Happy new year

Hey, you.

E penultima zi din an,
din anul acesta care va dispărea ca un vis, de parcă n-a fost niciodată. Îl vom lăsa în urmă şi va deveni doar o amintire ştearsă de timp.

O clipă închisă pentru totdeauna.

Vei rămâne şi tu, A. Vei rămâne blocat într-un an care a trecut şi care nu se va mai întoarce niciodată. S-a împlinit un an de când te-am văzut prima oară. Şi poate că acel cerc în care ne-am regăsit în fiecare anotimp s-a închis. Probabil că noul an va fi complet fără tine. Probabil că vei rămâne pentru totdeauna în vechiul an, o amintire pe care o voi falsifica la nesfârşit, încercând să o mai trăiesc,
nemaiputând niciodată.
Nu o să mă mai pot întoarce, n-o să-l mai pot trăi. Va fi doar un an îndepărtat şi smuls din calendar, pierdut printre toţi anii care vor mai veni.

Ce ciudat! Ce ciudat cum timpul trece şi lasă în urmă atâţia oameni şi atâtea amintiri!

Şi-ţi vei aminti mereu de acele anotimpuri care au devenit ale tale şi ale oamenilor care le-au făcut eterne.

Ţi-ai lăsat amprentele peste tot, în anul ăsta care se pregăteşte să-şi ia rămas bun. Fără să vreau, când îmi voi aminti de 2016, îmi voi aminti de tine.

Şi nu-mi place cumpăna dintre ani căci urăsc despărţirile şi orice sfârşit,

atât de fraieră sunt...

În noaptea asta, am deschis geamul şi am respirat aerul care miroase a iarnă.

Pentru un moment am simţit un început de fericire şi am crezut că va veni din ce în ce mai multă. Apoi mi-am dat seama că era ea, chiar atunci... Şi am înţeles!

E înnorat, e un cer întunecat fără stele, apropiat de Pământ. E magic. Nu e frig, nici cald, e doar linişte şi iarnă. Şi timpul parcă s-a oprit în loc. Poate că aşa arată orice sfârşit.

Am înţeles atunci cât de frumos trebuie să fie să cunoşti oameni, să înveţi lecţii, să iubeşti, să-i pierzi, să mergi înainte.

Cât de trist şi sec trebuie să fie să te fereşti de durere, să ratezi întâmplări şi trăiri, să nu-ţi permiţi experienţe, să nu te arunci,

să nu cazi niciodată. Să nu te pierzi...

Să nu fi trăit niciodată la marginea prăpastiei.

Să fii un bou ignorant şi să fugi în permanenţă de viaţă.

Acolo, la fereastra din camera mea, la 4 dimineaţa, într-un sfârşit de an înnorat, mi-am dat seama că pot fi fericită chiar acum... În clipa asta unică care trece şi nu se mai întoarce.

Şi-am înţeles că toate întâmplările din viaţa mea m-au făcut să mai învăţ ceva despre mine. Şi le-am trăit intens. Iar asta e tot ce contează.

A început să ningă şi e magic.

Sunt fericită, A. Sunt fericită, vechi prieten, că te-am cunoscut. Iar lipsa ta nu-mi mai poate umbri această fericire. Căci am învăţat să renunţ şi să iau tot ce-i mai bun de la oamenii şi întâmplările din viaţa mea.

Şi să merg înainte,

orice ar fi...

Spre alte poveşti care mă aşteaptă. 

La revedere, 

vechi an.

Rămas bun, 

A.

Crăciunul meu singur

Hei, Moşule,

Îţi scriu ca în fiecare an în Ajun.

Chiar dacă nu mai simt la fel Crăciunul..

Aş vrea să mai fiu învăluită în pacea şi căldura pe care tu o aduci în perioada asta.

Aş vrea să mai fiu copil şi să simt totul cu intensitate şi magie.

Să mă bucur şi să-mi tresară inima când văd luminiţele de peste tot cum strălucesc în noaptea rece.

Să mă treacă fiorii şi sufletul să-mi vibreze de fericire când aud colinde, când văd copiii cutreierând pe drumuri cu sacoşe şi roşu în obraji, vocea lor sunând ecou în noapte.

Să râd când văd oameni grăbiţi şi agitaţi după cumpărături, fiindu-mi dragi căci îmi aduc aminte că vine Crăciunul. Că se apropie ceva magic.

Să fiu fericită şi împăcată, cu o emoţie copleşitoare în piept, petrecând alături de oamenii dragi. Să simt mirosul de sarmale şi cozonaci din casă şi să aud vocea mamei mele. Să beau un vin fiert şi să mă uit la tot felul de filme cu Crăciunul. Să simt mirosul de portocale şi să-mi aduc aminte de copilărie. Să simt mirosul de zăpadă şi de frig. Să vreau să râd mult ca atunci când eram copil. Să cred în tine. Să aud petarde şi să tresar, ştiind că vine un nou an. Să privesc pe geam cum ninge liniştit şi să citesc într-o noapte cu viscol afară. Să visez.

Dar acum totul e forţat, monoton, clişeic. Îmi tot caut Crăciunul şi nu-l mai găsesc nicăieri.

