I like being alone too much

abia mă mai ţin pe picioare. sunt bolnavă. şi acum nu mai e doar ipohondria mea stupidă. am stat la pat două zile şi voi mai sta.
zilele au trecut inerte, fără să ştiu cum, zăcând în pat şi târându-mă până la baie să-mi vomit minţile, şi tot. 
n-am mai fumat, n-am mai visat, abia am mai ştiut ce zi e. când m-am uitat la ceas şi la dată, mi-am dat seama că zilele au trecut fără mine. de parcă aş fi fost inconştientă. am fost la pământ, luptându-mă cu durerile, greaţă, frisoane, tremur. scârbă şi multe pastile.
acum ştiu ce înseamnă doar să exişti, nu să trăieşti. dar am văzut destul rău încât să ştiu că mie, momentan, îmi e bine.
mă deplasez cu greu până la oglindă şi aproape că nu mă mai recunosc. am lăsat atâtea lacrimi să-mi acopere ochii încât aceştia mi-au ruginit. sunt palidă, rece, am buzele uscate, iar cearcănele adânci mă fac să par mai bătrână decât sunt. ochii mei sunt fără viaţă, anoşti, obosiţi, încremeniţi. fixi. aş vrea să mai simt ceva, iubire, ură, furie, dor, însufleţire, emoţie, o tresărire, dar sunt anesteziată. de orice.. chipul meu e cumplit de stins.
mă dor toate şi mă ţin cu singurătatea de mână. aş vrea să pot să plâng, să urlu, să-mi smulg părul din cap, să mă arunc pe jos, să dramatizez, să simt.. dar parcă sunt o piatră. seacă, rece, fără trăiri. orice mişcare de a mea e lentă, controlată, greoaie. sunt epuizată, amorţită, secătuită de energie. goală. tot ce aş vrea e să dorm sau să-mi pierd cunoştinţa. oricum ar fi. convalescenţă fizică şi sufletească. probabil sufăr de bovarism, încă din copilărie.
..uneori mi-e dor de viaţă, dar simt că ţărmul pe care l-am părăsit e mult prea departe acum. şi nu e nimic care să mă aducă înapoi. nimeni care să mă trezească. care să mă ridice din somnul meu adânc. nimeni care să mă salveze, care să-mi redea un sens din nou.





.............................
10:00 a.m 
fumez ţigară după tigară, fără să mă pot controla. să recuperez.
mi-e dor de tine, D. am început să scriu gândindu-mă la tine, dar am uitat ce voiam să scriu. abia mai scriu.

tu nu mai eşti de mult în lumea mea, dar am rămas cu o melodie ce-mi aminteşte de tine şi-o ascult în fiecare dimineaţă la cafea. melodia aia pe care ai pus-o când m-ai dus cu maşina şi mi-ai spus că o asculţi mereu, când te plimbi şi vrei să uiţi de toate.. m-ai întrebat atunci dacă am încredere în tine, căci eu credeam că n-ai carnet, şi ţi-am răspuns că da, deşi nu ştiam de ce. îmi inspirai o încredere şi-o linişte copleşitoare, ce doar acasă ţi le poate da.

îţi aminteşti de mine? 

sigur că nu, dar nu asta e important.

mi-e dor de tine.. uneori mi se face dor de tine, ca în dimineaţa asta gri, plină de pastile şi de cafea amară, în loc de ceai. nu ştiu de ce m-am gândit la tine.

poate pentru că mi-au venit în mintea mea obosită şi tulbure, ochii tăi negri, mari, frumoşi şi trişti. poate pentru că mi-au venit în minte zilele în care mă făceai să râd şi să uit de viaţa mea de rahat. zilele în care mă făceai să uit de mine, nu ştiu cum. zilele în care îmi făceai câte o bucurie, erai bun cu mine, aveai grijă de mine, deşi puteai să n-o faci, căci eram doar o străină ce-ţi dădea dureri de cap şi nimic mai mult, o necunoscută care nu făcea parte din lumea ta. ...zilele în care te supărai, iar a doua zi mă întâmpinai zâmbind. zilele în care erai o evadare din lumea mea, şi-ţi voi mulţumi mereu pentru asta.

eşti cel mai minunat băiat pe care l-am cunoscut vreodată şi nu exagerez. am cunoscut mulţi oameni, ca tine n-a fost niciunul. tu nu ai profitat de mine cum au profitat alţii şi pentru asta vei avea mereu respectul meu.

îmi amintesc ziua în care am început să mă îndrăgostesc de tine. erai în hanoracul negru, şi eu în pantalonii scurţi albaştri; era prin octombrie, ultimul an de liceu. eram cu Anna, iar tu cu prietenul tău, I. ne-am întâlnit întâmplător şi inevitabil, după sala de sport, în colţ, la locul veşnic de ţigară. nu avuseserăm tangenţe cu voi, până atunci, deşi vă ştiam din vedere. am început să vorbim, probabil ne plângeam de bodyguarzi şi de securitatea de penitenciar din liceu. sau de bac. sau făceaţi glume, nu mai ştiu.

îţi aminteşti? pentru tine erau simple seri în care stăteai cu cineva la o ţigară, două, un pachet, un vin  ca să scapi de plictiseală. cu mine, cu altcineva sau singur, îţi era indiferent. pentru mine, clipele alea erau totul.

când plecam, în drum spre tine, inima îmi bătea cu putere şi zombie din tramvai se uitau ciudat la zâmbetul meu larg de pe faţă. dacă aş putea să definesc libertatea şi beatitudinea, drumul spre tine era.

de multe ori, te aşteptam în viscol ca să cobori şi să te văd fie şi 5 minute. uneori vorbeam sau râdeam unul de altul şi ne tachinam. alteori mergeam la mega să ne încălzim. te urmam mereu, tăcută şi mulţumită că eşti în dreapta mea. 

erau şi momente în care doar tăceam, ascultând muzică tristă pe telefon şi stând nemişcaţi ca lumina din scară să nu se aprindă. tu te regăseai în singurătate, cum mă regăseam şi eu. nu aveai nevoie de mine şi de nimeni. o dată, mi-ai spus că nu-ţi vine să crezi cu cine ai ajuns să te autodeprimi.

erai imprevizibil, spontan, dificil şi indiferent. eu eram nebună, ciudată, patetică, deprimantă şi capabilă de orice. 

după plecarea ta, am refăcut de multe ori drumul spre tine, încercând să mă mint, să mai simt măcar o dată ce simţeam când fugeam la tine. dar locul în care ne vedeam, te veneram şi-am trăit atâtea, acum e gol. străin. rece. bate doar vântul. 

...n-au fost multe momentele noastre şi totuşi am rămas cu atâtea amintiri de nepreţuit.. 

10 februarie.  mergeam pe stradă, pe acelaşi drum în care alergam cândva nerăbdătoare spre tine. aveam căştile în urechi, cu melodia aia  ,, I follow rivers", ironic sau nu. mi-am aprins o ţigară şi când am ridicat privirea, erai în faţa mea. ne-am salutat în grabă  şi ne-am întors unul după altul zâmbind.

