N-am reuşit niciodată să-ţi spun aceste cuvinte. De câte ori am încercat, se rătăceau frânte pe buzele mele, murind într-un zâmbet stins.
Cădeau arse, destrămate din adâncuri dureroase, cădeau, căutându-te. Rămânea doar cenuşa unei scrisori netrimise.
Voi veni la tine dacă o să mă chemi. Vom asculta muzică şi vom râde cu poftă, cum o fac doi prieteni vechi, necunoscuţi, iar aerul primăverii ne va dezmetici. Îţi voi sorbi fiecare cuvânt şi tăcere, privind cum paginile mele, îngălbenite de atâtea toamne, se rup la fiecare atingere, amestecându-se cu vinul de pe buzele mele amorţite. Amestecându-se cu noi, cu clipa asta, o pauză în eternitate.
Auzi foşnetul cuvintelor hoinare ce nu şi-au găsit niciodată un loc? Acele cuvinte, sângerând, pulsând din ce în ce mai stins, explodând de atâta viaţă, fără rost...
Ai întrezărit vreodată coperta acestei cărţi, pe care ai avut-o, mereu, în palmele tale? I-ai simţit, vag, parfumul? Sau, cândva, vreun gând, din întâmplare, i-a risipit paginile, chiar între degetele tale?
Ai aruncat-o, apoi, plictisit, în uitare?
Îţi voi arăta că am fost mereu lângă tine. Dacă vei fi curios să-ţi întorci privirea spre paginile acestea vechi care-şi dau ultima suflare. Pe toate drumurile, în toate felurile. Dacă te vei opri pentru o clipă în loc, pentru un respiro, vei descoperi printre rânduri, un om care ţi-a scris. În linişte şi revoltă, în întuneric şi cu ceaţă în ochi, aşa cum primăvara îşi face loc, timid, printre mormane de zăpadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu