Pe tine te iubesc ca pe o poartă Pe care-am sfărâmat-o ca să pot intra. Şi restul ce se poate întâmpla, Sunt ciorne la o operă de artă.

Când simţi că nu mai există nicio speranţă, când totul te apasă şi visurile îţi sunt năruite, trage adânc în piept aerul tare al anotimpului prin care te plimbi acum. Fiecare are parfumul lui îmbătător, specific. Umple-te cu el, nu-i nimic mai viu şi mai vindecător decât mirosul proaspăt de primăvară, de pomi ce înfloresc timid, înviorându-ţi sufletul.

Azi-dimineaţă când am deschis geamul, pe neaşteptate, m-a cuprins primăvara. Am strigat atunci, ca un copil cuprins de dor ,,A venit primăvara!" Ah, ce fiori mi-au străbătut tot corpul! Ce fericire tristă... de nepătruns.

Natura toată vibra, trezită la viaţă, preschimbată, parcă, peste noapte, într-un paradis uitat al inimii mele. Aerul pulsa de viaţă, într-un cântec însufleţit al adierilor de vânt şi-al păsărilor care se întorc, anunţându-ne vesele. Miros de ploaie, de flori, de viaţă. Freamăt. Foşnete. Linişte... Alei umbrite de pomi. Ce simfonie. Cum aş putea s-o uit vreodată? Cu câte minuni m-am umplut doar respirând şi ascultând viaţa lăuntrică a naturii, ce curgea prin mine, lin, infinită... Cu câtă bucurie şi disperare am strâns-o în inima mea.

Câtă voluptate sfâşietoare are viaţa în anotimpurile ei! Cât de frumoasă şi pură îţi pare atunci. Cu câtă beatitudine sorbi din nefericirea ei când simţi o rază de soare, strângând la piept cerul şi pământul şi amintirea clipelor care au fost şi nu vor mai veni, plutind în aer...
Mistuindu-te, încet, în momentul prezent.