că-i prea mic, în timp ce el rămâne neatins, nedescoperit, neprihănit. Adică tu dai şi el primeşte. Şi-ţi convine schimbul ăsta, inconştient. Iar dacă comentezi, agresorul ţi-ar spune că e doar vina ta că ai ştiut în ce te bagi. Cum? N-ai ştiut? Atunci miroşi a naivitate. Nu-i treaba lui că ţi-ai făcut tu filme. 
Ăsta e mai înşelător decât ăla care te agresează pe faţă. Ăsta te roade psihic încet, încet, dar sigur, până ce stima ta de sine, oricum minusculă, ajunge de negăsit.

 Adevărul trist e că mulţi dintre noi căutăm să fim victime neînţelese ale sorţii. Că ne e mai uşor să oferim decât să ne deschidem spre a primi. Că ne e mai uşor să iubim decât să ne lăsăm iubiţi. Că ne e mai uşor să construim melodrame decât să simplificăm. Că ne e mai uşor să credem minciuni decât să acceptăm adevărul, adică să credem doar ce vrem noi să credem. Ne atrag nebuneşte agresorii în timp ce oamenii care sunt dispuşi să ne ofere ne par neinteresanţi şi slabi, nişte victime ca noi şi ei, un plictis continuu. Ori noi căutăm în celălalt tot ce nu avem noi, tot ce ne lipseşte. Ne lăsăm agresaţi cu voluptate, dar vrem să fim şi înţeleşi, ascultaţi, revelaţi, trataţi. Îl punem pe bietul agresor în ipostaza de psiholog al nostru. Şi-ncepem să ne dezbrăcăm şi să ne oferim pe tavă, turuind fără filtru tot ce gândim, că doar îl iubim. Apoi, ne întrebăm uluiţi de ce s-a plictisit agresorul de noi. Că doar noi i-am oferit totul, de ce suspină chior, în altă parte, după nişte simple măşti?

Nu, nu doar agresorii sunt vânători. Şi noi suntem. Vânăm imposibilul, neiubirea, melodrama, singurătatea, pastilele, victimizarea, incertitudinea, alcoolul, efemerul, insomniile, visurile irealizabile. Vânăm sfârşiturile căci ne e o frică de moarte de ele. Vânăm şi nu vrem cu adevărat ca celălalt să ne cadă pradă căci, la dracu, procesul e tot farmecul.

Pentru cine te-ai mai lupta? Unde ar mai fi temelia pe care se construiesc noile visuri? Ce ar mai rămâne de dorit dacă ai avea deja? Căcat. N-ar mai rămâne nimic decât golul imens pe care-l ştii atât de bine. Ar trebui să rămâi în loc, să te dezbraci cu adevărat şi să-ţi cotrobăi prin răni, să le vindeci şi apoi să te laşi iubit. Şi asta te sperie. Să nu te mai agăţi ca o lipitoare sinistră de oameni care nu te vor. Care îţi oferă, în schimb, iluzii gratuit, care te vor respinge, subtil, prin răceală şi tu te vei amoreza şi mai tare, punând botul căci, nu-i aşa? doar îţi place ce-i departe de tine. Ca să ţi se confirme încă o dată că nu meriţi. Să te complaci, e mai uşor. E mai uşor să te umileşti, minţindu-te că suferinţa e un act nobil, că numai fiinţele sensibile şi neînţelese ca tine pot duce în spate toată greutatea pământului. Şi să nu îţi dai seama că ţi-e prea frică de implicare şi că te sperie ca dracu ideea de a fi iubit şi de a rămâne în loc. Că te sperie normalul, simplitatea, firescul, lucrurile clare. Că nu, nu ştii să iubeşti. Pentru că nu te iubeşti nici pe tine. Iubeşti doar iubirea, iubeşti o idee, o stare, o himeră, o poveste, tot ce e efemer şi toxic, şi eşti la fel de egoist ca şi agresorul tău, doar că  puţin mai depresiv.

,,În tine îmi las unghiile, în tine, ţipătul; cu acești ochi te-am privit şi pe mine m-am văzut înlăuntru"

Suferă de depresie şi de anxietate.  Depresia e ca un bolovan uriaş pe care-l cari după tine, clipă de clipă, şi te simţi obosit oricâte ore ai dormi, chiar dacă zaci toată ziua, ţi-e aproape imposibil să faci lucrurile obişnuite pe care le fac oamenii sănătoşi. Cari munţi după tine şi nu mai poţi vedea dincolo de extenuarea sufletului, vreun sens, în orice. Şi ai vrea să îngropi munţii şi pe tine cu ei. 

Eşti ca o legumă. Nu te mai simţi viu. Nu mai vrei să o iei din loc. Sau ai vrea, dar nu mai ai puterea să vrei. Fiecare zi e o luptă constantă cu tine. O luptă între dorinţa de a trăi sau măcar de a supravieţui şi dorinţa de a se sfârşi durerea. 
Te izolezi şi tot ce vrei e să dormi, să dormi mult, cât o viaţă.

Când suferi de anxietate, simţi că dacă vei face un pas în viitor, vei cădea. Nu poţi privi în viitor, nici măcar la ziua de mâine, pentru că te cuprinde panica. Panica că nu te vei descurca, că vei face lucrurile greşit, că ţi se va întâmpla ceva rău, că vei fi la fel de neiubită sau că va veni o altă zi fără sens, o altă zi în care tragi de tine şi te târăşti la propriu prin ea.

 Frica te paralizează, ia tot ce e mai frumos din tine. Eşti prizonierul ei, şi chiar dacă ştii că temerile tale sunt, de multe ori, iraţionale, la naiba, tot ţi-e frică. Şi ţi-e ciudă pe tine că nu poţi opri neliniştea asta, că nici măcar iubirea n-o poate învinge. Tot ce vrei e să vegetezi în zona ta de confort, acolo unde nimic nu mai e, acolo unde te uiţi, te uiţi pentru o clipă. Cauţi întunericul, ţi-l doreşti, îl strigi, ca să te acoperi cu el, în uitare. Lumina şi vindecarea au ajuns să te sperie din simplul motiv că ţi-e frică de necunoscut. De tot ceea ce nu mai ştii.
 Te dispreţuieşti pentru ceea ce eşti. Sentimentul de vină şi disperare te roade încet. Că nu poţi fi normal. Că ştii că ai potenţial în tine, că nu eşti varianta ta cea mai bună, că nu eşti fiinţa completă pe care ai fi vrut-o. Că viaţa trece, aşa, pe lângă tine, rămânând doar spectatorul ei, undeva, în umbră. Ai vrea să fii şi tu actorul principal pe scena vieţii tale, să faci ca lucrurile să se întâmple, să-ţi construieşti un destin, nu să priveşti pasiv cum eşti purtată de el, în derivă. Şi limpezirea aceasta a conştiinţei, în loc să te ridice, te aruncă şi mai rău în anxietate. 






 Şi ai vrea să ieşi din tine. Că nici nopţi dormite nu mai ai, cum închizi ochii şi aţipeşti pentru o clipă, te trezeşti înspăimântată că nu mai poţi să respiri, te ridici din pat şi fugi de tine, încercând să înveţi la propriu să respiri. Că ai uitat. Deschizi geamul şi tragi adânc în piept aerul tare, să te oxigenezi, că parcă cineva a încercat să te sufoce în somn. Creier pervers. 

Te întrebi apoi de ce uiţi să respiri atunci când dormi. Frica. Frica de moarte e răspunsul la toate întrebările tale. 

Ţi-e atât de frică de viaţă şi de tot ce aduce ea: oameni, necunoscut, zădărnicie, boală, suferinţă, şi un gol infect în care tot cazi. Nu poţi să-l umpli cu nimic, nici cu alcool, nici cu mâncare, nici cu toţi oamenii din lume ori cu plăcerea. Nici măcar cu momentele fericite pe care le-ai aşteptat atât. Fericirea nu e de ajuns ca să umple golul ăla. Oricum, tu nu mai cunoşti fericirea decât abia după ce pleacă. O ştii doar în amintire. Şi devine tot o durere, în lipsa ei. 
Nu mai eşti prezentă de mult. 

