memories

azi m-am întors în locul în care m-am născut.

e incredibil cum locuri acum străine şi pustii, îţi trezesc atâtea amintiri din trecut.

blocul era acelaşi. aceeaşi intrare. aceeaşi alee înconjurată de pomi, aceeaşi gradină, aceiaşi tei, aceeaşi piaţă, aceeaşi linişte. doar parcul nu mai era.. nici eu nu mai eram copil.

m-am apropiat pentru o clipă de scara în care altădată, într-o altă viaţă parcă, nişte copii se jucau. am închis ochii şi-am trăit acele clipe ca şi cum ar fi fost ieri. simple fracţiuni de secundă din mintea mea înceţoşată, imagini difuze, şterse.. mi s-au derulat în faţă ca un film vechi. simple zile ce mi-au rămas pentru totdeauna în suflet. copiii cu care mă jucam pe scara blocului, leagănele din părculeţ, îngheţata la cornet, pisica neagră care venea mereu la geam şi-o numeam vrăjitoare, nopţile înstelate de pe balcon, lampadarul verde pe care îl priveam minute în şir când voiam să uit de toate, groaza mea de lift, ziua când am aflat speriată că oamenii nu trăiesc veşnic şi-am început să plâng.

viaţa era ceva necunoscut pentru mine, oamenii erau toţi buni, erau poveşti şi erau vise, iar braţele mamei îmi alungau orice teamă.

am privit apoi în sus la etajul 9. mi-am amintit că e numărul meu norocos, număr ce m-a urmărit toată viaţa.

m-am gândit atunci cum ar fi fost viaţa mea dacă n-aş fi plecat.

mi-au fost de ajuns doar câteva minute ca să retrăiesc atâţia ani.

..simt c-au trecut două vieţi de atunci, simt c-am trăit secole, iar copilăria mi se pare un vis îndepărtat, nebulos şi de mult uitat.

m-am simţit vinovată. 

vinovată c-am uitat acele vremuri, am uitat de mine copil, de trăirile mai intense ca oricând şi imaginile ce mi-au rămas adânc întipărite în suflet, de primii mei paşi în lume. am uitat.. ca şi cum n-ar fi existat. ca şi cum n-ar fi fost ale mele. le caut şi nu le mai găsesc.

am plecat... şi m-am uitat străină în urma mea.

mi-am dat seama apoi că viaţa trece fără să-ţi dai seama şi n-o ia de la început, că nicio clipă nu va mai fi, că timpul mătură totul în calea lui, că lumea nu se opreşte în loc cu tine, că oamenii vin şi pleacă şi că locuri ce o dată erau acasă, erau primitoare şi familiare, acum sunt străine şi goale.

you were my lorelei, what kind of fool was I

de ce, iubitule?

de ce mă chemi şi-apoi mă alungi? de ce mă ridici şi-apoi mă îmbrânceşti la loc?

de ce-mi zâmbeşti şi-apoi mă loveşti şi pleci?

am obosit. ai distrus şi ultima parte întreagă şi curată din mine. sunt bolnavă, mereu am fost. inima mea abia mai bate. chipul meu abia mai zâmbeşte. abia mai respir. abia mai merg. abia mă mai trezesc dimineaţa. de ce trebuia să mă răneşti şi tu?

am renunţat să mă mai revolt. am renunţat să mai lupt. destinul meu nefericit a câştigat încă o dată.

azi m-am decis. o să plec. o să plec pentru totdeauna din lumea ta tristă şi rece. n-am avut niciodată loc în ea. plec înfrântă, zdrobită, resemnată.
nu mă vei mai găsi nicăieri.

te-am iubit. şi nu vei ştii niciodată.. câte nopţi te-am visat, câte dimineţi m-au prins cu cearcăne adânci bându-mi cafeaua amară şi aşteptând.. ceva ce nu va veni niciodată.

nu vei ştii niciodată câte poveri am dus, ce drum plin de obstacole, întunecat şi pustiu a trebuit să străbat. câte strigăte s-au ascuns în tăcerea mea dureroasă, câte cuvinte ţi-a şoptit privirea mea rece. nu vei ştii cât te-am strigat în gol, cât te-au căutat braţele mele reci. în câte poveşti şi ochi străini am încercat să te aflu, dar nu te-am găsit nicăieri.

don't fall asleep

 
sunt unele momente în care îţi vine să plângi, ai lacrimi în ochi şi priveşti pierdută în gol. de te-ar întreba cineva, tu n-ai ştii ce să-i răspunzi.

nu există cuvinte pentru a-ţi exprima golul imens din suflet, prăpastia uriaşă dintre tine şi viaţa pe care ai încetat de mult s-o mai trăieşti. că ţărmul pe care l-ai părăsit e mult prea departe şi că nu mai ai puterea şi nici dorinţa să te întorci.

nu există cuvinte pentru a-ţi exprima durerile, dorurile, neputinţele, luptele interioare, visele abandonate, strigătele şi chemările inimii tale ce abia mai bate.

nu există cuvinte pentru a-ţi exprima tristeţea şi resemnarea din priviri, tăcerea ce s-a aşezat pe chipul tău ce o dată zâmbea, răceala cu care priveşti acum totul. că ai încetat de mult să mai lupţi, să mai speri, să te revolţi, să visezi.

n-ai cum să explici că ai obosit. că ţi-e sufletul ca o piatră ce-ţi îngreunează paşii şi te trage în jos. că abia mai mergi, că mai mult te târăşti. că mai apare uneori cineva, îţi întinde mâna şi te ridică, apoi te îmbrânceşte la loc. că fericirea ţi-e străină cum ziua e străină de noapte.

că ai ajuns să crezi că nu meriţi. că nu meriţi ca tu să zâmbeşti şi el să-ţi zâmbească. că nu meriţi ca inima să-ţi bată tare şi-a lui să-ţi răspundă. că nu meriţi ca strigătele tale să fie auzite. că nu meriţi ca braţele tale reci să fie încălzite.

n-ai cum să explici că eşti străină de iubire. că nopţile albe, dimineţile în care-ţi bei cafeaua amară singură,

 alcoolul, singurătatea care te-a luat de mână, anii întregi de aşteptare îţi sunt familiare acum.

n-ai cum să explici că ştii şi tu.. că de-ar trece iubirea prin faţa ta, ai ocoli-o speriată şi înstrăinată.

just close your eyes

azi-noapte am visat un înger. plutea şi venea spre mine. mi-a fost teamă, dar m-am oprit.

mi-a spus: ,,n-o să mai iubeşti niciodată."

l-am ascultat speriată.

apoi a apărut un tânăr îmbrăcat în negru. plângeam şi nu voiam să mă vadă. el mă căuta şi fugea spre mine. era o grădină cu flori ofilite, drumuri pustii, ruine şi prăpăstii. era înnorat, fulgera şi totul era gri. şi gol... un imens gol. nu-mi amintesc dacă a mai ajuns la mine.

plângeam după tine, dor.

m-am pierdut atât de tare încât nu mai pot găsi drumul înapoi spre casă. nu-l voi mai găsi niciodată.

mai ştii când îţi spuneam că o dată ce mi-ai dat drumul la mână, m-am rătăcit în lumea asta mare şi rece şi străină?

aşa s-a întâmplat, dor.

deşi nu mai exişti de mult, mi se par două vieţi de atunci.. ai rămas atât de viu în inima mea, în amintirile şi-n visele mele.

oricât am încercat să te-alung, închid ochii şi tu eşti aici.. mereu aici, zâmbind cuminte cu aceiaşi ochi de culoarea toamnei.

don't take me home until I'm drunk

mă apropii de oglinda murdară şi schiţez un surâs stins. e toamnă pe chipul meu. poţi vedea?

pe el se citeşte răceală, oboseală, frig, însingurare, pustiu şi ploi.. multe ploi ce mi-au răvăşit chipul o dată tânăr.

mi-e sufletul numai ghimpi ascuţiţi. 

a venit toamna.. şi trebuie să plec.

plec... am obosit.

am obosit să iubesc singură, să aştept lucruri ce nu vor veni niciodată. am obosit să mă hrănesc cu speranţe şi iluzii, să alerg după himere triste. am obosit să-mi imaginez că mă voi trezi într-o zi şi-mi va bate cineva la uşă, că mă voi duce să deschid plictisită, iar în prag vei fi tu, zâmbind cuminte.

am obosit să trăiesc cu sentimentul ăsta cumplit de nelinişte.. ce-mi macină uşor sufletul.. că a mai trecut o zi, la fel ca celelalte şi tu n-ai mai venit.

am obosit să fiu acolo, undeva în urma ta, alături de tine orice ai face. purtându-ţi de grijă.. urmându-te pas cu pas, tăcută şi speriată, aşteptând să te întorci şi să mă vezi. mi-am dat seama prea târziu că am fost doar o altă umbră pierdută în mulţime, o îndepărtare în preajma ta.

am obosit să plâng tăcut,  în mine, să nu mă audă nimeni; resemnându-mă în alcool şi nopţi albe.

am obosit să lupt şi să văd că nimic din ce fac, nu valorează nici măcar o ţigară.

am obosit să zâmbesc fals, de decor, să râd isteric, să te-aştept, să joc un teatru ieftin ca ceilalţi din jurul meu să nu-mi citească golul.
am obosit să rămân în loc, în faţa unei uşi de mult închise.

plec, iubitule..

te las cu bine.

a venit toamna

a venit toamna. iar iubirea mea e precum frunzele veştejite şi purtate de vânt pe cine ştie unde.
te-am visat azi-noapte şi erai atât de real..

îţi vine să crezi că aimee a ta nu te-a putut uita niciodată?

sunt sigură că n-aveai de unde să ştii că nebuna aia care te făcea mereu să plângi, te va iubi mereu.. te va purta mereu cu ea, oriunde ar duce-o drumurile vieţii.

se fac cinci ani de când te-ai desprins din braţele mele. de când mi-ai dat drumul la mână şi m-ai lăsat să mă pierd, rătăcită, în lumea asta mare şi rece.

dar aimee a murit, dor.. într-un sfârşit. cu lacrimi în ochi îţi scriu.. oamenii şi timpul au distrus-o. a dispărut pentru totdeauna.

nu va mai fi niciodată în scrierile ei, în dorurile ei. am căutat-o speriată o vreme.. în pagini îngălbenite de timp, în nopţi reci cu pahare de vin, în părculeţ prin toamne târzii, în ochii vreunui îndrăgostit, în iubiri pierdute şi trecători grăbiţi. dar nu mai există. focul acela s-a stins. iubirea ei s-a stins ..acum trăieşte doar în amintiri.

nici tu nu mai eşti, dor. parcul acum e pustiu şi devastat de frunze, copiii au crescut mari, cutia cu amintiri e prăfuită şi goală, iar timpul ne-a îngropat pe amândoi.

...s-a aşternut toamna peste noi, peste povestea noastră.. peste sufletul meu.

going up she goes

Marea neagra are ochi albastri. La fel de reci si de adanci ca ai tai, iubire.

…Fie ca valurile marii sa-mi spele si sa-mi consoleze toate iubirile neimplinite ce mi-au macinat sufletul. Azi le voi arunca pe toate in mare. Imi voi arunca lacrimile sarate, durerile, regretele, neputintele, dorurile.. Voi da uitarii trecutul ce mi-a imbatranit si uratit sufletul. Voi da uitarii noptile nedormite si anii grei ce mi-au stins usor zambetul. Le voi da uitarii pe toate. Pentru totdeauna.