e 5 dimineaţa. nu pot să dorm, ca şi în celelalte nopţi, am insomnii.
când stau în pat şi-ncerc să închid ochii, trăiesc cu senzaţia că tu eşti lângă mine şi că mă ţii în braţe. că aşa ar trebui să fie. sunt dependentă fizic de tine. vreau să adorm la tine în braţe, dar patul meu e nenorocit de gol. e o nebunie. eşti un necunoscut, cu care m-am obişnuit, să-l văd zi de zi.. simt că te cunosc de atâta timp, deşi nu e aşa. e încă un clişeu stupid.
îmi imaginez că eşti lângă mine şi că mă voi trezi dimineaţa, văzându-te pe tine. şi că vei sta la cafea, să bem amândoi din aceeaşi ceaşcă şi să fumăm, tu două ţigări, eu juma' de pachet, încă o dată îmbrăcată cu tricoul tău. şi să ne certăm, pe cine ştie ce prostie, aşa cum o facem mereu, apoi să ne-mpăcăm şi să ieşim să ne plimbăm, în aerul rece al dimineţii. că mă vei încălzi tu iarna asta, căci nu mai are cine s-o facă. şi că-mi vei aranja fularul şi-mi vei da un sărut pe frunte. că vei avea grijă de mine. orice s-ar întâmpla. doar eu şi cu tine. mereu. visul ăsta n-a mers niciodată mai departe de atât. nu întrăznesc.
...pentru că numai durerea şi dragostea sunt experienţe limită ale unui om. doar ele te fac să trăieşti cu adevărat. restul e o monotonie placidă, îmbătrânirea sufletului. pentru că universul are sens numai atunci când avem cu cine să ne împărtăşim trăirile. iubirea e în noi, nu în celălalt. este în noi înşine. de fiecare dată ne îndrăgostim şi iubim altfel.. pentru că celălalt trezeşte şi aprinde focul din noi. mai bine zis, îl reaprinde. pentru că dorinţa n-a fost niciodată ceea ce vezi, ci doar ceea ce-ţi imaginezi.
mereu am crezut că dragostea este ceva egoist. când încep să iubesc, aleg să plec, să fug. dacă aş rămâne, visul meu s-ar transforma în realitate într-o realitate cumplită, într-o dorinţă de a dori ca viaţa lui să fie a mea. să fiu stăpână pe ea. să-i fiu în gânduri zi şi noapte, să-i intru în sânge, să mă strecor integral în fiinţa lui, să rămân vie şi întreagă în el, chiar şi atunci când nu mai sunt.
au trecut zile, luni şi ani, fără să mai simt ceva. aşa e viaţa. imprevizibilă, mereu e cu un pas înaintea ta. uneori îţi dă din plin, alteori îţi ia tot, fără explicaţii. totuşi, o dată ce-ţi redeschide uşa, te acaparează, de nu mai poţi duce. acum n-ai nimic, în clipa următoare poţi avea prea mult. şi să nu mai ştii ce să faci. că a venit prea repede, că nu eşti pregătit, că te-ai obişnuit să te complaci în viaţa ta mediocră şi mizerabilă. e mai comod.
eşti încă o dezamăgire. ştiu asta, deja. noi nu vom fi niciodată împreună. e un zid prea mare între noi, iar eu nu mai am puterea să-l dărâm, să mă lupt. las lucrurile aşa cum sunt. himere triste. plăceri de moment. deşertăciuni. poate că-i mai bine aşa. doar eu şi cu mine, pasageră în vieţile bărbaţilor, trecătoare prin lumile lor. doar o clipă suspendată în eternitate. doar un ecou trist în urma lor. doar frânturi dintr-un cântec, pe care abia şi-l mai amintesc. doar o ploaie de primăvară, scurtă şi rece. oricum nu va reuşi nimeni să pătrundă în adâncurile inimii mele, haotice şi acum de gheaţă. nu mă va înţelege nimeni, niciodată, cu adevărat; am înţeles asta, de când eram copil. toată viaţa o voi trăi singură, chiar dacă alături de cineva. chiar dacă cu zâmbetul în colţul gurii, uneori sincer, alteori fals, în mijlocul unei mulţimi, cu multe măşti şi râsete zgomotoase.