Anul ăsta, Moşule, nu-mi doresc decât să mai simt. Să simt tot ce se petrece în jurul meu aşa cum o făceam odinioară.

Dacă nu mai simt iarna, atât de dragă sufletului meu, dacă nu mai simt magia acestei perioade, atunci nimic nu mai are rost. Aş vrea să-mi dai la o parte vălul negru ce-mi acoperă sufletul ca să pot vedea lumina.

Şi-ţi mulţumesc pentru anul trecut. Într-un fel, ştiu, dorinţele mele s-au îndeplinit cumva. Nu aşa cum mi le imaginam eu, dar tu ai ştiut mai bine de ce aveam nevoie pentru a putea evolua, pentru a putea înţelege. Eram cam oarbă anul trecut, nu prea ştiam ce mă aşteaptă, ce se petrece. Probabil asta voi spune şi Crăciunul viitor. Mă uit în urmă şi văd câd de diferită sunt, cât mă schimb de la an la an. Ceva moare şi altceva renaşte în mine.

Dar îţi mulţumesc. Chiar dacă întâmplările din viaţa mea n-au fost cele mai frumoase, totuşi am simţit,

le-am simţit. Şi asta e tot ce contează.

Pe curând, Moşule, ne auzim la anul.

Crăciun fericit!

Why won't you talk to me You never talk to me

"Ţi-am zis acum ceva vreme că tot ce caut în viaţa asta este o femeie ce îmi înţelege mintea şi sufletul, dar am uitat să menţionez că şi eu am nevoie de o femeie cu un suflet şi o minte complexă. Vreau să descopăr, vreau pe cineva cu care pot vorbi la infinit, cineva cu care pot întoarce un subiect pe toate părţile posibile, cineva care îmi poate da altă perspectivă asupra vieţii sau măcar o idee ce mă poate face să-mi pun semne de întrebare. Vreau să gândesc şi să simt lângă ea, nu să trăiesc în fiecare zi o rutină plictisitoare.
Nu vreau vreodată să regret că nu ţi-am spus ceva ce am gândit sau simţit.

Atunci când văd o persoană singuratică îmi atrage atenţia. În cazul tău, te înţeleg la un cu totul alt nivel din moment ce pui pasiune în acea singurătate, e ca şi cum ai învăţat să-ţi accepţi singurătatea şi să o iubeşti. Mulţi ar vedea asta ca pe un lucru negativ, însă eu ştiu mai bine. Din acea singurătate se naşte putere, din ochii ce odată plângeau se naşte o privire ageră şi pasională totodată. Cu cât eşti mai emotivă cu atât mai mult te îndrepţi înspre sufletul tău, înspre spirit.





Citesc în cuvintele tale sensibilitatea ce o caut demult într-o femeie. 
Simt ceva adânc şi frumos din partea ta, ceva ce îmi aduce aminte de adâncimile mele negre.
Construieşte-ţi în continuare ziduri dacă aşa doreşti, dar într-o zi voi zbura peste ele

Nu cred ca aş vrea să te schimb vreodată cu alta. Chiar dacă suntem doar amici, cred că inima mea e mai sigură în mâinile tale decât în mâinile unei iubite. 

Şi aşa, cine are nevoie de dragoste când ai pe cineva care îţi înţelege sufletul?

Văd ca la tine totul e la un alt nivel când vine vorba de sentimente. Intens. Da, poate el e fericit undeva departe de tine sau poate şi el îţi strigă cu aceeaşi pasiune numele în felul său.
Sau poate nu.


Te văd: dragostea ta este ca o fortăreaţă sentimentală ce vrea să fie găsită şi eliberată, dar de fiecare dată când îşi deschide porţile inteligenţa îi aşează un zid în faţa lor. Înţeleg acum de ce mi-ai spus că poate nu îl vei găsi niciodată pe el. Trăieşti într-o altă lume şi nu ştiu dacă ar trebui să fiu mai atras sau intimidat de tine, dar întotdeauna am avut o înclinaţie spre mister.


Mă întreb ce soartă ai putut avea în trecut de ai preferat să te năpusteşti în rutină şi să uiţi de latura ta melancolică. 

Nu trebuie să-mi raspunzi. Sunt la fel de curios ca şi tine, poate chiar şi mai curios. Ştiu cât de capricioase îţi sunt măştile ce le porţi în fiecare zi. Te citesc ca pe o carte când vorbim, dar atunci când scrii, totul cade în taină pentru mine. Simt o foarte mare concentraţie sufletească în acele rânduri, foarte ambiguă şi atrăgătoare. Dai impresia de multe ori de superficial, dar intensitatea cu care simţi durerea şi fericirea este aşa de mare încât uneori te aduce în pragul lacrimilor, al disperării. Îţi place să te joci, precum şi mie. Când vine vorba de oameni îţi place să te joci cu mintea lor, să îi atragi ca o sirenă în adâncurile minţii tale doar ca să-i testezi, să vezi care sunt demni de tine, care din ei vor putea să-ţi satisfacă nevoia insaţiabilă de atenţie şi inteligenţă. Un trofeu neînvăluit în mister nu are valoare, nu-i aşa?


Nu voi ştii niciodată daca vei rămâne o simplă fantezie lirică din nişte versuri puerile sau vei deveni reală.
Nu e aşa de uşor să întâlneşti o tipă cu un suflet misterios şi o inteligenţă ce te ţine atent tot timpul, ce te atrage şi te împinge să vrei mai mult de la tine.
Ştiu că orice cuvânt din partea ta poate avea un sens, un motiv, o poveste în spatele lui şi nu vreau să pierd asta.

 Dacă frumuseţea sufletului tău, M, ar dispărea în cazul în care te-ai maturiza... atunci te implor să nu te maturizezi vreodată. Nu vreau să-mi pierd prietenul de joacă acum când tocmai l-am găsit. Rămâi aşa încă vreo viaţă sau... pe acolo.

Pentru totdeauna, al tău prieten,
B.

"

There is no place for us in this fucked up world

Deschid geamul şi respir aerul curat. Miroase a iarnă şi a frig, a soare cu dinţi, a zăpadă, parcă ar fi la munte.

Miroase a posibilităţi şi noi şanse.

Îmi aprind o ţigară şi-mi beau cafeaua amară. De fiecare dată amară, pe care nu o îndulcesc niciodată. 

Azi simt că pot respira din nou aer curat, că nu mă mai sufoc.

Azi-noapte, te-am visat, A. 

Eram pe o plajă şi ne uitam cum valuri imense se îndreptau spre noi.

Mi s-au înmuiat genunchii şi m-am sprijinit de tine să nu cad în apa de sub picioarele mele, să nu mă ia valurile, să nu mă ia acel curent care mă ameţea. Nu ne mişcam din loc, eram prinşi şi fascinaţi de valurile uriaşe care se contopeau cu cerul negru şi veneau înspre noi destul de încet. Ca lucrurile acelea de care ţi-e atât de frică încât amorţeşti şi totuşi le aştepţi, cu o voluptate stranie. Precum o pierdere de sine. Era o linişte mută, totul încremenise în jur, nici vântul nu mai bătea. Dar era atât de frig încât nimic nu mai putea rezista.

Te-am luat de mână şi ţi-am zis să fugim, să încercăm măcar. Nu te-ai uitat la mine şi mi-ai dat drumul la mână. 

Am fugit speriată, apoi, după ce am părăsit plaja, m-am întors şi am tras de tine să vii şi tu. Dar stăteai neclintit, de parcă picioarele tale prinseseră rădăcini în nisip şi te făcuseşi unul cu plaja. Numele tău răsuna ecou în vis.

Brusc, marea ne-a luat pe sus şi ne-a lovit unul de altul. Te-am sărutat şi am închis ochii.

...Şi i-am deschis speriată. A fost doar un coşmar.

Poate că marea tulbure din visul meu semnifică uitarea. Căci doar apele ar putea stinge ceea ce a scris focul.

Azi-noapte, în timp ce beam un pahar de vin, mi-am dat seama cât de brusc şi uşor uităm oamenii care au însemnat atât de mult cândva.

Încet încet, nu te mai gândeşti atât de des, nu mai visezi decât ocazional, nu mai simţi cu aceeaşi intensitate toate amintirile voastre căci din lipsa de altele noi, ele se sting, timpul le şterge, se aşază praful pe ele. Se şterg detaliile, chipul, vocea, mirosul, gesturile, totul. Oricât te chinui să mai vibrezi când îl reconstitui în minte, în zadar. Trebuie să-l laşi să plece definitiv.

Şi ai vrea să mai simţi, că aşa eşti tu fraieră, te doare orice despărţire chiar dacă ea înseamnă doar uitarea unui om, să te desparţi de el din sufletul tău. Ce stupid. Să-l laşi să plece din visele tale.

Te-ai ataşat de asta, să-l porţi cu tine peste tot şi acum,

acum când nu prea îl mai găseşti nicăieri, trebuie să-ţi iei rămas bun. Să nu te mai minţi singură. 

Şi te simţi şi mai singură şi pierdută.

Uitarea vine lent, apoi te loveşte brusc. Ca depresia.

Brusc, într-o zi, ca azi-noapte, îţi dai seama că dacă l-ai vedea, inima nu ţi-ar mai bate de nebună, gata să-ţi sară din piept şi toate lucrurile din jurul lui, din jurul vostru, n-ar mai reprezenta simple decoruri, amănunte neimportante, cum reprezentau cândva, când el era lângă tine şi asta era tot ce contează.

Brusc, simţi, vag, că poţi cunoaşte şi alţi oameni interesanţi care să nu te plictisească, că nu e singura fiinţă mişto de pe lume care să te facă să te simţi vie.

Brusc, îl vezi cu alţi ochi, mult mai lucid şi rece, într-o lumină a realităţii ce te izbeşte şi te vindecă.

Apoi, în timp ce-mi beam vinul, am refăcut în minte toate momentele noastre, încă din ziua în care te-am văzut prima oară, în iarna aia rece şi gri, la ţigară, până în clipa în care m-ai sărutat şi-ai plecat ultima dată, în dimineaţa aia mahmură şi tristă în care nu-mi găseam ţigările. Imaginile poveştii noastre s-au derulat în faţa mea ca într-un film prost din care lipsesc secvenţe importante.

Am încercat să plâng, dar n-am mai avut lacrimi, am plâns prea mult înainte.

Am tresărit şi m-a încercat doar o senzaţie de scârbă şi plictis.

Da. M-am plictisit să te aştept să dai un semn, să mă chemi, să te văd iar. M-am plictisit de filmul ăsta uzat şi prost. M-am plictisit de mine.

Apoi, mi-am imaginat cum ar fi fost o altă variantă a poveştii. Ca tu să fii iubitul meu. Să dormim împreună. Să ne bem cafeaua dimineaţa sau seara. Să ne-o tragem des. Să facem curăţenie, acultând muzică. Să mergem la cumpărături. Să mergem la munte şi la mare, la părinţi, la rude, la prieteni. Să aşteptăm Crăciunul. Să ne plimbăm pe bulevard de mână, prin ploaie. Să ne uităm la filme mişto care să ne creeze un haos de idei. Să ne facem poze. Să ne facem planuri. Să ne îmbătăm şi să vorbim despre tot felul de gânduri ascunse şi interesante. Să ne refugiem în lumi imaginare şi jocuri psihice. Să ne certăm. Să fumăm. Să devină totul clar când ne aprindem o ţigară. Să contemplăm pereţii în timp ce râdem ca proştii. Să ne plictisim. Să ne consumăm. Să ne excităm. Să ne derutăm. Să ne cunoaştem. Să nu am niciun control asupra mea când sunt cu tine. Să fim geloşi. Să ştiu că mă înşeli şi să-mi bag pula. Să te înşel şi eu. Să mergem în cluburi, să ne facem praf şi să vrem să fim liberi. Să fiu dependentă de tine. Să învăţăm unul de la altul. Să evoluăm. Fiecare centimetru din mine să fie în fiecare centimetru din tine şi din camera noastră. Să te iubesc.

Mi-am imaginat toate astea şi pentru o clipă au părut atât de reale. Se zice că pentru a-ţi potoli puţin setea de a cunoaşte un lucru, de a atinge un vis, poţi s-o faci doar imaginându-ţi cum ar fi. Şi dorinţa nu te mai arde atât. O vezi în faţa ta ca şi cum ar fi materializată şi vie. Şi nu te mai atrage atât de mult pentru simplul fapt ca ai trăit-o deja, într-un fel. Cel puţin, aşa fac eu şi a mers de fiecare dată. 

Odată, mi-am imaginat cum ar fi să am mulţi bani, mulţi, cât să-mi ajungă două vieţi. Să am aşa, o maşină care face bani. Mi-am refăcut în minte cum aş fi ascuns-o, cum m-aş fi justificat că am toată averea aia şi era insuportabil să duc grija mereu, să mă ascund, să am grijă să nu-i pierd. Mi-am imaginat ce aş face cu ei, ce mi-aş lua, unde aş merge, şi visul a mers atât de departe încât m-a înăbuşit, m-a copleşit. Atâtea lucruri materiale care brusc au devenit fără însemnătate, goale, lugubre, sufocante. La sfârşitul visului, am rămas cu un gust amar şi m-am bucurat, într-un fel, că nu am toţi banii ăia. N-aş mai fi avut nicio dorinţă, niciun scop, niciun plan de a mai construi ceva, de a mai lupta pentru ceva, de a primi recompensa, le-aş fi avut pe toate şi m-aş fi sinucis. Sau poate aş fi aşteptat iubirea adevărată care n-ar mai fi venit, şi care oricum, n-avea nicio legătură cu banii ăia.

Aşa a fost şi cu tine.
Dacă s-ar fi întâmplat să te îndrăgosteşti de mine, n-am mai fi vibrat împreună. Aş fi amorţit.

Poate că a fost mai bine aşa. Doar o scurtă oprire în viaţa ta. Doar un popas. Doar o tovarăşă de băutură şi pierdere de sine, printre multe altele. Doar o ploaie scurtă de primăvară. Doar o ninsoare liniştită atunci când frigul dispare.

Poate că a fost doar un vis de care aveam nevoie, un vis între cei patru pereţi îmbibaţi de fum, deasupra Bucureştiului, vibrând pentru o clipă, în braţele unui necunoscut. Un vis din care azi m-am trezit.

Mi-am mai turnat un pahar de vin şi-am stat de vorbă cu tine, A.

Ţi-am spus că e timpul să pleci. Că te las să pleci din visele mele.

Că oricât de mult mi-ai umplut zilele şi nopţile şi le-ai dat un sens, a venit momentul să te uit şi să merg mai departe.

Căci eu am fost povestitorul şi tu actorul principal din piesa noastră pe care a căzut cortina. 
Nu, în niciun caz nu te mai întoarce.

Adio, A.

There's an end to infinity.