îţi regăsesc răceala în fiecare fulg de nea, în fiecare noapte cu viscol, fără stele, în fiecare străin cu ochi reci. şi uneori, în singurătatea şi-n dimineţile astea în care mi-e cumplit de rău, îmi amintesc de tine. şi simt că am iar viaţă.

the truth is... karma's a bitch

afară a venit iarna. am aşteptat mult fulgii de zăpadă, sperând că vor veni cu minuni revărsate asupra lumii, dar a venit cu viscol şi cu gheaţă, exact aşa ca sufletul meu.

...vine o zi în care simţi că trebuie să-ţi schimbi complet viaţa. să fii altcineva, în speranţa ca vei fi mai bine. încerci să ţii diete, dar te minţi singură, începi să te machiezi mai strident, încerci să-ţi iei examenele şi te vopseşti brunetă, deşi atâta timp ai fost roşcată.  să reduci ,, prietenii" sau mă rog, anturajul, care te vorbeşte pe la spate şi nu dă doi lei pe tine. încerci să schimbi peisajul apoi să-l laşi în urmă pe el.. alături de care n-ai avut niciodată un viitor, care nu merită niciun apel de la tine, niciun fir de păr căzut de la tine.

te trezeşti dimineaţa, deschizi geamul şi respiri aer curat, că aşa ai auzit tu când erai mică, că ţi se prelungeşte viaţa; îţi bei cafeaua singură, de fiecare dată amară, ca aşa îţi place, îţi aprinzi ţigara şi aştepţi. nu ştii ce aştepţi. 
te duci la baie şi te uiţi în oglindă la cearcănele prea mari, la ochii mici şi căprui şi obosiţi, ce vizibil au adormit cu lacrimi noaptea trecută. şi adori reflexiile soarelui de dimineaţă, chiar dacă e una înnorată, ce-ţi bat în păr. te uiţi patetic la detergentul de lângă chiuvetă, şi râzi sarcastic spunându-ţi că nu vrei să mori aşa jalnic.
apoi faci lucrurile cotidiene ca în fiecare zi. cauţi bani prin casă, pleci la cursuri sau rămâi sub plapumă. încerci să înveţi, dar eşti prea extenuată. şi fiecare zi trece la fel, gri, anost, monoton. zilele trec fără ca tu să faci ceva. stai în casă, fumezi, bei cafea, scrii şi din când în când mai pleci.

ieşi afară şi picioarele abia te mai ţin. îţi pui căştile în urechi şi-ţi aprinzi o ţigară, ignorând oamenii ce te privesc încruntat, că numai o lady nu eşti. te uiţi la oraşul mohorât şi pierdut în iarna târzie, şi-ţi dai seama că eşti proastă. în ratb, te uimeşti şi pe tine când te alină gândul că băbuţele ce au sărit pe scaun să-ţi ocupe locul, nu vor mai trăi mult. de aceea, renunţi şi iei metroul. te uiţi la zombie din faţa ta, cu feţele plouate, şterse, deprimante. îi analizezi pe toţi şi încerci să-ţi imaginezi poveştile lor. tinerii stau cu nasul în telefoane, dacă vezi unul care nu, ţi se pare ciudat.

apoi te gândeşti la viaţa ta, la lucrurile bune şi greşelile pe care le-ai făcut. faci o listă. eşti scârbită când realizezi că balanţa înclină spre cele rele, dramatic. îţi aminteşti apoi toate cuvintele dureroase pe care le-ai rostit şi pe care le vei regreta toată viaţa. toate şansele pe care le-ai dat cu piciorul. toate lucrurile şi momentele pe care le-ai amânat. toate clipele în care te-ai grăbit şi ai riscat totul ca să rămâi cu nimic.

te întorci acasă şi eşti cumplit de singură. 

ieşi puţin prin cartier, cum faci seară de seară, să stai la o ţigară, căutând pe cineva care să-ţi ţină de urât. şi zâmbeşti sec feţelor străine, care imediat după ce te-ai întors cu spatele, te-au şi bârfit. dar acum te lasă rece, ca vremea de afară.

intri în casă. 

...e trist când nimeni nu-ţi duce dorul, nu aşteaptă să suni. nimeni nu te vrea, nimeni nu tânjeşte după prezenţa ta. îţi mai aprinzi o ţigară, jurând că e ultima şi-ţi torni un pahar de vin. te uiţi la telefon să vezi dacă ai primit vreun mesaj, dar zâmbeşti tâmp când vezi că din nou, nu. arunci telefonul pe canapea, şi te întinzi pe jos, extenuată. închizi ochii. te gândeşti de câte ori l-ai aşteptat în frig, aproape îngheţată, şi el nu a venit. de câte ori ai aşteptat un semn, un apel, să bată cineva la uşă. de câte ori ai aranjat masa cu două pahare, iluzionându-te singură. de câte ori n-ai sărit în sus de bucurie auzind telefonul sunând. de câte ori n-ai rememorat imaginar seara aceea cu vin, şi muzică şi tu fericită. şi dimineaţa în tricoul lui.

te ridici şi te cuibăreşti în patul rece şi gol. încă o noapte prea lungă, încă o noapte la fel. şi ţi-e frig că eşti prea singură, aşa că iei perna în braţe. aştepţi să adormi, dar ştii că nu vei reuşi până dimineaţa. şi vântul bate cu putere în geam şi-n tabla de pe acoperiş, risipind zăpada şi-ţi provoacă frică. îţi cauţi telefonul şi vrei să suni pe cineva. cauţi pe cineva căruia să-i spui că te doare, că ai nevoie de cineva, de orice. că eşti gata să te îmbraci şi să ieşi la ora asta, în viscolul de afară, doar pentru puţină companie. n-ai pe cine să suni şi nici n-ai ce să spui. oricum ar fi din nou doar un robot ce răsună de la capătul celălalt, de care te-ai săturat. cine şi-ar dori o nebună ca tine, melodramatică, depresivă şi ipohondră? o inadaptată a societăţii. plină de vicii şi regrete. aşa că pui telefonul la loc.

şi vrei să pleci. oriunde. să fugi undeva unde nimeni nu va mai ştii de tine. să-ţi închizi telefonul. să nu mai vezi, să nu mai auzi, să uiţi complet de viaţa de acum, de el, de tine, de iubirile ratate. să te pierzi undeva în lume şi să fii străină de tine. să dispari spre nicăieri.

oricum nu te aşteaptă nimeni. şi degeabă încerci să faci schimbări, să-ţi colorezi părul în negru, să slăbeşti şi să-ţi ascunzi cearcănele, nu poţi fugi de tine, durerea e tot acolo.

Je ne rêve plus Je ne fume plus Je n'ai même plus d'histoire

 e un sentiment ciudat cu care nu m-am mai întâlnit niciodată. e peste puterea mea să-l controlez, să-l înţeleg, să-l opresc. pe parcursul zilei, încerc să nu mă gândesc, să-mi ocup timpul cu tot felul de lucruri ca să uit. mă trezesc, îmi beau cafeaua liniştită şi fumez veşnicele ţigări; apoi fac aceleaşi lucruri cotidiene. probabil razele soarelui îmi dau speranţa unei noi zile, unei noi şanse, unui nou început. şi sunt puternică, căci sunt în stare să mă îmbrac şi să ies afară şi să zâmbesc lumii, ca şi cum nici n-aş fi adormit plângând noaptea trecută. 
...dar când vine seara, mi se aşează un nod în gât, şi am un sentiment cumplit de nelinişte. de tulburare ce-mi taie respiraţia, simt că mă sufoc, că trebuie să fac ceva, să evadez, să fug, să mă salvez, căci simt că pierd ceva.. atât de important. 




nu-l pot descrie în cuvinte, dar aşa se întâmplă de când te-am cunoscut. e un sentiment permanent de teamă că pierd ceva din mine, că ceva trece pe lângă mine, că las să-mi scape ceva. şi zilele nu stau în loc, nu pot să le opresc şi se duc zadarnice. şi nu pot face nimic. ca atunci când fericirea te ocoleşte şi rămâi cu mâna întinsă, cu un zâmbet stupid. 
şi urăsc când aştept să mă suni, sau orice semn de la tine. îmi vine atunci să o iau la fugă, să mă îndrept spre tine şi să-ţi sar în braţe. să-ţi spun toate lucrurile ce n-am putut să ţi le spun niciodată, să mă auzi când te strig, să-mi opreşti sentimentul ăsta infect de nesiguranţă şi teamă. să sparg zidul nenorocit ce stă între noi. să adorm în braţele tale şi să mă trezesc dimineaţa lângă tine, să-mi iei singurătatea asta blestemată ce nu mă lasă să respir. însă orgoliul nu-mi mai dă voie.
doar tu poţi să mă linişteşti, să mă opreşti, dar n-o faci niciodată. vreau să ai grijă de mine. să nu pleci şi tu. 
şi da, sunt bolnavă. aş dormi zile întregi, nu mai am pic de energie đeşi nu fac nimic; nu mai visez, nu mai am viitor, nu mai pot nici măcar să plâng.
şi e ciudat cum toate lucrurile care mă ucid, mă fac să mă simt vie.

...probabil că noaptea îţi fură şi sentimentul ăla de posibilitate, de speranţă, căci ştii atunci că a mai trecut o zi fără să se întâmple nimic. că ai rămas la fel de gol, de inert, de singur. că timpul trece şi te lasă în urmă.

iert

 







de azi m-am hotărât să iert.
îi iert pe toţi cei care m-au rănit cândva, care mi-au întors spatele fără niciun regret, care m-au trădat.
îi iert pe cei care n-au ştiut să mă iubească sau măcar să mă respecte. pe cei care nu m-au luat în serios sau m-au subestimat.
îi iert pe cei care m-au blamat, m-au judecat, m-au respins, m-au scos din viaţa lor când n-am mai servit scopurilor lor. 
îi iert pe cei care n-au ştiut să-mi fie prieteni, care m-au minţit şi m-au vorbit pe la spate, care au jucat în continuu un teatru ieftin; pe cei care credeam că-i cunosc, dar nu m-au lăsat niciodată să fac asta. pe cei care au purtat mereu măşti în faţa mea, deşi eu le-am dezvăluit toate secretele mele şi mi-am deschis sufletul în faţa lor.
îi iert pe cei care m-au tras în jos după ei, pe cei care m-au făcut să mă consider proastă şi inutilă, doar pentru că ei se simţeau inferiori.
îi iert şi pe cei pe care i-am urât cândva, şi îi consideram vinovaţi pentru toate durerile mele, pentru tot dezastrul din viaţa mea.
îi iert pe cei care m-au respins, pe cei care au lovit mâna care o dată i-a mângâiat, pe cei care mi-au făcut promisiuni false, pe cei care m-au aruncat ca pe un gunoi când n-au mai avut nevoie de mine. pe cei care m-au făcut să nu mai cred în mine şi-n oameni. în iubire. în frumos. pe cei care m-au făcut să mă retrag în singurătate, în lumea mea.


îi iert pe cei care s-au bucurat pentru eşecurile mele, când eram la pământ; pe cei care mă considerau o ameninţare, pe cei care nu mai ştiau cum să mă scoată pe mine într-o lumină proastă doar pentru că erau ei frustraţi.
îi iert pe cei care m-au descurajat, m-au tras înapoi, m-au folosit doar ca să-şi umple singurătatea şi-apoi m-au lăsat. îi iert pe cei care au călcat peste mine, care mi-au mai dat încă o lovitură. deşi eram jos.
şi-i iert pe toţi cei care m-au lăsat fără nicio speranţă sau mi-au hrănit speranţele şi iluziile doar pentru satisfacţia şi amorul lor propriu.
îi iert pe cei care nu m-au ascultat, nu m-au aşteptat, au fost superficiali; pe cei care n-au avut timp pentru mine, pe cei care m-au lăsat aşteptând cu telefonul în mână. îi iert pe toţi care au aruncat cu noroi în mine, care mi-au umplut sufletul cu ură şi regrete inutile. îi iert pe cei pe care i-am căutat în zadar, căci ei erau de mult înstrăinaţi.
şi-i iert pe cei care au râs când eu eram în genunchi. cărora li s-a umplut inima cu mândrie şi satisfacţie când îmi dădeau o palmă şi eu întorceam şi celălalt obraz.
îi iert pe cei care m-au uitat, deşi eu i-am aşteptat luni şi ani de zile.




îi iert pe cei care nu mi-au răspuns la iubire. şi îi iert pe cei care n-au ştiut sau n-au vrut să mă înţeleagă, să mă cunoască, şi totuşi au continuat să rămână lângă mine şi să-mi transforme întreaga viaţă într-o minciună.
îi iert pe cei care m-au folosit şi m-au învinovăţit pe nedrept, care m-au făcut să cred că sunt singura vinovată. care m-au făcut să-mi pierd încrederea în mine.
îi iert pe toţi cei care mi-au făcut rău intenţiont sau nu, m-au îmbrâncit, m-au jignit, m-au minţit cu zâmbetul pe faţă, mi-au furat visele şi naivitatea de copil şi n-au ţinut cont de dorinţele mele, de mine. 
îi iert pe toţi cei care deşi le-am deschis uşa spre sufletul meu, ei au plecat într-o zi, trântind-o, fără să se uite în urma lor, fără să le pese că l-au lăsat pustiu şi murdar. fără să se intereseze dacă sunt bine sau măcar dacă mai trăiesc. îi iert pe cei care m-au părăsit şi şi-au vazut de propriile interese.
îi iert pe cei care nu m-au auzit când i-am strigat şi m-am aruncat la pământ, implorându-i să nu plece, să mă aştepte, şi nu s-au oprit din drum.
şi îi iert pe cei pentru care orgoliul era mai important ca mine, sau alte lucruri puerile, deşi declarau că le pasă.
îi iert şi pe cei care n-au putut să mă ierte. şi îi iert pe cei pentru care mi-am călcat pe orgoliu, pe demnitate, pe mine, ca apoi să-mi dau seama că pentru ei eu nu valoram nimic.
îi iert pe cei care nu mi-au oferit nimic, deşi eu le-am dat totul. îi iert pe cei care pretindeau şi cereau multe, dar la cea mai mică greşeală de a mea, mă condamnau.
îi iert pe cei care m-au nedreptăţit, mi-au închis uşa în faţă şi m-au dat la o parte. îi iert pe cei pentru care am plâns nopţi şi dimineţi întregi până am crezut că nu mai am lacrimi, până mi-am dat seama că nu mai pot să plâng, că-s mai seacă de orice ca oricând. îi iert pe cei care mi-au provocat o crudă şi nemărginită durere, pe cei care au contribuit la decădera mea. pe cei care am crezut cândva că mi-au luat totul, dar nu, n-au putut să mă ia şi pe mine. n-au putut să mă facă să fiu ca ei.