pentru că acum ştiu că nimic nu durează la nesfârşit şi că singura iluzie adevărată este viaţa. acum ştiu că toţi poartă măşti şi că uneori nu cunoşti cu adevărat un om lângă care ai trăit toată viaţa. oamenii sunt imprevizibili şi schimbători ca vremea. acum ştiu că binele îţi va fi uitat, dar greşelile niciodată. acum ştiu că mâna ce o dată a alintat, a mângăiat, poate fi lovită fără nicio remuşcare. acum ştiu că doi oameni pot privi în acelaşi loc, dar pot vedea total diferit. acum ştiu că degeaba oferi iubire şi sprijin oamenilor care nu au nevoie de ele, din partea ta. acum ştiu că mai bine nu te uiţi şi nu te întorci înapoi, căci locuri care o dată erau primitoare, acum sunt reci şi pustii. acum ştiu că a aştepta după cineva, este irosire de timp. acum ştiu că nu este de ajuns să te deschizi în faţa unora şi să le împărtăşeşti secretele tale, căci ei pot să şi le ascundă pe ale lor, cu zâmbetul pe faţă. acum ştiu că unii oameni preferă să rămână în loc, doar pentru că ştiu că pot mai mult, dar nu se obosesc.. pentru că mâine s-ar putea să nu mai vină. acum ştiu că o iubire de-o viaţă, clădită în atâţia ani, se poate destrăma doar într-o clipă. acum ştiu că micile plăceri ale vieţii, lucruri mărunte, mă fac pe mine fericită şi că pot trăi chiar acum, dacă vreau. acum ştiu că unii oameni îmbătrânesc şi mor singuri, aşteptând o iubire de mult apusă. acum ştiu că regretele sunt cele mai dureroase. şi ştiu că pentru unele lucruri chiar e prea târziu.
îmi văd întreaga viaţă de parcă deja aş fi trăit-o. aceiaşi oameni, aceleaşi relaţii care încă de la început le văd sfârşitul, aceleaşi minciuni, aceleaşi reproşuri, certuri, aceleaşi petreceri, aceleaşi vise stupide. şi nimeni care să remarce, nimeni care să mă salveze. mulţi îmi spun că sunt tristă, iar eu le răspund că-s doar puţin deprimată, aşa am fost mereu. e un gol, un hău, o prăpastie adâncă, undeva în sufletul meu, şi mă tem că nimeni nu va reuşi s-o treacă, căci va cădea. căci inima se stinge într-o moarte lentă, uşoară, scuturându-se de orice speranţă, ca frunzele toamnei, până când nu mai rămâne nimic. căci focul ăla lăuntric, se stinge, uşor uşor.
.............
tu eşti doar un străin cu care mi-am petrecut câteva clipe, ca să uit de mine. nu vreau să fii şi tu încă o poveste tristă despre care scriu. .
eşti, de fapt, o amăgire, în cimitirul cu gropi multe din inima mea. nu te cunosc, nu mă cunoşti. şi aşa va rămâne. ştiu că întâlnirile noastre vor fi din ce în ce mai puţine, până se vor scurge uşor. cum se întâmplă mereu. va rămâne doar un ultim apel, telefoane fără răspuns, o altă toamnă târzie şi-un imens gol, care va fi umplut de pahare de vin şi de un altul. nu ştiu dacă, apoi, ne vom mai întâlni vreodată. şi cum va fi lumea atunci când ne vom vedea. probabil va fi schimbată. poate amândoi vom fi trecut prin multe. între noi e o distanţă de la cer la pământ, şi poate chiar mai mult. eu pe fundul oceanului, tu la suprafaţă. eu scufundată în vise derizorii şi-n nostalgie, tu în realitate, rece. eu într-o ameţeală şi-o inerţie cumplită a vieţii mele, tu treaz. mai bine să nu ne mai vorbim, ci doar să ne uităm unul la altul şi să ne ghicim. oricum nu mă auzi, nu te aud.
5.26 a.m
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu