M-am lăsat sfâşiată de iluzii, hrănindu-mă frenetic din ele, picurându-mi în sânge otrava dizolvantă a aşteptării.
M-am umilit. M-am prăbuşit, de bună voie, când am simţit că nu mai am puterea să continui să merg. Când am vrut să rămân acolo, chiar dacă căzută. M-am lăsat răsturnată la capătul de drum al atâtor zile, când am văzut, resemnată, că nu duce nicăieri. Că tu nici măcar nu eşti acolo, pe drumul meu înfundat, să vezi cum mă târăsc prin clipe care se scurg greoi.
A fost o zi.
O singură zi în care m-am scuturat de tot trecutul ce-mi apăsa ca un bolovan uriaş pe genunchi, purtându-mi paşii, mereu învinşi, înapoi. A fost o singură zi. Mai degrabă, o clipă, în care am tras adânc aer în piept şi am luat-o din loc.
Să nu crezi că mi-am plănuit vreun moment să mă vindec de tine. Nu, dragul meu! De m-ar fi întrebat cineva cu doar câteva ore în urmă dacă vreau să renunţ la tine, aş fi tresărit înspăimântată de grozăvia unui astfel de gând.
Am început să înaintez, cu ochii închişi, orbecăind prin beznă, fără să meditez, fără să mă gândesc o clipă că te las în urmă. Dacă aş fi făcut-o, probabil că mi-ar fi pierit curajul şi m-aş fi întors, alergând speriată, în locul pe care îl ştiu atât de bine. Aş fi rămas într-un punct mort, purtată în derivă prin acelaşi cerc fără sfârşit; încătuşată cu voluptate în propriile căderi,
îmbătrânind.
Ce s-a întâmplat cu mine în acea zi? Am ascultat de îndemnuri străine, care se împotriveau fiinţei mele?
Poate că un proces al conştiinţei, mult mai puternic, a dat la o parte toată ceaţa prin care rătăceam, scuturând peste trăiri cenuşă. Poate că toate cele întâmplate, adunate la un loc, au izbucnit în mine ca o forţă nebănuită ce nu putea fi înfrânată decât în renunţare. Acea renunţare care îţi dă puterea să te ridici, în sfârşit, căci numai ce ai pierdut va fi al tău pentru totdeauna.
Şi iată, lăsându-te tot mai mult în urmă, am avut curajul să mă uit înapoi. Nu te-am mai văzut. Sau cel puţin, nu te-am mai recunoscut. Cum era să o fac?
Eşti doar o amintire înceţoşată, stingându-se tăcut la margine de drum prăfuit.
Abia acum, târziu, ştiu că nimic nu durează la nesfârşit. Şi că, în povestea fiecăruia, vine acea zi, hotărâtoare, care desparte totul de ziua de ieri. Că oricât de mult te-ai minţi că nu vei mai simţi niciodată atât de intens totul, că nu te vor mai tulbura poveşti care să te ridice şi-apoi să te arunce în cel mai cumplit hău, inima are o putere uluitoare de a bate din nou, chiar dacă sângerând sfâşiată. De a bate eroic şi trist, mai vie ca niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu