And it's hard to hold a candle in the cold November rain

atunci când eşti deznădăjduit şi simţi că totul se prăbuşeşte, uită-te în jurul tău.

dacă cineva te iubeşte, ai încă speranţă. 

dacă poţi să iubeşti, ai încă speranţă.

dacă poţi să faci un bine, ai încă speranţă. dacă poţi să faci pe cineva să zâmbească chiar şi atunci când sufletul îi plânge, ai încă speranţă. 

dacă crezi în ceva, orice ar fi el, ai încă speranţă.

dacă te poţi bucura de razele soarelui şi de noua zi care vine, ai încă speranţă.

dacă poţi să ierţi, ai încă speranţă.

dacă poţi să mai plângi, ai încă speranţă.

dacă poţi să visezi şi să te bucuri de fiecare anotimp, de fiecare cafea, de fiecare ploaie, de fiecare zâmbet oferit de un copil, ai încă speranţă.

dacă poţi să le spui celor pe care îi iubeşti cât de mult înseamnă pentru tine, ai încă speranţă.

dacă ai jumătate din toate acestea, nu e totul pierdut.

pe lume există oameni care nu mai au nici măcar atât.

digale

nu fac literatură.

Îţi scriu Ţie.

sper să mă auzi şi sper să-mi poţi răspunde într-un fel sau altul, cândva..

de ce nu l-am putut uita niciodată pe dor? de ce încă sunt zile când lacrimilie îmi inundă ochii şi zâmbesc trist şi-mi vine să urlu, amintindu-mi de el? 

au trecut 5 ani..şi încă îl simt. când închid ochii amintirile se derulează ca şi cum ar fi fost ieri.. 

e el.. cel de atunci..cu ochi cuminţi şi zâmbet de copil, în hanoracul bleu. sunt frunzele toamnei şi întinsul vast al iernii. e primăvara cu el de mână. e sufletul meu ce tresărea când îl vedea. sunt leagănele şi părculeţul nostru plin de copii.. aşa cum era odinioară.

copiii ăia nu mai există. au trecut anii şi am trecut şi noi. iubirea mea e ofilită. dar după atâţia ani încă zâmbesc cu lacrimi în ochi când îmi amintesc.

ştiu că va rămâne mereu aici, în sufletul meu.. şi că mă va încălzi în iernile furtunoase ce vor mai veni.

Singurătate, nu credeam c-am să te mai văđ vreodată

a venit toamna în bucureşti. străzile sunt plouate şi calc pe covorul de frunze veştejite. oamenii sunt mai grăbiţi şi mai trişti, iar noaptea vine mai repede. o frunză cade moartă în faţa mea şi-mi aminteşte de mine.

nu mai am timp să mă bucur şi să visez, cum o făceam în alte toamne târzii. mă trezesc când încă e noapte şi frig, îmi beau cafeaua amară, mă îmbrac şi mă duc la facultate. fac aceleaşi lucruri cotidiene în fiecare zi şi mă mai trezesc uneori zâmbind cu lacrimi în ochi la câte o pereche de oameni fericiţi.

pe drum spre casă, când mă simt mai singură ca oricând, închid ochii obosită şi mi-amintesc că de mult, într-o altă viaţă parcă, am fost şi eu fericită. uneori mă uit la câte un străin şi mă abţin să nu-i vorbesc şi să-i sar în braţe, să ţip cât de singură sunt. apoi revin la realitate, gândindu-mă cât de stupidă sunt.

...acum s-a făcut linişte şi s-a aşezat toamna de mulţi ani în sufletul meu.

şi-atunci îmi amintesc de tine, dor. şi că au trecut atâtea ierni în care n-a mai avut cine să mă încălzească, cine să mă ţină de mână şi să-mi zâmbească cuminte.

dar acum ştiu că tu ai fost mereu aici. în fiecare clipă din viaţa mea, pe fiecare drum pe care am rătăcit, în fiecare toamnă şi-n fiecare moment în care m-am simţit singură pe lume. ai fost mereu aici.. 
n-ai plecat niciodată.

.

I wonder if he lies awake at night missing me the way I miss him

uneori când rămân singură, un gând îmi face sufletul gol să tresară.

poate că viaţa nu e atât de tristă şi deşartă cum o văd eu. poate că există o uşă de evadare din întunericul în care rătăcesc.

şi-atunci zâmbesc.

poate că acolo, undeva departe de mine, se află un el. un el care mă va ţine de mână şi va avea grijă să nu mă împiedic şi să traversez strada în siguranţă. un el care mă va visa, îmi va duce dorul în lipsa mea, îi va plânge sufletul când plec, se va agita când sunt rece. un el care mă va aştepta să ies de la ore emoţionat vizibil de prezenţa mea. un el care mă va încălzi în iernile friguroase şi mă va lăsa să-mi cufund capul în haina lui.. să uit de frig şi de toate. pentru că el e primăvara mea.

un el pentru care voi fi cea mai specială fată, pentru care voi avea mereu un loc în sufletul lui. un el care mă va conduce până acasă şi mă va aştepta în frig cu un trandafir. un el care o să-mi iubească nebuniile şi felul meu ciudat de a fi. un el care mă va lăsa să ţip când am nervi, să râd zgomotos în împrejurări nepotrivite, să fiu copil.. un el care mă va face să zâmbesc când sufletul meu plânge.

un el spre care să fug atunci când vreau acasă.

someday...

uneori închid ochii şi te simt.  pentru o clipă eşti aici, în faţa mea şi-mi zâmbeşti cuminte.
eşti atât de real.

te regăsesc uneori în toamne târzii, în trecători grăbiţi, pe străzi plouate şi pustii. sunt simple zile, simple momente în care apari brusc dintr-un trecut îndepărtat şi inima mea începe din nou să bată.. apoi dispari şi e iar noapte şi frig.

...dar între noi au trecut anii şi s-a făcut linişte.





a trecut atâta timp de când nu te mai iubesc, dor..
te-am căutat peste tot, dar nu te-am mai găsit şi aflat nicăieri. cu lacrimi în ochi îţi scriu.
sufletul meu s-a ofilit uşor ca frunzele toamnei purtate de vânt. 
de azi o să trăiesc ca şi cum ziua de mâine nu mai există.

...dacă cândva, îţi vei aminti de mine, caută-mă. îţi va lua o clipă să mă chemi şi-mi va lua un secol să mă pot întoarce.

e o altă noapte rece de toamnă. stelele sunt cumplit de triste, iar aerul puternic de început de octombrie mă trezeşte la viaţă.

mi-e cald şi mi-am aprins o ţigară. îmi torn un pahar de vin roşu, am cearcăne adânci, iar mâinile îmi sunt îngrozitor de reci. în sufletul meu e pulbere. e bolnav şi imposibil de vindecat. nu mai pot să plâng. lacrimile îmi sunt îngropate în suflet şi tot acolo mor. zâmbesc stins şi ironic vieţii mele prăfuite. mi-e frică să-mi amintesc de tine.

am obosit. am alergat după iubire atâta timp, căutând-o în fiecare loc în care am fost, pe fiecare stradă pustie pe care am rătăcit, în fiecare zâmbet oferit de un străin, în fiecare cântec şi toamnă şi poveşti ce păreau nemuritoare. dar sufletul meu s-a obişnuit singur. am rămas doar cu amintiri vagi pe care le-am reînviat în fiecare zi, ca să-mi ţină de urât în nopţile reci. am fugit de lume şi de realitate, dorind libertate şi magie. am iubit fără discernământ şi fără noimă măşti în spatele cărora erau pietre. am sărutat fără rost şi-am ascultat cuvinte goale. am zăbovit în faţa unor uşi de mult închise, neştiind că în spatele lor nu există nimic. am strigat şi căutat fericirea pe străzi, noapte de noapte. am primit în sufletul meu oameni care apoi au plecat, călcându-l în picioare. mi-am abandonat visele crezând că mi-am pierdut dreptul să zbor. am auzit uneori ecoul fericirii, dar nu l-am putut ajunge.. aşa că m-am dat la o parte, lăsând pe altcineva să se înghesuie. căci aglomeraţia mă sufoca. 