,,Hello sunshine! Sper că azi ţi-a fost mai uşor să te ridici din pat, să te speli pe faţă şi să ieşi pe uşă. Mă întreb dacă încet începi să prinzi bucăţele din misterele ce se ascund în viaţa ta de zi cu zi. E o poveste la mijloc, o poveste înăbuşită în fum de ţigară şi şoapte fugare. Poate nu vezi încă sau poate nu vei vedea niciodată, dar există acolo, între oboseala şi privirea ta pierdută în gol. Oare cum vei fi atunci când vei visa din nou? Nu mă contrazice. Ştiu că vei visa din nou."

Am citit mesajul de vreo 1353 ori.

Da, am continuat să visez chiar şi atunci când nu credeam că voi mai putea s-o fac. Am continuat să simt, să mor, să renasc, să uit. Am continuat să simt la intensitate maximă fiecare întâmplare din viaţa mea, fiecare trăire, fiecare om care a trecut pe aici şi m-a învăţat ceva. Am continuat să mă schimb, să mă transform o dată cu sentimentele mele, să văd cu alţi ochi lucruri ce o dată îmi păreau importante şi de neschimbat. Am continuat să-mi schimb percepţia asupra lumii, dar mi-am păstrat esenţa şi acea parte din mine care va fi mereu copil. Şi am înţeles că oriunde voi pleca, voi fi tot eu cu mine, şi niciodată nu mă voi putea pierde. Nu voi putea pierde nimic căci tot ce am în interior e tot ce contează, că am acea parte preţioasă din mine pe care n-o va şti nimeni niciodată. 

Am continuat să mă ataşez obsesiv de lucruri, de locuri şi de oameni, să trăiesc cu frica de a nu îi pierde, să mă lupt cu mine, dar abia mai târziu am înţeles că cel mai important lucru este cu ce rămâi după ce ei pleacă, ce au schimbat în tine. Şi că fiecare om te poate învăţa ceva.

Am continuat să am depresie, să am obsesii, să iubesc cei mai complicaţi şi intenşi oameni, cei mai săriţi de pe fix. Precum şi oamenii inocenţi, oamenii care ştiu să râdă. Am iubit mereu tot ce e mai complicat şi mai necunoscut şi ascuns din ei. 
Am continuat să-mi fie frică că va veni ziua de mâine şi eu nu o voi putea trăi. Am continuat să simt că orice aş face, nu mai pot să mă distrez, că lipseşte ceva, că e un gol imens în mine şi că oricât m-aş agăţa de clipe, nu le pot cuprinde. Nu pot fi prezentă cu adevărat.

Am continuat să râd atunci când voiam doar să plâng, să plâng când fericirea îmi era prea mare, am continuat să mă simt defectă şi să simt că orice va veni nu va mai conta, căci nu mai am puterea să mă bucur, căci toate mă plictisesc şi mi se par serbede, anoste, fără noimă.

Apoi am înţeles, într-o noapte, doar pentru o clipă, vag, cât de stupid trebuie să fie să mori şi să nu mai poţi să simţi, să te bucuri, să te îndrăgosteşti, să evoluezi, să fii tu şi fiinţa ta întreagă- oricât de dărâmată ar fi. Să nu mai poţi să cunoşti niciodată oameni mişto, să nu mai poţi să îmbrăţişezi persoanele dragi- oricât de departe ar fi, ele totuşi există şi poţi să te trezeşti dimineaţa şi să te bucuri că există pe aceeaşi planetă cu tine, acum, şi că, poate, o să poţi să le scoţi cândva la o bere. Să nu mai poată să-ţi fie dor, să nu mai ai revelaţii şi angoase, să nu mai existe momente dilii, să nu mai ai emoţii, să nu mai tresari la artificii, să nu mai râzi, să nu mai existe clipe.. Să nu mai fie mirosul de frig şi sunetul mării. Să nu te mai poţi pierde printre valuri şi să simţi că pluteşti şi că eşti infinit. Să nu mai poţi să te îmbeţi niciodată şi să dansezi prin ploaie. Să nu mai poţi niciodată să simţi mirosul cărţilor. Să nu mai existe idei. Să nu mai asculţi muzică niciodată. Să nu mai ningă. 
Să nu mai fii disperat să cunoşti, să înţelegi, să creezi, să găseşti, să explorezi locuri pentru prima dată.

Să le ştii pe toate şi să nu mai exişti.

Hello, can you hear me?

Există unele momente pe care vrei să le opreşti în loc şi să iei tot ce e mai bun din ele. Să le trăieşti cât mai intens, să fii cât mai prezent, căci ştii că nu vor mai fi niciodată. Decât în acea clipă unică. Chiar dacă vei mai avea ocazia să le repeţi, în acelaşi loc, cu aceiaşi oameni, ele nu vor mai fi la fel. Şi încerci să te agăţi de orice detaliu, gust, miros, ca să nu le uiţi, ca să nu se piardă căci de atâtea ori uităm atât de uşor. Şi dacă eziţi puţin, dacă nu eşti pe fază, le pierzi pentru totdeauna.

