I like being alone too much

abia mă mai ţin pe picioare. sunt bolnavă. şi acum nu mai e doar ipohondria mea stupidă. am stat la pat două zile şi voi mai sta.
zilele au trecut inerte, fără să ştiu cum, zăcând în pat şi târându-mă până la baie să-mi vomit minţile, şi tot. 
n-am mai fumat, n-am mai visat, abia am mai ştiut ce zi e. când m-am uitat la ceas şi la dată, mi-am dat seama că zilele au trecut fără mine. de parcă aş fi fost inconştientă. am fost la pământ, luptându-mă cu durerile, greaţă, frisoane, tremur. scârbă şi multe pastile.
acum ştiu ce înseamnă doar să exişti, nu să trăieşti. dar am văzut destul rău încât să ştiu că mie, momentan, îmi e bine.
mă deplasez cu greu până la oglindă şi aproape că nu mă mai recunosc. am lăsat atâtea lacrimi să-mi acopere ochii încât aceştia mi-au ruginit. sunt palidă, rece, am buzele uscate, iar cearcănele adânci mă fac să par mai bătrână decât sunt. ochii mei sunt fără viaţă, anoşti, obosiţi, încremeniţi. fixi. aş vrea să mai simt ceva, iubire, ură, furie, dor, însufleţire, emoţie, o tresărire, dar sunt anesteziată. de orice.. chipul meu e cumplit de stins.
mă dor toate şi mă ţin cu singurătatea de mână. aş vrea să pot să plâng, să urlu, să-mi smulg părul din cap, să mă arunc pe jos, să dramatizez, să simt.. dar parcă sunt o piatră. seacă, rece, fără trăiri. orice mişcare de a mea e lentă, controlată, greoaie. sunt epuizată, amorţită, secătuită de energie. goală. tot ce aş vrea e să dorm sau să-mi pierd cunoştinţa. oricum ar fi. convalescenţă fizică şi sufletească. probabil sufăr de bovarism, încă din copilărie.
..uneori mi-e dor de viaţă, dar simt că ţărmul pe care l-am părăsit e mult prea departe acum. şi nu e nimic care să mă aducă înapoi. nimeni care să mă trezească. care să mă ridice din somnul meu adânc. nimeni care să mă salveze, care să-mi redea un sens din nou.





.............................
10:00 a.m 
fumez ţigară după tigară, fără să mă pot controla. să recuperez.
mi-e dor de tine, D. am început să scriu gândindu-mă la tine, dar am uitat ce voiam să scriu. abia mai scriu.

tu nu mai eşti de mult în lumea mea, dar am rămas cu o melodie ce-mi aminteşte de tine şi-o ascult în fiecare dimineaţă la cafea. melodia aia pe care ai pus-o când m-ai dus cu maşina şi mi-ai spus că o asculţi mereu, când te plimbi şi vrei să uiţi de toate.. m-ai întrebat atunci dacă am încredere în tine, căci eu credeam că n-ai carnet, şi ţi-am răspuns că da, deşi nu ştiam de ce. îmi inspirai o încredere şi-o linişte copleşitoare, ce doar acasă ţi le poate da.

îţi aminteşti de mine? 

sigur că nu, dar nu asta e important.

mi-e dor de tine.. uneori mi se face dor de tine, ca în dimineaţa asta gri, plină de pastile şi de cafea amară, în loc de ceai. nu ştiu de ce m-am gândit la tine.

poate pentru că mi-au venit în mintea mea obosită şi tulbure, ochii tăi negri, mari, frumoşi şi trişti. poate pentru că mi-au venit în minte zilele în care mă făceai să râd şi să uit de viaţa mea de rahat. zilele în care mă făceai să uit de mine, nu ştiu cum. zilele în care îmi făceai câte o bucurie, erai bun cu mine, aveai grijă de mine, deşi puteai să n-o faci, căci eram doar o străină ce-ţi dădea dureri de cap şi nimic mai mult, o necunoscută care nu făcea parte din lumea ta. ...zilele în care te supărai, iar a doua zi mă întâmpinai zâmbind. zilele în care erai o evadare din lumea mea, şi-ţi voi mulţumi mereu pentru asta.

eşti cel mai minunat băiat pe care l-am cunoscut vreodată şi nu exagerez. am cunoscut mulţi oameni, ca tine n-a fost niciunul. tu nu ai profitat de mine cum au profitat alţii şi pentru asta vei avea mereu respectul meu.

îmi amintesc ziua în care am început să mă îndrăgostesc de tine. erai în hanoracul negru, şi eu în pantalonii scurţi albaştri; era prin octombrie, ultimul an de liceu. eram cu Anna, iar tu cu prietenul tău, I. ne-am întâlnit întâmplător şi inevitabil, după sala de sport, în colţ, la locul veşnic de ţigară. nu avuseserăm tangenţe cu voi, până atunci, deşi vă ştiam din vedere. am început să vorbim, probabil ne plângeam de bodyguarzi şi de securitatea de penitenciar din liceu. sau de bac. sau făceaţi glume, nu mai ştiu.

îţi aminteşti? pentru tine erau simple seri în care stăteai cu cineva la o ţigară, două, un pachet, un vin  ca să scapi de plictiseală. cu mine, cu altcineva sau singur, îţi era indiferent. pentru mine, clipele alea erau totul.

când plecam, în drum spre tine, inima îmi bătea cu putere şi zombie din tramvai se uitau ciudat la zâmbetul meu larg de pe faţă. dacă aş putea să definesc libertatea şi beatitudinea, drumul spre tine era.

de multe ori, te aşteptam în viscol ca să cobori şi să te văd fie şi 5 minute. uneori vorbeam sau râdeam unul de altul şi ne tachinam. alteori mergeam la mega să ne încălzim. te urmam mereu, tăcută şi mulţumită că eşti în dreapta mea. 

erau şi momente în care doar tăceam, ascultând muzică tristă pe telefon şi stând nemişcaţi ca lumina din scară să nu se aprindă. tu te regăseai în singurătate, cum mă regăseam şi eu. nu aveai nevoie de mine şi de nimeni. o dată, mi-ai spus că nu-ţi vine să crezi cu cine ai ajuns să te autodeprimi.

erai imprevizibil, spontan, dificil şi indiferent. eu eram nebună, ciudată, patetică, deprimantă şi capabilă de orice. 

după plecarea ta, am refăcut de multe ori drumul spre tine, încercând să mă mint, să mai simt măcar o dată ce simţeam când fugeam la tine. dar locul în care ne vedeam, te veneram şi-am trăit atâtea, acum e gol. străin. rece. bate doar vântul. 

...n-au fost multe momentele noastre şi totuşi am rămas cu atâtea amintiri de nepreţuit.. 

10 februarie.  mergeam pe stradă, pe acelaşi drum în care alergam cândva nerăbdătoare spre tine. aveam căştile în urechi, cu melodia aia  ,, I follow rivers", ironic sau nu. mi-am aprins o ţigară şi când am ridicat privirea, erai în faţa mea. ne-am salutat în grabă  şi ne-am întors unul după altul zâmbind.

îţi regăsesc răceala în fiecare fulg de nea, în fiecare noapte cu viscol, fără stele, în fiecare străin cu ochi reci. şi uneori, în singurătatea şi-n dimineţile astea în care mi-e cumplit de rău, îmi amintesc de tine. şi simt că am iar viaţă.