...şi mă iert pe mine şi îmi eliberez trecutul. pentru că vreau să fiu liberă, pentru că nu mai pot trăi aşa. încărcată cu ură şi resentimente. pentru că mi-am urâţit sufletul. l-am încărcat inutil. m-am distrus. 
pentru că pe măsură ce învăţ să mă iubesc, îmi vine mai uşor să iert. pentru că nu e corect să mă consum atât când ei şi-au văzut de mult de viaţa lor.
a ierta este ceva în regulă, nu este cum credeam eu o dată, o dovadă de slăbiciune şi de-aţi călca pe orgoliu. este o dovadă de curaj şi de evoluţie spirituală. am înţeles că atunci când voi învăţa să iert, îmi voi putea continua drumul.. până atunci voi rămâne în loc. blocată.

I'm tired of feeling like I'm fucking crazy

2:53 a.m

you'll get sick of me. everyone does.

nu meriţi. nu meriţi să-mi ocup gândurile cu tine. să mă consum din cauza ta. eşti un rahat în faţa mea. un zero. un nimeni. dar de ce continui să te caut? să te vreau? dacă te-aş avea acum în faţă, te-aş lua la bătaie, mă jur! ce se întâmplă cu mine? unde am ajuns? m-am transformat peste noapte, am decăzut brusc. mai ales de când te cunosc. aşa cum se schimbă unii în ani, eu m-am schimbat într-o lună .nu mă recunosc. nu mai ştiu cine sunt. parcă altcineva face lucrurile în locul meu. sunt condusă de o forţă mai mare ca mine, pe care n-o văd, dar îmi stăpâneşte întreaga viaţă. sună stupid, nu?

de ce am sărit geamul la 4 dimineaţa doar ca să te văd? ca mai apoi să suport consecinţele. şi tu să mă întâmpini cu un zâmbet plin de sictir şi indiferenţă. şi de ce nu-s trează nici măcar acum când scriu rândurile astea? de ce am ajuns o alcoolică, cu o viaţă de rahat, vagaboantă proastă care-şi ratează viitorul şi nu mai vrea să trăiască? şi de ce mai scriu despre tine? mi-e scârbă de tine. eşti mai nenorocit decât toţi cu care-am fost. eşti gol. eşti superficial. un nimic. 
şi de ce am înnebunit? nu mai e o glumă, cum era pe vremuri. am fost predispusă mereu, iar acum mi-am cam pierdut minţile. singură, am contribuit la asta. căci am o viaţă dezordonată şi haotică şi instabilă. de ce nu-mi mai revin? de ce maică-mea suferă şi nu pot s-o ajut? de ce nu mai pot să dorm nopţile? de ce am rămas singură? de ce mă refugiez în dependenţe şi nu mai pot să mă opresc?de ce nu mă salvează nimeni sau de ce nu mă pot salva singură? de ce am ştiut mereu să iubesc şi pe mine nu m-a iubit nici dracu'?de ce mai scriu? de ce mi-e atât de greu să mă trezesc dimineaţa şi să încep o nouă zi? de ce nu pot s-o iau de la capăt? de ce nu fac nimic cu viaţa mea şi continui s-o distrug? de ce n-am putut uita pe nimeni când nimeni nu mi-a dus dorul niciodată? de ce de vreo 2 ani nu există zi în care să nu plâng, sau dacă există, le număr? 

unde mi-au dispărut ambiţia? curajul? voinţa? de ce sunt aşa secătuită de putere şi de energie când oricum nu fac nimic? de ce n-am ştiut niciodată să merg mai departe? să las trecutul în urmă şi să merg pe drumul meu, să îmi urmez propriile interese, cum fac toţi. de ce sunt aşa fraieră? şi profitoare când am ocazia şi egoistă şi plină de orgoliu prost când nu trebuie. de ce sunt aşa o problemă? o pacoste. un monstru. o epavă. o zdruncinată. o instabilă psihic şi emoţional, cu devieri de comportament. de ce nu pot să mă îmbrac şi să mă machiez să-mi ascund cearcănele, ca să să ies din casă şi să-mi creez un viitor strălucit, cum face majoritatea? când mie mi-e atât de greu şi să mă mişc. şi să respir. şi de ce n-am linişte? de ce de trei ani am luat-o razna? unde mă duc? unde o să sfârşesc? la spitalul 9? la nebuni? în cămaşă de forţă? unde m-au trimis de atâtea ori oameni care mi-au fost dragi..şi de ce mă mai bucur de ceva când ştiu că apoi voi plăti pentru fericirea mea de moment? imediat.  de ce nu-l găsesc o dată pe blestematul ăla nefericit care să rămână alături de mine?şi de ce au plecat toţi? de ce mi-au întors spatele toţi când eu n-am ştiut niciodată să fac asta? de ce lumea e atât de superficială şi falsă şi proastă? de ce nu mă vindec?de ce am uitat să zâmbesccu adevărat? de ce mi se aşează mereu pe faţă acelaşi zâmbet fals, pervers, gol, scârbos? şi acelaşi râs isteric, cretin, sarcastic. unde e zâmbetul meu?
chiar aşa nenorocită sunt? de ce sunt aşa dificilă şi complicată şi nebună? de ce nu mai ştiu ce vreau şi de ce nu mă mai regăsesc?
de ce mă refugiez în lumea mea, departe, prea departe de realitate? de ce fug mereu de ea şi n-am curaj să o înfrunt? de ce îmi calc mereu pe orgoliu şi mă leg în prostie de oameni? de ce nu-mi găsesc şi eu locul? pacea? mulţumirea, dacă nu fericirea.  de ce de doi ani norocul a refuzat să mai treacă şi pe la mine? de ce eu mereu a trebuit să plătesc tot când alţii o duc bine mersi? 


de ce mă autodeprim atât şi de ce nu-mi mai văd viitorul? de ce sunt aşa slabă şi naivă şi copilă şi paranoică? de ce nu se mai opreşte durerea? de ce nu pot să-i las în urmă pe toţi? de ce m-am consumat eu atât?de ce nu mă poate potoli nimeni? de ce fug după oameni care fug de mine şi fug de cei care fug după mine? de ce nu are grijă nimeni de mine? ca de un copil.. de ce nu mai există iubire necondiţionată în afară de cea a mamei? de ce nu sunt acum lângă persoanele de care depind sufleteşte? de care am fost mereu alături? de ce nu mă aude nimeni? de ce la mine uitarea nu există? de ce rămân mereu în urmă? blocată între patru pereţi fără uşi. de ce când am nevoie să sun pe cineva la ore târzii nu răspunde nimeni? de ce nu e suficientă iubirea? eu nu pot să ofer nimic în afară de iubirea pe veci. dar până ca acel cineva să se mulţumească cu asta, trebuie să-i ofer şi alte lucruri. dar mi-e greu. mi-e greu să fiu pe plac. 
sunt exagerat de sinceră şi de temperamentală, şi de pretenţioasă. sunt greu de suportat şi mulţi sfârşesc epuizaţi psihic. obosind.

şi de ce-mi pierd nopţile scriind, fumând şi bându-mi minţile? făcându-mi tot felul de filme în cap, amintiri îndepărtate, dintr-o altă viaţă parcă. dar atât de vii pentru mine. un zâmbet, o strângere de mână, un oftat, un moment în care noi râdeam. de ce mă arunc pe jos când simt că mă sufoc şi că n-am unde să fug? şi rămân aşa ore în şir cu ochii în tavan. de ce în mintea mea obosită toate lucrurile sunt vii? de ce îmi amintesc lucruri de când aveam 5 ani? îmi amintesc lucruri puerile, ce erau în sufletul meu când eram copil. temeri, nelinişti, curiozităţi. îmi amintesc cum mă uitam mereu la un lampadar când voiam să uit de tot, şi mă pierdeam în lumea lui, o altă lume magică. sau cum apăsam pe cuiele din colţurile mesei, la creşă, că simţeam că aşa trece timpul mai repede şi vor veni ai mei să ma ia acasă. şi chiar aşa era în mintea mea. sau cum apăsam pe un buton imaginar de pe şolduri ca să mă învârt mai repede. sau prima cană cu care am băut, mare, argintie, cu lapte şi cum am vomitat. îmi amintesc când am întrebat curioasă până când trăim şi mama mi-a spus că până la 100 de ani apoi murim, şi cât de şocată şi dezamăgită am fost. sau cum îmi gustam lacrimile că erau sărate. îmi amintesc simple lucruri, momente banale, fracţiuni de moment, de jocurile mele stupide sau revelaţii, ce mi-au rămas adânc întipărite. 
de ce îmi amintesc de simple momente şi străini, care m-au făcut pe mine să tresar pentru câteva minute? să visez? şi  de ce mai sunt încă copil când ar trebui să fiu femeie? de ce nu-s responsabilă? de ce refuz orice ajutor? de ce am ochii atât de goi? de tulburi? de incandescenţi, de trişti, de seci? de obosiţi? ce s-a schimbat în ei, fără ca eu să observ?


..........................
şi da. fac parte din acea categorie de oameni ciudaţi, care gândesc prea mult şi simt prea intens. oameni mai mereu deprimaţi. care trăiesc prin ceilalţi. care visează peste limite şi nu au control. cărora viaţa nu le oferă prea multe dacă nu se străduiesc să obţină. oameni care trebuie să-şi facă norocul singuri. oameni fără destin. oameni care plătesc dacă întrăznesc prea mult. oameni care sunt plăcuţi sau înţeleşi de foarte puţini. oameni care trăiesc la voia întâmplării, căci nu mai au puterea să facă ceva, s-o ia de la început. oameni singuri. izolaţi. melodramatici. nebuni. oameni care trăiesc diferit. oameni care se pot bucura de o simplă ploaie, de o rază de soare ce le face să le strălucească părul, sau o frunză căzută pe jos. oameni care văd mici detalii şi frumosul acolo unde alţii nu pătrund. oameni cărora sentimentele nu le vor fi împărtăşile niciodată în mod egal. ghinionişti. blestemaţi. oameni greu de iubit. oameni care se desăvârşesc prin iubire şi prin creaţie, şi caută eternitatea prin ele. oameni care iubesc la un alt nivel. neînţeles de mulţi. căci altfel se simt bătrâni, pustii, roboţi, zombie. oameni cărora le este frică de fericire, căci le e străină.oameni care pot muta munţii din loc dacă vor, dar nu vor. n-au puterea să vrea. oameni imprevizibili, maniaco-depresivi, cu o conştiintă mereu încărcată, mereu cu regrete, mereu asumându-şi riscuri şi mereu cu speranţe noi. oameni care vor iubi mereu şi nu vor fi iubiţi la fel, sau invers.oameni care nu trăiesc prea mult, tocmai din cauza intensităţii cu care trăiesc şi pe care îi epuizează. îi îmbolnăveşte. 

adio

 

Azi a fost ultima oara cand am plans. Stiu asta. uneori ma intreb cum de mai am lacrimi, cum de nu se consuma.
N-a meritat nimic. Nimic.
A fost doar o iluzie... mi-am pierdut timpul si m-am irosit pentru nimic. inca o poveste ratata. inca o dezamagire. nimic nou.

am dormit trei ore, e inca o dimineata inerta din viata mea, gri si plina de cafea amara si tigari multe si cu eforturi sa nu plang, sa ma imbrac si sa plec, cu eforturi sa ma deplasez, sa inghit in sec si sa uit de tot. sunt o epava, si cel mai rau e ca nu stiu unde sa fug, unde sa ma ascund. as vrea doar sa-mi pierd cunostinta si sa nu mai stiu nimic. nimic nu-mi mai face placere, nu mai vad niciun viitor. nu mai am niciun pic de putere. cred ca imi pierd usor usor mintile. sunt bolnava de inima rea si cred ca am sa mor de inima amara intr-o zi. si nu e un cliseu, durerea din ultimii ani s-a transpus si fizic. m-a consumat.

Nu vreau si nu pot sa te urasc. Nici nu meriti sa te urasc. Esti doar un copil. Un baietas egoist ca toti baietasii. Te credeam altfel, dar m-am inselat. Nu te deosebesti cu nimic. Iubesti din instinct, nu cu inima.

Mi-e sila. Mi-e sila de tot. Lumea in care traiesc ma sufoca, ma scarbeste. Pana si tu ascunzi acea mediocritate si josnicie pe care o gasesti in toti. Ma intreb si azi cum am putut sa am incredere in tine, un necunoscut aparut brusc in viata mea. ce am vazut la tine, cand toate semnele aratau ca o sa-mi faci rau.

S-a terminat. usor usor se termina tot. cum am anticipat.
Nu mai sunt fata ce scria ore in sir despre dragostea ei pierduta si zambetul ala de copil...

Nu mai sunt fata care viseaza si-si facea tot felul de filme, tinand pernuta inimioara in brate, imaginandu-si ca-l tine pe el. si ca se va trezi dimineata cu el. Nu mai sunt fata care cand facea baie, scria pe clabuc numele lui.

Si nu. Nu-mi mai pasa. Iti jur. nu scriu din ura sau furie. Scriu linistita. Mai linistita si impacata ca oricand..si atat de realista..

Ajunsesem sa nu mai gandesc lucid, sa nu mai fiu atenta la nimic in jurul meu, sa te vad doar pe tine in orice lucru, cat de marunt era el. ajunsesem sa lipsesc de la cursuri. Ajunsesem sa fumez un pachet de tigari in cateva ore ca sa-mi treaca nervii, sa beau bere pe strada, ca o imbecila, ca o boschetara, sa fug de acasa si sa te caut. Simteam nevoia sa fug.... sa fug undeva ca sa uit de mine. Simteam ca ma sufoc in camera mea, in casa mea, simteam ca n-am loc si orice prezenta umana ma irita. voiam sa te vad, doar pe tine, o evadare din lumea mea trista si mizerabila. Ajunsesem sa stau cu cercul tau de prieteni sau cu cei care te cunosteau, doar pentru ca eram mai aproape de tine. ajunsesem sa merg cu tine peste tot, doar ca sa te am in preajma si sa-ti iert orice cacat. ajunsesem sa-mi calc pe orgoliu si pe demnitate si pe tot, sa te astept ore intregi afara, in frig, doar ca sa mai stam la o tigara. Ajunsesem sa ma simt singura vinovata .... Si stii de ce ? Pentru ca mereu faceai ca tu sa pari bun, firesc, indiferent, cel care detine controlul, neutru in aceasta poveste. si pentru ce toate astea? pentru cine? pentru cine mi-am oferit iar sufletul pe tava? incercand sa par indiferenta si aroganta si neatinsa de nimic, cand de fapt, ma scufundam incet incet. mi-am deschis sufletul in fata ta, ca tu sa arunci cu noroi, cum au facut si altii, si sa-l lasi iar pustiu. pentru ce, dragul meu? ce rau ti-am facut? c-am fost naiva? ca m-am aruncat cu ochii inchisi din nou? naivitatea unei femei e cea mai frumoasa calitate pe care poate s-o aiba. e fragilitatea sufletului ei, nealterat de rautatile lumii. e copilul din ea, care inca mai spera si se increde in oameni.


esti un om slab, mincinos si nesigur de sentimentele sale. Nu stii ce vrei si nici ce simti. Esti alunecos si schimbator. ti-e frica. ai un zid prea mare in fata ta ca sa poti vedea dupa. Esti dupa cum bate vantul si iti e tie mai bine. esti egoist, misogin, orgolios si mandru fara rost. nu stii sa iubesti si nu vei stii niciodata, decat calculat, rece, dandu-te pe jumatate, ca sa te pastrezi intact. iti bati joc de oameni fara niciun regret. n-ai constiinta, n-ai nimic.

Tu nu stii sa iubesti inca. Doar iti place sa crezi.
N-o lua in nume de rau.

Vreau doar sa-ti spun ce cred... Umila mea parere care pentru tine nu conteaza. Nu-i nimic. Eu iti scriu. desi nu meriti, nici macar asta nu meriti. N-am avut ocazia sa-ti spun exact ce gandesc. pentru ca oricum nu m-ai ascultat niciodata. Poate ca eram si oarba. Al naibi de oarba.

E pentru prima oara cand scriu realist, lucid, fara efectele inselatoare ale dragostei, ce te fac sa scrii siropos si subiectiv. mereu cand ma indragostesc, devin proasta si naiva. incredibil de proasta. Si totusi iti multumesc...

Daca nu faceai ce ai facut, daca nu-mi faceai rau gratuit, fara ca eu sa nu-ti fii facut nimic, daca nu ma loveai cu cuvintele alea cumplite ca nu insemn nimic pentru tine, daca nu-ti bateai joc, poate ca nu te uitam. poate ca, continuam sa fiu o proasta, legata de tine si de visele mele stupide. Am realizat, aseara, minciuna in care traisem. Himera dupa care tanjeam. si am fost scarbita. am stiut atunci ca ai fost doar un tanar imaginat de mine, un tanar ca oricare altul, caruia ii atribuiam calitati de la mine.
de azi m-ai pierdut. si probabil ca m-ai scos din viata ta, pentru ca esti las, si pentru ca ti-a fost frica de ceva atat de mare, te acaparam, te depaseam. eram prea mult pentru tine ca sa poti duce. ca sa poti intelege.
ramai asa. pana o sa te saturi si o sa te simti gol. Rece si gol. Sec. Si o sa tanjesti dupa putina dragoste si implinire sufleteasca. Nu doar trupeasca. O sa tanjesti si o sa regreti atunci. caci noptile pierdute si tovarasii n-o sa ramana mereu acolo, o sa te convingi de asta si vei vrea mai mult.

Dar m-ai trezit. Si-ti multumesc. oricum a fost totul prea rapid, si prea nou si s-a terminat inainte sa inceapa. e deplorabil. e patetic cum pot sa ma leg de oameni. nu credeam ca o sa ajung asa, eu, cea realista si rece. e ingrozitor cum am putut sa calc pe orgoliul meu pentru tine. si te asigur, e mare si al meu. tu esti cel care a pierdut. nu eu. eu am pierdut doar timpul.

Voiam sa ma intalnesc cu tine, sa depanam amintiri si sa pot sa-ti spun tot ce n-am putut spune, caci sufletul meu urla. voiam sa ma mai vad cu tine, sa-mi mai pierd timpul cu tine. imi placea. la dracu.
As fi vrut sa te imbratisez pentru ultima oara pentru ca eram dependenta de asta. Ce ridicol. Din clipa aceea am stiut ca orice s-ar intampla, nu te-as mai vrea. si stii ce? nici tu nu mai insemni nimc pentru mine. de azi nu mai dau nici macar o tigara pe tine.
si da, voi ramane singura. m-am decis. nu ma mai leg de nimeni. nu mai stau dupa nimeni. nu mai caut pe nimeni. pentru ca nimeni e doar un nimeni. pentru ca nu am cunoscut pana acum un barbat care sa ma merite cu adevarat. si-mi voi vedea de viata mea si de viitorul meu, care pare acum sumbru.

Nu te urasc cum o fac de obicei oamenii raniti, furiosi pe viata si pe ei. N-am sa incerc nici sa ma razbun, nici sa te recastig. Nici sa lupt pentru ceva ce n-a fost niciodata al meu, si care n-a meritat lacrimile mele.
adio.

