,,În tine îmi las unghiile, în tine, ţipătul; cu acești ochi te-am privit şi pe mine m-am văzut înlăuntru"

Suferă de depresie şi de anxietate.  Depresia e ca un bolovan uriaş pe care-l cari după tine, clipă de clipă, şi te simţi obosit oricâte ore ai dormi, chiar dacă zaci toată ziua, ţi-e aproape imposibil să faci lucrurile obişnuite pe care le fac oamenii sănătoşi. Cari munţi după tine şi nu mai poţi vedea dincolo de extenuarea sufletului, vreun sens, în orice. Şi ai vrea să îngropi munţii şi pe tine cu ei. 

Eşti ca o legumă. Nu te mai simţi viu. Nu mai vrei să o iei din loc. Sau ai vrea, dar nu mai ai puterea să vrei. Fiecare zi e o luptă constantă cu tine. O luptă între dorinţa de a trăi sau măcar de a supravieţui şi dorinţa de a se sfârşi durerea. 
Te izolezi şi tot ce vrei e să dormi, să dormi mult, cât o viaţă.

Când suferi de anxietate, simţi că dacă vei face un pas în viitor, vei cădea. Nu poţi privi în viitor, nici măcar la ziua de mâine, pentru că te cuprinde panica. Panica că nu te vei descurca, că vei face lucrurile greşit, că ţi se va întâmpla ceva rău, că vei fi la fel de neiubită sau că va veni o altă zi fără sens, o altă zi în care tragi de tine şi te târăşti la propriu prin ea.

 Frica te paralizează, ia tot ce e mai frumos din tine. Eşti prizonierul ei, şi chiar dacă ştii că temerile tale sunt, de multe ori, iraţionale, la naiba, tot ţi-e frică. Şi ţi-e ciudă pe tine că nu poţi opri neliniştea asta, că nici măcar iubirea n-o poate învinge. Tot ce vrei e să vegetezi în zona ta de confort, acolo unde nimic nu mai e, acolo unde te uiţi, te uiţi pentru o clipă. Cauţi întunericul, ţi-l doreşti, îl strigi, ca să te acoperi cu el, în uitare. Lumina şi vindecarea au ajuns să te sperie din simplul motiv că ţi-e frică de necunoscut. De tot ceea ce nu mai ştii.
 Te dispreţuieşti pentru ceea ce eşti. Sentimentul de vină şi disperare te roade încet. Că nu poţi fi normal. Că ştii că ai potenţial în tine, că nu eşti varianta ta cea mai bună, că nu eşti fiinţa completă pe care ai fi vrut-o. Că viaţa trece, aşa, pe lângă tine, rămânând doar spectatorul ei, undeva, în umbră. Ai vrea să fii şi tu actorul principal pe scena vieţii tale, să faci ca lucrurile să se întâmple, să-ţi construieşti un destin, nu să priveşti pasiv cum eşti purtată de el, în derivă. Şi limpezirea aceasta a conştiinţei, în loc să te ridice, te aruncă şi mai rău în anxietate. 






 Şi ai vrea să ieşi din tine. Că nici nopţi dormite nu mai ai, cum închizi ochii şi aţipeşti pentru o clipă, te trezeşti înspăimântată că nu mai poţi să respiri, te ridici din pat şi fugi de tine, încercând să înveţi la propriu să respiri. Că ai uitat. Deschizi geamul şi tragi adânc în piept aerul tare, să te oxigenezi, că parcă cineva a încercat să te sufoce în somn. Creier pervers. 

Te întrebi apoi de ce uiţi să respiri atunci când dormi. Frica. Frica de moarte e răspunsul la toate întrebările tale. 

Ţi-e atât de frică de viaţă şi de tot ce aduce ea: oameni, necunoscut, zădărnicie, boală, suferinţă, şi un gol infect în care tot cazi. Nu poţi să-l umpli cu nimic, nici cu alcool, nici cu mâncare, nici cu toţi oamenii din lume ori cu plăcerea. Nici măcar cu momentele fericite pe care le-ai aşteptat atât. Fericirea nu e de ajuns ca să umple golul ăla. Oricum, tu nu mai cunoşti fericirea decât abia după ce pleacă. O ştii doar în amintire. Şi devine tot o durere, în lipsa ei. 
Nu mai eşti prezentă de mult. 

Ţi-e atât de frică de viaţă căci ai iubit-o, cândva, prea mult. Ai avut aşteptări prea mari de la ea. Şi-ţi cauţi cu disperare vindecarea prin oameni care mai mult îţi amplifică angoasa. Apoi o cauţi în interior. Şi n-o găseşti oricât te-ai chinui, căci de acolo, din străfundurile fiinţei tale dureroase, izvorăşte frica. Tovarăşa ta de drum care s-a ataşat de tine mai mult decât a făcut-o orice om căruia i-ai vrut iubirea. Şi nu poţi scăpa de ea, a făcut o obsesie pentru tine. Pentru că i-ai dat putere, pentru că ai fugit de ea, şi ea, ca orice hărţuitoare nenorocită, s-a simţit provocată. N-ai  ştiut că nu poţi fugi cu adevărat de ceea ce e în tine. Ai ajuns să-ţi fie frică de părţi din tine neştiute, care stau ascunse, latente, şi pândesc din umbră pentru a-ţi da lovitura finală. 

Aşa e anxietatea. E ca un gol negru ce curge prin tine şi se revarsă, în unele momente, şi te scufundă, şi te înghite.  O frică constantă de lucrurile exterioare. Şi de tine. Mai ales de tine.

Un pas, doar un pas îi mai trebuia ca să descopere fericirea după colţ. Dar i-a fost frică. Aşa că a amorţit în loc, neclintită. Şi bolovanul uriaş îi îngreuna paşii, iar mintea înceţoşată îi juca feste. Prinsese rădăcini acolo. N-avea de unde să ştie ce o aşteaptă după colţ. Şi chiar dacă ar fi ştiut, tot degeaba. N-ar fi avut puterea să mai facă încă un pas. Chiar dacă pasul ăla ar fi lăsat, poate, bolovanul în urmă. A rămas pe veci în acel punct mort, atât de aproape de vindecare…