Ţi-e atât de frică de viaţă căci ai iubit-o, cândva, prea mult. Ai avut aşteptări prea mari de la ea. Şi-ţi cauţi cu disperare vindecarea prin oameni care mai mult îţi amplifică angoasa. Apoi o cauţi în interior. Şi n-o găseşti oricât te-ai chinui, căci de acolo, din străfundurile fiinţei tale dureroase, izvorăşte frica. Tovarăşa ta de drum care s-a ataşat de tine mai mult decât a făcut-o orice om căruia i-ai vrut iubirea. Şi nu poţi scăpa de ea, a făcut o obsesie pentru tine. Pentru că i-ai dat putere, pentru că ai fugit de ea, şi ea, ca orice hărţuitoare nenorocită, s-a simţit provocată. N-ai  ştiut că nu poţi fugi cu adevărat de ceea ce e în tine. Ai ajuns să-ţi fie frică de părţi din tine neştiute, care stau ascunse, latente, şi pândesc din umbră pentru a-ţi da lovitura finală. 

Aşa e anxietatea. E ca un gol negru ce curge prin tine şi se revarsă, în unele momente, şi te scufundă, şi te înghite.  O frică constantă de lucrurile exterioare. Şi de tine. Mai ales de tine.

Un pas, doar un pas îi mai trebuia ca să descopere fericirea după colţ. Dar i-a fost frică. Aşa că a amorţit în loc, neclintită. Şi bolovanul uriaş îi îngreuna paşii, iar mintea înceţoşată îi juca feste. Prinsese rădăcini acolo. N-avea de unde să ştie ce o aşteaptă după colţ. Şi chiar dacă ar fi ştiut, tot degeaba. N-ar fi avut puterea să mai facă încă un pas. Chiar dacă pasul ăla ar fi lăsat, poate, bolovanul în urmă. A rămas pe veci în acel punct mort, atât de aproape de vindecare…

,,Să ştie că le-am iubit, cu durere."

N-am reuşit niciodată să-ţi spun aceste cuvinte. De câte ori am încercat, se rătăceau frânte pe buzele mele, murind într-un zâmbet stins. 
Cădeau arse, destrămate din adâncuri dureroase, cădeau, căutându-te. Rămânea doar cenuşa unei scrisori netrimise.

Voi veni la tine dacă o să mă chemi. Vom asculta muzică şi vom râde cu poftă, cum o fac doi prieteni vechi, necunoscuţi, iar aerul primăverii ne va dezmetici. Îţi voi sorbi fiecare cuvânt şi tăcere, privind cum paginile mele, îngălbenite de atâtea toamne, se rup la fiecare atingere, amestecându-se cu vinul de pe buzele mele amorţite. Amestecându-se cu noi, cu clipa asta, o pauză în eternitate. 









Auzi foşnetul cuvintelor hoinare ce nu şi-au găsit niciodată un loc? Acele cuvinte, sângerând, pulsând din ce în ce mai stins, explodând de atâta viaţă, fără rost...
Ai întrezărit vreodată coperta acestei  cărţi, pe care ai avut-o, mereu, în palmele tale? I-ai simţit, vag, parfumul? Sau, cândva, vreun gând, din întâmplare, i-a risipit paginile, chiar între degetele tale? 
Ai aruncat-o, apoi, plictisit, în uitare?





Îţi voi arăta că am fost mereu lângă tine. Dacă vei fi curios să-ţi întorci privirea spre paginile acestea vechi care-şi dau ultima suflare. Pe toate drumurile, în toate felurile. Dacă te vei opri pentru o clipă în loc, pentru un respiro, vei descoperi printre rânduri, un om care ţi-a scris. În linişte şi revoltă, în întuneric şi cu ceaţă în ochi, aşa cum primăvara îşi face loc, timid, printre mormane de zăpadă.