Sindromul Stockholm şi agresorul victimă

Am ajuns să iubesc tot ce n-am putut înţelege. Necunoscutul.  Ce creier pervers. Am îmbrăţişat cu voluptate tot ce mă speria odată. Nu asta facem uneori? Ne atrage tot ce ne sperie, tot ce are putere asupra noastră. Ne cufundăm tot mai mult în întuneric pentru a-l înţelege, pentru a ne vindeca de el. Îl învingem, iubindu-l. Sindromul Stockholm. Zace în unii dintre noi, atrăgând agresorii ca un magnet. 

De câte ori n-am respins pe cel pe care-l puteam avea, oricând? De câte ori nu ne-am îndrăgostit de un fel de agresor al nostru? Nu, nu zic doar de ghiolbanii care nu ştiu cum să se impună decât prin violenţă fizică sau verbală, având impresia că doar în asta constă masculinitatea şi puterea lor. Probabil că aşa e. Mă refer la ăla care aparent te ascultă şi mimează că îi pasă pentru a-şi urmări propriile scopuri, doar aşa, de amorul artei, pardon, al ego-ului, să mai crească puţin în ochii lui că-i prea mic, în timp ce el rămâne neatins, nedescoperit, neprihănit. Adică tu dai şi el primeşte. Şi-ţi convine schimbul ăsta, inconştient. Iar dacă comentezi, agresorul ţi-ar spune că e doar vina ta că ai ştiut în ce te bagi. Cum? N-ai ştiut? Atunci miroşi a naivitate. Nu-i treaba lui că ţi-ai făcut tu filme. 
Ăsta e mai înşelător decât ăla care te agresează pe faţă. Ăsta te roade psihic încet, încet, dar sigur, până ce stima ta de sine, oricum minusculă, ajunge de negăsit.

 Adevărul trist e că mulţi dintre noi căutăm să fim victime neînţelese ale sorţii. Că ne e mai uşor să oferim decât să ne deschidem spre a primi. Că ne e mai uşor să iubim decât să ne lăsăm iubiţi. Că ne e mai uşor să construim melodrame decât să simplificăm. Că ne e mai uşor să credem minciuni decât să acceptăm adevărul, adică să credem doar ce vrem noi să credem. Ne atrag nebuneşte agresorii în timp ce oamenii care sunt dispuşi să ne ofere ne par neinteresanţi şi slabi, nişte victime ca noi şi ei, un plictis continuu. Ori noi căutăm în celălalt tot ce nu avem noi, tot ce ne lipseşte. Ne lăsăm agresaţi cu voluptate, dar vrem să fim şi înţeleşi, ascultaţi, revelaţi, trataţi. Îl punem pe bietul agresor în ipostaza de psiholog al nostru. Şi-ncepem să ne dezbrăcăm şi să ne oferim pe tavă, turuind fără filtru tot ce gândim, că doar îl iubim. Apoi, ne întrebăm uluiţi de ce s-a plictisit agresorul de noi. Că doar noi i-am oferit totul, de ce suspină chior, în altă parte, după nişte simple măşti?

Nu, nu doar agresorii sunt vânători. Şi noi suntem. Vânăm imposibilul, neiubirea, melodrama, singurătatea, pastilele, victimizarea, incertitudinea, alcoolul, efemerul, insomniile, visurile irealizabile. Vânăm sfârşiturile căci ne e o frică de moarte de ele. Vânăm şi nu vrem cu adevărat ca celălalt să ne cadă pradă căci, la dracu, procesul e tot farmecul.

Pentru cine te-ai mai lupta? Unde ar mai fi temelia pe care se construiesc noile visuri? Ce ar mai rămâne de dorit dacă ai avea deja? Căcat. N-ar mai rămâne nimic decât golul imens pe care-l ştii atât de bine. Ar trebui să rămâi în loc, să te dezbraci cu adevărat şi să-ţi cotrobăi prin răni, să le vindeci şi apoi să te laşi iubit. Şi asta te sperie. Să nu te mai agăţi ca o lipitoare sinistră de oameni care nu te vor. Care îţi oferă, în schimb, iluzii gratuit, care te vor respinge, subtil, prin răceală şi tu te vei amoreza şi mai tare, punând botul căci, nu-i aşa? doar îţi place ce-i departe de tine. Ca să ţi se confirme încă o dată că nu meriţi. Să te complaci, e mai uşor. E mai uşor să te umileşti, minţindu-te că suferinţa e un act nobil, că numai fiinţele sensibile şi neînţelese ca tine pot duce în spate toată greutatea pământului. Şi să nu îţi dai seama că ţi-e prea frică de implicare şi că te sperie ca dracu ideea de a fi iubit şi de a rămâne în loc. Că te sperie normalul, simplitatea, firescul, lucrurile clare. Că nu, nu ştii să iubeşti. Pentru că nu te iubeşti nici pe tine. Iubeşti doar iubirea, iubeşti o idee, o stare, o himeră, o poveste, tot ce e efemer şi toxic, şi eşti la fel de egoist ca şi agresorul tău, doar că  puţin mai depresiv.