E ciudat cum, uneori, ne amintim de lucruri pe care nu le-am observat la timpul lor. Sau asupra cărora nu am fost atenţi, nu le-am acordat importanţă. Şi brusc, ne apar din întuneric şi ne iau prin surprindere, precum nişte revelaţii.

Ce ironic că exact ce ne dorim să uităm mai mult ne acaparează şi ni se fixează şi mai adânc în memorie! Dar deformăm, în timp, realitatea lucrurilor de care încercăm să ne amintim obsesiv. O construim după bunul nostru plac. Şi par mai reale, mai strălucitoare, mai vii ca niciodată. Dar ele sunt doar nişte iluzii... Atât de înşelătoare sunt amintirile! Sunt precum un contur neclar de pe luciul apei. Nu le mai vezi cu adevărat, nu le mai pătrunzi esenţa, nu le mai cuprinzi întregi, aşa cum au fost ele aievea.

Ciudat cum păstrăm în noi oamenii pe care i-am pierdut, precum nişte fantome pe care nu ni le mai poate lua nimeni. Astfel, ei rămân prezenţi, într-un fel sau altul, întreaga noastră viaţă. Cum ar mai putea cineva să ni smulgă din amintiri? Căci numai ceea ce am pierdut va fi al nostru pentru totdeauna.

Iar trecutul... El rămâne prin amintirile noastre. Ce înseamnă întâmplările dacă nu stări? Ce-ar mai fi ele fără trăirile noastre?

Uneori, mă întreb, ce farmec ar mai avea clipele dacă ele nu ar trece?

Efemeritatea lor e singura care le ţine în viaţă, le oferă eternitatea.

Singurul mod de a te bucura cu adevărat de clipe, de a le trăi intens, este să ştii că le vei pierde.

Şi ce ciudată e neputinţa oamenilor de a uita lucrurile care îi cutremură... Cât de uşor se pierde amintirea zilelor fericite!

Straniu cum timpul înfrumuseţează lucrurile trecute. Le dă o altă lumină.

Lucrurile pe care înainte nu le suportai, care îţi creau dificultăţi acum devin amintiri plăcute. Familiare. Chiar amuzante.

... Câtă voluptate se ascunde în amintirea clipelor nefericite care au trecut şi câtă durere în a-ţi aminti de clipele fericite, atunci când nu mai sunt! Căci te sufocă.

Amintirea fericirii ce-a trecut nu aduce niciun pic de alinare, nicio fărâmă de plăcere... Ea doar lasă un gol, doar un gust dulce amar, doar o tresărire exaltată a inimii care se pierde. Şi e nedrept să fie aşa.

Cât de importante

sunt amintirile! 

Cum te pierzi în ele şi în tine,

pentru a te regăsi, mai viu şi mai întreg ca niciodată.

Cum un simplu miros, doar pentru o fracţiune de secundă, te poate reîntoarce în întunericul trecutului pentru a-l mai trăi încă o dată. Şi închizi ochii şi-l simţi,

pentru o clipă doar.

I wish I could freeze this moment, right here, right now, and live in it forever.

Era 6 dimineaţa şi eu iar nu dormisem. Am deschis geamul să respir aerul curat. Simţeam că mă sufoc. Era încă întuneric şi luna strălucea palid pe cer. Şi ningea. Ningea cu fulgi mari ce-mi intrau pe fereastră şi-n ochi. Am întins mâna şi am ţinut-o aşa minute bune până ce mi-a amorţit. M-am bucurat că am prins acel moment magic din an în care primii fulgi de zăpadă apar total neaşteptat. N-aş fi vrut să-l ratez. De obicei, mă oftic când se întâmplă asta.

M-am gândit atunci că oricât aş iubi iarna, anul ăsta nu-s pregătită pentru încă un Crăciun singur, pentru încă o cumpănă dintre ani în care visez şi îmi pun obsesiv dorinţe tâmpite care nu se vor împlini niciodată, cum ar fi să mai răresc ţigările sau obiceiurile nocive, dorinţe pe care nu pot să le aştept să se îndeplinească din senin pentru că depind doar de mine sau care nu. Pentru frig ce-mi anesteziasă corpul şi mintea, pentru străzi lugubre şi gri în care te ţii să nu cazi şi păşeşti cu grijă prin mocirlă. Pentru agitaţia din preajma sărbătorilor, pentru aceleaşi scene care se derulează în faţa ta în fiecare an, la fel, ca într-un film prost şi uzat.
Şi apoi pentru primăvară. Pentru primăvara aia întârziată şi apăsătoare în care tragi de tine să te trezeşti, să suporţi lumina, în care te lupţi cu angoasele şi în care te doare că nu poţi să te bucuri.

M-am întristat, privind la fulgii ce se aşezau nervos pe mâna mea şi se topeau. Brusc, nu mi s-a mai părut nimic interesant ori nou. Am vizualizat în faţa mea acelaşi film clişeic şi plictisitor. Intru pe facebook şi e plin de imagini cu iarna, toată lumea distribuie, chiar acum, când pe mine nu mă mai atinge cu adevărat. Cum sunt oamenii... Înainte se plângeau că nu le place iarna, că e prea frig şi ei tânjesc la vară, aşa, ca într-o turmă proastă. Şi mi se păreau oarecum superficiali că n-o înţeleg. Că n-o simt. Acum e la modă să le placă zăpada.







Când am uitat să mă mai bucur? De ce nu mă mai trece niciun fior văzând frumuseţea din faţa mea? oare am uitat să mai fiu copil, ce s-a schimbat în mine? Unde e magia de altădată, sentimentul ăla că fiecare iarnă şi fiecare ninsoare e ceva total nou, ca şi cum n-a mai fost niciodată? Şi unde mi-e acea căldură din suflet ce mă învăluia în fiecare perioadă din preajma sărbătorilor? Unde mi-e liniştea? unde e acea scânteie şi însufleţire? Parcă renăşteam.
Căcat.
M-am panicat. Nu se vor mai întoarce niciodată. Mi-am pierdut copilăria şi acea inocenţă care făcea ca fiecare experienţă să fie una total nouă şi neaşteptată. Care mă făcea să vibrez, să visez, să fiu vie. Să trăiesc cu intensitate fiecare întâmplare. Parcă iarna asta a venit prea repede, parcă abia ieri a trecut.
E clar. Mi s-a întâmplat şi mie ce li se întâmplă tuturor. 
Voi continua doar să supravieţuiesc, fără să mă mai atingă cu adevărat vreun anotimp. Fără să-l mai trăiesc.


Am închis geamul ofticată şi mi-am aprins o ţigară. M-am gândit atunci cât de diferită eram anul trecut pe vremea asta. Cât ne schimbăm de la an la an, fără să ne dăm seama. Anul trecut, deşi tot depresivă, aveam un fel de fericire tristă şi de emoţie că vin sărbătorile. Încă nu-mi pierdusem capacitatea de a mă bucura şi de a simţi. Anul trecut, aşteptam înfrigurată. Îmi aşteptam minunile şi eram convinsă că viaţa îmi va oferi şi lucruri frumoase, că încă poate să-mi ofere şi eu să le primesc, îmbrăţişând-o timid. Încă puteau să mă mai mişte întâmplările din viaţa mea şi eu să rămân prezentă în ele. Încă mă cutremurau necunoscutul şi viitorul şi trăiam pentru asta.

Apoi mi-am dat seama că fiecare perioadă din viaţa mea am asociat-o mereu cu câte unul de care eram îndrăgostită pe atunci. Erau perioade negre şi frumoase, cu întrebări, cu frământări, cu vise, dar pline de voluptate. Simţeam şi asta era cel mai important. Nu înţelegeam pe atunci că viaţa nu înseamnă atât de mult întâmplări cât înseamnă trăiri. Stări. Că nicio întâmplare nu are sens dacă nu o simţi cu adevărat. Dar eu simţeam din plin şi asta m-a făcut să fiu vie oricât de moartă mă credeam pe atunci. Şi pentru simplul fapt că mă puteam bucura ca un copil la fulgii de nea, că puteam să fiu fericită chiar în clipa aia, ar fi trebuit să fiu recunoscătoare. Să-mi dau seama că asta e tot ce contează, că despre asta e viaţa. Despre libertate şi micile plăceri, aparent neimportante, de zi cu zi. Despre evenimente marcante şi despre o rutină familiară şi confortabilă pe care tu o iubeşti. Despre oameni care pleacă, dar care rămân cumva în tine şi despre oameni care nu vor pleca niciodată, nu cu voia lor. Despre oameni care devin parte din tine, pe care îi găseşti în atâtea amintiri şi abia după ce dispar, îţi dai seama că viaţa fără ei e doar o glumă nereuşită. Dar că trebuie să integrezi lipsa lor în lumea ta de acum şi să mergi mai departe. Pentru că trebuie să continui.
Despre durere şi fericire de ocazie. Despre momentul în care îţi dai seama că te credeai nefericit doar pentru că nu ştiai atunci că eşti fericit. Despre suferinţă şi gol care îţi arată că trebuia să te bucuri de ce ai pentru că aveai totul înainte, dar tu erai prost şi nu ştiai.




.......

Mi-am stins ţigara şi mi-am făcut o cafea, hotărâtă ca apoi să mă chinui să dorm.
Afară încă bătea vântul şi ningea. Ninsoare de sfârşit de noiembrie. 
Am zâmbit.

Mi-am amintit apoi cât de brusc uitam tipii de care eram îndrăgostită. Visam în fiecare zi şi îmi făceam scenarii inutile, îmi imaginam dialoguri şi ce replică le-aş fi dat, să le rămână cumva în minte, să îi facă să mă vadă altfel. Îmi imaginam momentul în care voi uita, dar nu reuşeam, mintea mea nu putea să proceseze ceva atât de... imposibil pe atunci.
Vorbeam, vorbeam atât de mult cu oamenii care schimbaseră ceva în mine. Speram ca, cumva, să se gândească şi ei la mine, să mă simtă.