You cannot say to the sun, "More sun." Or to the rain, "Less rain."

e 5 dimineaţa. nu pot să dorm, ca şi în celelalte nopţi, am insomnii.
când stau în pat şi-ncerc să închid ochii, trăiesc cu senzaţia că tu eşti lângă mine şi că mă ţii în braţe. că aşa ar trebui să fie. sunt dependentă fizic de tine. vreau să adorm la tine în braţe, dar patul meu e nenorocit de gol. e o nebunie. eşti un necunoscut, cu care m-am obişnuit, să-l văd zi de zi.. simt că te cunosc de atâta timp, deşi nu e aşa. e încă un clişeu stupid.





îmi imaginez că eşti lângă mine şi că mă voi trezi dimineaţa, văzându-te pe tine. şi că vei sta la cafea, să bem amândoi din aceeaşi ceaşcă şi să fumăm, tu două ţigări, eu juma' de pachet, încă o dată îmbrăcată cu tricoul tău. şi să ne certăm, pe cine ştie ce prostie, aşa cum o facem mereu, apoi să ne-mpăcăm şi să ieşim să ne plimbăm, în aerul rece al dimineţii. că mă vei încălzi tu iarna asta, căci nu mai are cine s-o facă. şi că-mi vei aranja fularul şi-mi vei da un sărut pe frunte. că vei avea grijă de mine. orice s-ar întâmpla. doar eu şi cu tine. mereu. visul ăsta n-a mers niciodată mai departe de atât. nu întrăznesc. 


...pentru că numai durerea şi dragostea sunt experienţe limită ale unui om. doar ele te fac să trăieşti cu adevărat. restul e o monotonie placidă, îmbătrânirea sufletului. pentru că universul are sens numai atunci când avem cu cine să ne împărtăşim trăirile. iubirea e în noi, nu în celălalt. este în noi înşine. de fiecare dată ne îndrăgostim şi iubim altfel.. pentru că celălalt trezeşte şi aprinde focul din noi. mai bine zis, îl reaprinde. pentru că dorinţa n-a fost niciodată ceea ce vezi, ci doar ceea ce-ţi imaginezi.



mereu am crezut că dragostea este ceva egoist. când încep să iubesc, aleg să plec, să fug. dacă aş rămâne, visul meu s-ar transforma în realitate  într-o realitate cumplită, într-o dorinţă de a dori ca viaţa lui să fie a mea. să fiu stăpână pe ea. să-i fiu în gânduri zi şi noapte, să-i intru în sânge,  să mă strecor integral în fiinţa lui, să rămân vie şi întreagă în el, chiar şi atunci când nu mai sunt.

au trecut zile, luni şi ani, fără să mai simt ceva. aşa e viaţa. imprevizibilă, mereu e cu un pas înaintea ta. uneori îţi dă din plin,  alteori îţi ia tot, fără explicaţii. totuşi, o dată ce-ţi redeschide uşa, te acaparează, de nu mai poţi duce. acum n-ai nimic, în clipa următoare poţi avea prea mult. şi să nu mai ştii ce să faci. că a venit prea repede, că nu eşti pregătit, că te-ai obişnuit să te complaci în viaţa ta mediocră şi mizerabilă. e mai comod.



eşti încă o dezamăgire. ştiu asta, deja. noi nu vom fi niciodată împreună. e un zid prea mare între noi, iar eu nu mai am puterea să-l dărâm, să mă lupt. las lucrurile aşa cum sunt.  himere triste. plăceri de moment. deşertăciuni. poate că-i mai bine aşa. doar eu şi cu mine, pasageră în vieţile bărbaţilor, trecătoare prin lumile lor. doar o clipă suspendată în eternitate. doar un ecou trist în urma lor. doar frânturi dintr-un cântec, pe care abia şi-l mai amintesc. doar o ploaie de primăvară, scurtă şi rece. oricum nu va reuşi nimeni să pătrundă în adâncurile inimii mele, haotice şi acum de gheaţă. nu mă va înţelege nimeni, niciodată, cu adevărat; am înţeles asta, de când eram copil. toată viaţa o voi trăi singură, chiar dacă alături de cineva. chiar dacă cu zâmbetul în colţul gurii, uneori sincer, alteori fals, în mijlocul unei mulţimi, cu multe măşti şi râsete zgomotoase.





 pentru că acum ştiu că nimic nu durează la nesfârşit şi că singura iluzie adevărată este viaţa. acum ştiu că toţi poartă măşti şi că uneori nu cunoşti cu adevărat un om lângă care ai trăit toată viaţa. oamenii sunt imprevizibili şi schimbători ca vremea. acum ştiu că binele îţi va fi uitat, dar greşelile niciodată. acum ştiu că mâna ce o dată a alintat, a mângăiat, poate fi lovită fără nicio remuşcare. acum ştiu că doi oameni pot privi în acelaşi loc, dar pot vedea total diferit. acum ştiu că degeaba oferi iubire şi sprijin oamenilor care nu au nevoie de ele, din partea ta. acum ştiu că mai bine nu te uiţi şi nu te întorci înapoi, căci locuri  care o dată erau primitoare, acum sunt reci şi pustii. acum ştiu că a aştepta după cineva, este irosire de timp. acum ştiu că nu este de ajuns să te deschizi în faţa unora şi să le împărtăşeşti secretele tale, căci ei pot să şi le ascundă pe ale lor, cu zâmbetul pe faţă. acum ştiu că unii oameni preferă să rămână în loc, doar pentru că ştiu că pot mai mult, dar nu se obosesc.. pentru că mâine s-ar putea să nu mai vină. acum ştiu că o iubire de-o viaţă, clădită în atâţia ani, se poate destrăma doar într-o clipă. acum ştiu că micile plăceri ale vieţii, lucruri mărunte, mă fac pe mine fericită şi că pot trăi chiar acum, dacă vreau. acum ştiu că unii oameni îmbătrânesc şi mor singuri, aşteptând o iubire de mult apusă. acum ştiu că regretele sunt cele mai dureroase. şi ştiu că pentru unele lucruri chiar e prea târziu.
îmi văd întreaga viaţă de parcă deja aş fi trăit-o. aceiaşi oameni, aceleaşi relaţii care încă de la început le văd sfârşitul, aceleaşi minciuni, aceleaşi reproşuri, certuri, aceleaşi petreceri, aceleaşi vise stupide. şi nimeni care să remarce, nimeni care să mă salveze. mulţi îmi spun că sunt tristă, iar eu le răspund că-s doar puţin deprimată, aşa am fost mereu. e un gol, un hău, o prăpastie adâncă, undeva în sufletul meu, şi mă tem că nimeni nu va reuşi s-o treacă, căci va cădea. căci inima se stinge într-o moarte lentă, uşoară, scuturându-se de orice speranţă, ca frunzele toamnei, până când nu mai rămâne nimic. căci focul ăla lăuntric, se stinge, uşor uşor.

