Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu, De mine-atunci nu vei mai şti – Nu mai veni, e prea târziu, Nu mai veni!

A întârziat iarna anul ăsta. Şi m-a aruncat în frig pe nepregătite. Azi, în timp ce mă chinuiam să merg prin zăpadă, alunecând la fiecare pas tot mai greoi, am ştiut. 

Am ştiut că nu te voi mai căuta niciodată. Ce mult înseamnă niciodată.

Că nu vom mai vorbi. Nu ne vom mai atinge.

Că nu voi mai sta niciodată pe fotoliul din faţa ta, respirând nopţi liniştite de vară.

Nu voi mai uita să respir când păşesc, timid şi grăbit, în lumea ta.

Nu mă vei mai lua de mână în întuneric, în curtea în care mi-am plâns toate visele, cândva .

Nu îmi vei mai turna vin în pahar. 

Nu mă voi mai adăposti în braţele tale. 
Mâna mea nu va mai fi acoperită niciodată de a ta.
Nu îmi vei mai râde, ecou, pe suflet.

Nu vom mai asculta muzică între cei patru pereţi îmbibaţi cu fum şi amintiri. Nu-mi vei mai fredona melodii. 

Nu ne vor mai prinde niciodată dimineţi împreună. 

Am ştiut că între noi stă veşnicia. La propriu. 

Îmi amintesc din ce în ce mai rar de tine. Îmi ocup gândurile cu orice altceva ca să pot să continui. Dar când se întâmplă, doar pentru o clipă, să-mi amintesc ce am îngropat cu atâta spaimă în mine, simt un rău fizic. E o nevoie aproape organică ce se cere a fi satisfăcută pentru că altfel n-ai cum să supravieţuieşti. E ca atunci când ţi-e sete şi trebuie să uiţi. Să nu-ţi mai asculţi organismul, şi nici fiinţa. Să acoperi golul ăla cu tot ce poţi. Chiar dacă vei cădea în el când ţi-e lumea mai dragă.
Aşa mi-e dor de tine, cu totul, şi-aşa te îngrop în mine, cu fiecare zi care vine. 

În timp ce înaintam prin zăpadă, am simţit din plin infinitul, în timp ce lăsam urme de paşi în urma mea pe care vântul le acoperea cât ai clipi. Aşa ne pierdem şi noi, prin anotimpuri. Aşa ni se pierd urmele într-o poveste acoperită de timp. 

Şi oricât aş vrea să mă uit înapoi, e prea târziu.
Ca sfâşierea iernii în mijlocul primăverii. Ca amurgul clipelor noastre, risipindu-se,
în eternitate.