I'm tired of feeling like I'm fucking crazy

2:53 a.m

you'll get sick of me. everyone does.

nu meriţi. nu meriţi să-mi ocup gândurile cu tine. să mă consum din cauza ta. eşti un rahat în faţa mea. un zero. un nimeni. dar de ce continui să te caut? să te vreau? dacă te-aş avea acum în faţă, te-aş lua la bătaie, mă jur! ce se întâmplă cu mine? unde am ajuns? m-am transformat peste noapte, am decăzut brusc. mai ales de când te cunosc. aşa cum se schimbă unii în ani, eu m-am schimbat într-o lună .nu mă recunosc. nu mai ştiu cine sunt. parcă altcineva face lucrurile în locul meu. sunt condusă de o forţă mai mare ca mine, pe care n-o văd, dar îmi stăpâneşte întreaga viaţă. sună stupid, nu?

de ce am sărit geamul la 4 dimineaţa doar ca să te văd? ca mai apoi să suport consecinţele. şi tu să mă întâmpini cu un zâmbet plin de sictir şi indiferenţă. şi de ce nu-s trează nici măcar acum când scriu rândurile astea? de ce am ajuns o alcoolică, cu o viaţă de rahat, vagaboantă proastă care-şi ratează viitorul şi nu mai vrea să trăiască? şi de ce mai scriu despre tine? mi-e scârbă de tine. eşti mai nenorocit decât toţi cu care-am fost. eşti gol. eşti superficial. un nimic. 
şi de ce am înnebunit? nu mai e o glumă, cum era pe vremuri. am fost predispusă mereu, iar acum mi-am cam pierdut minţile. singură, am contribuit la asta. căci am o viaţă dezordonată şi haotică şi instabilă. de ce nu-mi mai revin? de ce maică-mea suferă şi nu pot s-o ajut? de ce nu mai pot să dorm nopţile? de ce am rămas singură? de ce mă refugiez în dependenţe şi nu mai pot să mă opresc?de ce nu mă salvează nimeni sau de ce nu mă pot salva singură? de ce am ştiut mereu să iubesc şi pe mine nu m-a iubit nici dracu'?de ce mai scriu? de ce mi-e atât de greu să mă trezesc dimineaţa şi să încep o nouă zi? de ce nu pot s-o iau de la capăt? de ce nu fac nimic cu viaţa mea şi continui s-o distrug? de ce n-am putut uita pe nimeni când nimeni nu mi-a dus dorul niciodată? de ce de vreo 2 ani nu există zi în care să nu plâng, sau dacă există, le număr? 

unde mi-au dispărut ambiţia? curajul? voinţa? de ce sunt aşa secătuită de putere şi de energie când oricum nu fac nimic? de ce n-am ştiut niciodată să merg mai departe? să las trecutul în urmă şi să merg pe drumul meu, să îmi urmez propriile interese, cum fac toţi. de ce sunt aşa fraieră? şi profitoare când am ocazia şi egoistă şi plină de orgoliu prost când nu trebuie. de ce sunt aşa o problemă? o pacoste. un monstru. o epavă. o zdruncinată. o instabilă psihic şi emoţional, cu devieri de comportament. de ce nu pot să mă îmbrac şi să mă machiez să-mi ascund cearcănele, ca să să ies din casă şi să-mi creez un viitor strălucit, cum face majoritatea? când mie mi-e atât de greu şi să mă mişc. şi să respir. şi de ce n-am linişte? de ce de trei ani am luat-o razna? unde mă duc? unde o să sfârşesc? la spitalul 9? la nebuni? în cămaşă de forţă? unde m-au trimis de atâtea ori oameni care mi-au fost dragi..şi de ce mă mai bucur de ceva când ştiu că apoi voi plăti pentru fericirea mea de moment? imediat.  de ce nu-l găsesc o dată pe blestematul ăla nefericit care să rămână alături de mine?şi de ce au plecat toţi? de ce mi-au întors spatele toţi când eu n-am ştiut niciodată să fac asta? de ce lumea e atât de superficială şi falsă şi proastă? de ce nu mă vindec?de ce am uitat să zâmbesccu adevărat? de ce mi se aşează mereu pe faţă acelaşi zâmbet fals, pervers, gol, scârbos? şi acelaşi râs isteric, cretin, sarcastic. unde e zâmbetul meu?
chiar aşa nenorocită sunt? de ce sunt aşa dificilă şi complicată şi nebună? de ce nu mai ştiu ce vreau şi de ce nu mă mai regăsesc?
de ce mă refugiez în lumea mea, departe, prea departe de realitate? de ce fug mereu de ea şi n-am curaj să o înfrunt? de ce îmi calc mereu pe orgoliu şi mă leg în prostie de oameni? de ce nu-mi găsesc şi eu locul? pacea? mulţumirea, dacă nu fericirea.  de ce de doi ani norocul a refuzat să mai treacă şi pe la mine? de ce eu mereu a trebuit să plătesc tot când alţii o duc bine mersi? 


de ce mă autodeprim atât şi de ce nu-mi mai văd viitorul? de ce sunt aşa slabă şi naivă şi copilă şi paranoică? de ce nu se mai opreşte durerea? de ce nu pot să-i las în urmă pe toţi? de ce m-am consumat eu atât?de ce nu mă poate potoli nimeni? de ce fug după oameni care fug de mine şi fug de cei care fug după mine? de ce nu are grijă nimeni de mine? ca de un copil.. de ce nu mai există iubire necondiţionată în afară de cea a mamei? de ce nu sunt acum lângă persoanele de care depind sufleteşte? de care am fost mereu alături? de ce nu mă aude nimeni? de ce la mine uitarea nu există? de ce rămân mereu în urmă? blocată între patru pereţi fără uşi. de ce când am nevoie să sun pe cineva la ore târzii nu răspunde nimeni? de ce nu e suficientă iubirea? eu nu pot să ofer nimic în afară de iubirea pe veci. dar până ca acel cineva să se mulţumească cu asta, trebuie să-i ofer şi alte lucruri. dar mi-e greu. mi-e greu să fiu pe plac. 
sunt exagerat de sinceră şi de temperamentală, şi de pretenţioasă. sunt greu de suportat şi mulţi sfârşesc epuizaţi psihic. obosind.

şi de ce-mi pierd nopţile scriind, fumând şi bându-mi minţile? făcându-mi tot felul de filme în cap, amintiri îndepărtate, dintr-o altă viaţă parcă. dar atât de vii pentru mine. un zâmbet, o strângere de mână, un oftat, un moment în care noi râdeam. de ce mă arunc pe jos când simt că mă sufoc şi că n-am unde să fug? şi rămân aşa ore în şir cu ochii în tavan. de ce în mintea mea obosită toate lucrurile sunt vii? de ce îmi amintesc lucruri de când aveam 5 ani? îmi amintesc lucruri puerile, ce erau în sufletul meu când eram copil. temeri, nelinişti, curiozităţi. îmi amintesc cum mă uitam mereu la un lampadar când voiam să uit de tot, şi mă pierdeam în lumea lui, o altă lume magică. sau cum apăsam pe cuiele din colţurile mesei, la creşă, că simţeam că aşa trece timpul mai repede şi vor veni ai mei să ma ia acasă. şi chiar aşa era în mintea mea. sau cum apăsam pe un buton imaginar de pe şolduri ca să mă învârt mai repede. sau prima cană cu care am băut, mare, argintie, cu lapte şi cum am vomitat. îmi amintesc când am întrebat curioasă până când trăim şi mama mi-a spus că până la 100 de ani apoi murim, şi cât de şocată şi dezamăgită am fost. sau cum îmi gustam lacrimile că erau sărate. îmi amintesc simple lucruri, momente banale, fracţiuni de moment, de jocurile mele stupide sau revelaţii, ce mi-au rămas adânc întipărite. 
de ce îmi amintesc de simple momente şi străini, care m-au făcut pe mine să tresar pentru câteva minute? să visez? şi  de ce mai sunt încă copil când ar trebui să fiu femeie? de ce nu-s responsabilă? de ce refuz orice ajutor? de ce am ochii atât de goi? de tulburi? de incandescenţi, de trişti, de seci? de obosiţi? ce s-a schimbat în ei, fără ca eu să observ?


..........................
şi da. fac parte din acea categorie de oameni ciudaţi, care gândesc prea mult şi simt prea intens. oameni mai mereu deprimaţi. care trăiesc prin ceilalţi. care visează peste limite şi nu au control. cărora viaţa nu le oferă prea multe dacă nu se străduiesc să obţină. oameni care trebuie să-şi facă norocul singuri. oameni fără destin. oameni care plătesc dacă întrăznesc prea mult. oameni care sunt plăcuţi sau înţeleşi de foarte puţini. oameni care trăiesc la voia întâmplării, căci nu mai au puterea să facă ceva, s-o ia de la început. oameni singuri. izolaţi. melodramatici. nebuni. oameni care trăiesc diferit. oameni care se pot bucura de o simplă ploaie, de o rază de soare ce le face să le strălucească părul, sau o frunză căzută pe jos. oameni care văd mici detalii şi frumosul acolo unde alţii nu pătrund. oameni cărora sentimentele nu le vor fi împărtăşile niciodată în mod egal. ghinionişti. blestemaţi. oameni greu de iubit. oameni care se desăvârşesc prin iubire şi prin creaţie, şi caută eternitatea prin ele. oameni care iubesc la un alt nivel. neînţeles de mulţi. căci altfel se simt bătrâni, pustii, roboţi, zombie. oameni cărora le este frică de fericire, căci le e străină.oameni care pot muta munţii din loc dacă vor, dar nu vor. n-au puterea să vrea. oameni imprevizibili, maniaco-depresivi, cu o conştiintă mereu încărcată, mereu cu regrete, mereu asumându-şi riscuri şi mereu cu speranţe noi. oameni care vor iubi mereu şi nu vor fi iubiţi la fel, sau invers.oameni care nu trăiesc prea mult, tocmai din cauza intensităţii cu care trăiesc şi pe care îi epuizează. îi îmbolnăveşte.