am îmbrăţisat dureros şi amar statui şi himere triste. m-am încăpăţânat să rămân în locuri străine şi reci în care nu aveam loc şi să cerşesc iubirea la porţi închise şi ferestre străine.. aşteptând lucruri ce ştiam că nu vor mai veni niciodată. am fost abandonată la margine de drum, rătăcind şi căutând străini care să-mi arate drumul înapoi spre casă. m-am uitat mereu în urma mea şi-am cărat poveri şi iubiri moarte, nevrând ca să le uit.. căci au fost părţi din mine. am fost îmbrâncită şi căzută la pământ; toţi au plecat fără să mă ridice, luând cu ei încă o parte curată din mine. apoi m-am ridicat, am căzut iar. până când sufletul şi trupul meu a obosit. mi-am mascat zâmbetul rece şi insipit în indiferenţă, orgoliu, mândrie şi fericire. apoi am luat singurătatea şi trecutul de mână care mi-au fost atâta timp tovarăşi de drum..m-am dăruit lor ca o naivă, neştiind că la sfârşit e doar un hău şi ceaţă.. aşa mi-am pregătit sufletul pentru frigul ce va veni.. crezând că văpaia dinlăuntrul meu mă va încălzi.

mi-am trăit viaţa ca un simplu spectator ce priveşte timid o piesă de teatru, de undeva din spatele sălii, într-un colţ întunecat. am tresărit speriată când prima iubire mi-a zâmbit şi-am aplaudat întristată când a căzut cortina şi s-a făcut linişte. am aşteptat-o apoi, chiar dacă piesa se terminase de mult. de fapt, n-am putut să o uit şi să o alung niciodată căci ea a fost primăvara din sufletul meu. am închis ochii ca să-i păstrez imaginea o veşnicie şi-am înţeles că ea e aici, în sufletul meu. şi că cea mai intensă dragoste e aceea de la distanţă, în singurătate. apoi a venit iarna şi-am privit străină la celelalte piese efemere, pline de măşti şi cuvinte goale. unele m-au făcut să-mi deschid sufletul şi să le trăiesc poveştile pentru o clipă, dar erau doar nişte simple măşti. iar privirile lor se ascundeau de ale mele.

mi-am strigat bucuria şi durerea lumii întregi, pe foi albe, ca iubirile şi trăirile mele să devină nemuritoare.. neştiind că unii oameni s-au hrănit cu nefericirea mea. mi-am înnecat amarul în lacrimi reci, vin, străini şi nopţi albe. mi-am inventat povestea şi viaţa, căci am pierdut-o din clipa în care am renunţat să mai trăiesc.

Fear is stupid. so are regrets

o altă dimineaţă gri care mă prinde trează, cu cearcăne adânci, mai obosită ca ieri.
sunt străină de mine. şi e atât de dureros să ajungi străin de tine.. am privirea înfrigurată.. e atât de toamnă. a venit iarna în sufletul meu.

am decis să renunţ la tine. de fapt, la amintirea ta.

căci simt că nu mai am aer, că sunt blocată în loc, fără vreo cale de ieşire.. iar cea mai mare robie este să n-ai libertate atunci când crezi că o ai din plin.

las lucrurile aşa cum sunt, himere triste. nu mă mai revolt. nu mai lupt.. nu mai aştept. nu mai sper şi nici nu mai visez. râsetele mele şi strigătele mele au devenit un zâmbet trist, resemnat, dar învingător.

au devenit tăcere. 

închid ochii şi tot ce vreau e să aud liniştea şi singurătatea mea.. prin care obişnuiesc să rătăcesc uneori.
mă ascund în uitare şi-aştept noaptea.. să fug.

00:00
în noaptea asta, stelele sunt îngrozitor de triste. şi de reci. e-o linişte magică.. ca cea dinainte de furtună.

am fost atâta timp lângă tine. nu mi-ai simţit niciodată prezenţa?
ţi-am spus vreodată că n-a existat nicio secundă în care să nu te iubesc?

...dar lumina poate fi şi tristă când se contopeşte cu întunericul.

te-am urmat mereu supusă şi tăcută, am mers atâta timp în urma ta.. purtându-ţi de grijă şi aşteptând.. să te întorci şi să mă vezi. dar tu mi-ai respins mereu braţele ce te căutau înfrigurate.

n-am avut niciodată nevoie de lămuriri. înţelegeam totul fără cuvinte şi aşteptam veşnic. am refuzat orice schimbare în bine care venea în calea mea. m-am încăpăţânat să rătăcesc pe drumul tău pustiu şi rece, chiar dacă tremuram de frig. ţi-am uitat şi iertat totul. singura mea frământare era faptul că tot ceea ce făceam pentru tine era în zadar.

cred ca unei părţi din sufletul meu îi va fi mereu dor de tine.

dar azi renunţ.. căci mi-e frig şi mi-e dor de soare. plec definitv din lumea ta tristă în care n-am avut niciodată loc.

plec ,iubitule.. mă întorc acasă.