În fiecare noapte adormeam visând şi în fiecare dimineaţă mă trezeam cu gândul la el şi înjuram. Nu mai suportam să mă chinui aşa. 
Intram pe facebook, să-l mai văd o dată, a 4347645745 oară. Şi mă enervam.
Mă enervam că sunt atât de incapabilă, că nu pot pur şi simplu să uit şi să nu mă mai gândesc. Să fiu realistă, la naiba.
Mă uitam la ceas şi tresăream dacă era fix. Tresăream la orice mesaj şi înjuram când vedeam că nu e el, că nu va mai fi niciodată. Ajunsesem să-mi dau mesaje singură doar pentru a-mi păcăli creierul pentru o secundă atunci când aude telefonul că vibrează. Să vibreze şi el.

Râdeam apoi, râdeam sfâşiată. Mă îmbătam la party-uri şi mă învărteam pe muzică până cădeam din picioare. Nu puteam să uit, orice aş fi făcut.
În fiecare an, la fiecare aniversare, când suflam în lumânări îmi puneam o dorinţă în legătură cu altcineva mereu. Sau la fiecare doi ani. La fel şi la cumpăna dintre ani, singură şi beată, cu o sticlă goală în mână, clătindându-mă în frig, holbându-mă la luminile de pe cer.
Făceam joculeţe stupide şi-mi spuneam că dacă ceva se va întâmpla în următorul moment, cât timp număr până la 9, să zicem dacă cineva mă va striga pe nume sau va intra pe uşă sau dacă un câine va lătra, înseamnă că îl voi revedea ori că îi pasă. Făceam tot felul de scenarii din astea stupide şi mă amăgeam.







Îmi aminteam fiecare detaliu din întâlnirile noastre, ce-am simţit, ce-am zis, ce mi-a transmis, cu ce eram îmbrăcată, clipa dinainte de a se apropia şi a mă săruta, suspendată-n timp. Asociam hainele pe care le purtam cu acele momente şi mă întristam să le mai îmbrac iar. La fel şi cu parfumurile. Asociam şi zilele şi orele şi anotimpurile, ca o obsedată. Mă oftica acea fericire, când persoana de care eram îndrăgostită era prezentă, în faţa mea, şi mă sufoca fericirea aia căci devenise tot durere în lipsa ei. Refăceam apoi clipele dinainte de întâlnire, dinainte de supriza de a-l revedea şi mă dureau şi alea căci nu ştiam pe atunci cât de fericită ar fi trebuit să fiu. Ce absurd, ce stupid! cât mă măcinam cu gânduri inutile... Mă gândeam apoi înfrigurată la zilele dinainte de a apărea el în viaţa mea. Şi credeam că ar fi trebuit să le apreciez mai mult căci mă aştepta ceva atât de frumos. Şi iar mă ofticam. ( Poate şi din cauza asta nu mă mai pot bucura de iarna asta).

Şi mă întrista imposibilitatea de a mă bucura mai mult de acele clipe, de a rămâne prezentă cu adevărat în ele. De a le trăi cu adevărat.


Apoi, în timp, uitam să mai fac asta, nu mă mai gândeam atât de mult, nu mai visam şi plângeam decât periodic, şi brusc îmi dădeam seama că nu îmi mai pasă. Nu cu adevărat. ÎI vedeam altfel, total diferit şi mă gândeam că până şi el m-ar fi plictisit. Mă obişnuisem fără el şi era ok, îmi era bine.

Şi dacă s-ar fi întâmplat să se întoarcă şi să-mi răspundă într-un sfârşit la sentimente, în loc să simt satisfacţie, simţeam doar un gol. Trăgeam de mine ca să mai simt ceva, dar în zadar. Ca lucrurile alea care vin când nu mai ai ce să faci cu ele. Ca un tren care soseşte când te hotârăşti să pleci altundeva. Şi te oftici într-un fel.



.................


Mi-am terminat cafeaua şi m-am pus să dorm.
Am visat atunci că ningea şi că fulgii de zăpadă mi se topeau pe faţă şi în păr. Mă dureau ochii. Era un imens alb pe care păşeam, lăsând urme. Dar vântul sufla şi le acoperea într-o clipă. Şi zăpada se contopea cu cerul, într-un alb absolut, veşnic.
Nu-mi era nici frig, nici cald şi era o linişte asurzitoare, apăsătoare. M-am pierdut în alb şi a coborât noaptea. Şi m-am simţit eternă.
Am ştiut atunci că oamenii vor uita cine ai fost sau ce ai făcut cât ai trăit. Că orice ai face, lumea nu se va opri în loc cu tine şi îşi va urma cursul, înghiţindu-ţi amintirea în timp. Într-o zi nu vei mai fi oricât de viu şi invincibil te simţi acum.
Oricât de multă viaţă le-ai transmite celorlalţi.

Tot ce contează e să simţi şi să trăieşti fiecare întâmplare, fiecare stare la intensitatea ei maximă. Fiecare zi care trece şi nu va mai veni niciodată. Nu contează că suferi. Că pierzi. Că te lupţi în fiecare clipă cu tine. Cât timp te doare ori ţi-e frică înseamnă că nu eşti amorţit. Că eşti viu, cu adevărat viu.