.............

tu eşti doar un străin cu care mi-am petrecut câteva clipe, ca să uit de mine. nu vreau să fii şi tu încă o poveste tristă despre care scriu. . 
eşti, de fapt, o amăgire, în cimitirul cu gropi multe din inima mea. nu te cunosc, nu mă cunoşti. şi aşa va rămâne. ştiu că întâlnirile noastre vor fi din ce în ce mai puţine, până se vor scurge uşor. cum se întâmplă mereu. va rămâne doar un ultim apel, telefoane fără răspuns, o altă toamnă târzie şi-un imens gol, care va fi umplut de pahare de vin şi de un altul. nu ştiu dacă, apoi, ne vom mai întâlni vreodată. şi cum va fi lumea atunci când ne vom vedea. probabil va fi schimbată. poate amândoi vom fi trecut prin multe. între noi e o distanţă de la cer la pământ, şi poate chiar mai mult. eu pe fundul oceanului, tu la suprafaţă. eu scufundată în vise derizorii şi-n nostalgie, tu în realitate, rece. eu într-o ameţeală şi-o inerţie cumplită a vieţii mele, tu treaz. mai bine să nu ne mai vorbim, ci doar să ne uităm unul la altul şi să ne ghicim. oricum nu mă auzi, nu te aud. 
5.26 a.m

we had today

pot să nu mă mai trezesc mâine, că nu-mi mai pasă. am avut dragostea şi mi-a luat mult ca să realizez asta..
viaţa omului nu merită trăită dacă acesta nu a creat ceva sau daca n-a iubit.
îţi scriu ţie, cum am făcut-o atâţia ani.. nu te mai iubesc, nici măcar nu mai ştiu bine cum arăţi. ţi-am uitat trăsăturile chipului, timpul le-a şters. pozele sunt vechi, noi nu mai suntem copii. cel mai îngrozitor lucru e să ştii că nicio clipă nu se mai întoarce, nimic nu va mai fi la fel.. niciodată la fel.
te mai văd uneori ,întâmplător, din an în an, pe stradă şi tresar. dar acum suntem doar nişte străini. mai ştii când îţi spuneam că ne vom întâlni peste ani, doi oameni maturi, şi ne vom zâmbi trist, mergând fiecare pe drumul lui? două cunoştinţe vechi, cu amintiri îndepărtate şi atât.
e ciudat cum viaţa îşi urmează cursul mai departe, măturând totul. e trist cum timpul ia cu el sentimente şi vise şi iubiri ce păreau nemuritoare.

îţi scriu rândurile astea pentru că vreau să ştii. vreau să ştii că nu te-am putut uita niciodată. şi nu în sensul ăla trist şi deprimant. nu.. nu plâng după tine şi nici nu te doresc înapoi. nici nu am cum, căci copilul de atunci, cu ochi de culoarea toamnei şi zâmbet timid, nu mai există. nici eu nu mai sunt fata după care tu ai plâns. 
nu te-am uitat în sensul că.. ai rămas o părticică ascunsă din sufletul meu, fară să vreau, te-am ascuns şi te-am uitat acolo. şi uneori, te regăsesc. în momentele mele grele, când oamenii mă dezamăgesc, în toamne târzii, în zâmbetele false din jurul meu, când vreau să fug..şi-n orice iubire ratată. în fiecare bărbat care m-a dezamăgit.. căci îmi amintesc că tu n-ai făcut-o, că tu n-ai fost la fel. ai fost singurul care m-a iubit, care m-a visat, care a plâns după mine, pe care l-a durut..  iubirea aia copilărească şi puerilă, a fost mult mai puterincă şi mai sinceră decât cele de mai târziu.

tu đăinui peste tot. când nu vreau să fac ceva greşit, când nu mai am încredere în mine, închid ochii şi îmi apari tu şi asta îmi dă putere să nu continui ceva ce voi regreta. când mă simt speriată, mă gândesc la tine. când mă simt murdară, îmi amintesc de acele vremuri şi mă simt iar copil. când mă simt goală, îmi amintesc de noi şi trăiesc. când mă simt singură şi toţi mă părăsesc, mă uit la pozele cu noi şi ştiu că am fost cândva totul pentru cineva.

nu există cuvinte pentru a descrie ce s-a întâmplat.  ştiu că pentru tine nu mai însemn nimic, că m-ai uitat de mult şi nici măcar nu-ţi mai aminteşti. dar eu o voi face, mereu. 

ironic, când eram împreună, tu păreai că iubeşti şi că suferi mai mult. iar eu am plătit după infinit mai mult. nu ştiam, pe atunci, ce vei reprezenta pentru mine. nici măcar nu bănuiam. credeam că voi plânge până se vor termina lacrimile şi că apoi voi uita. cum se întâmplă în mod normal. eram un copil, de unde aveam să ştiu? dar cu cât au trecut mai mulţi ani, cu atât ai devenit mai important. timpul m-a făcut să văd limpede totul.. şi să valorez tot ce a fost. de două ori mai mult.

tu ai fost inspiraţia mea. tu m-ai făcut să scriu. am creeat poveşti cu ea. va rămâne mereu aici, nemuritoare. asta n-are cum să mi-o ia nimeni.

uneori, îmi apar brusc mici frânturi şi episoade de pe vremurile alea.. sunt neclare, dar le simt. mi-am amintit de seara aia când eram amândoi în leagăne şi ne priveam trist. nu mai eram de mult împreună, dar magia aia dintre noi nu dispăruse. simţeam că şi tu voiai să mă iei în braţe şi să-mi zici cât de mult ţi-am lipsit.. dar era un zid prea mare între noi.

nu te-am uitat, şi am realizat, te voi uita abia la ultima bătaie a inimii. până atunci, te voi purta mereu cu mine, eşti parte din mine. povestea noastră mă va încălzi când îmi va fi frig şi mă va salva mereu. ea îmi întregeşte sufletul. aşa a fost scris. sunt sigură că dacă un lucru mi-a fost predestinat în viaţa asta, tu ai fost acela. numărul nostru m-a urmărit mereu. şi nu, nu sunt nebună. a fost o serie de coincidenţe şi multe lucruri care, fără voia mea, mă aduceau la tine. paşii mă purtau spre tine, până şi autobuzul mi-a închis uşile în faţă ca să cobor la următoarea staţie şi să dau de tine. dar lucrurile acestea nu mai au nicio importanţă acum.

ştiu acum că nu voi mai iubi pe nimeni la fel. cu lacrimi în ochi o scriu, nicio iubire nu va mai fi la fel de specială şi de pură. nimeni nu îmi va mai intra atât de adânc în suflet. în viaţă. în tot.. 

toate iubirile de mai târziu, au fost şi vor fi trecătoare, superficiale, calculate şi reci. căci eu nu mai sunt aceeaşi. căci prima oară e doar o singură dată, iar ce urmează după, e lipsit de sens. nu va mai fi niciodată la fel, iar gândul ăsta mă omoară. 

sper că eşti fericit acolo unde eşti şi că, uneori, poate îţi mai aminteşti de aimee şi de copiii ăia care-am fost. nu voi putea niciodată să descriu în cuvinte, nu există cuvinte pentru ceva atât de mare, cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă. cuvintele sunt reci, nu pot pătrunde intensitatea trăirilor mele.

....ai vrut să îmi amintesc frumos de tine, şi ai izbutit infinit mai mult.. 

Aimee