She isn't used to kindness anymore

Sunt unele clipe în care îţi dai seama că viaţa trece pe lângă tine şi că eşti un simplu spectator. Ai uitat să-ţi joci rolul principal pe scena propriului destin.

Azi mă simt ca şi cum toate sentimentele, toate trăirile, toate amintirile, tot ce-i umple inima unui om, s-au stins. Le-am pierdut pe undeva. Nu mai simt nimic. Mă complac în rutina şi deşertăciunea vieţii mele şi nu găsesc nicio strălucire, niciun sens, nicio clipă care să mă trezească, să mă facă să mă simt din nou vie. Sunt la fel de rece ca rândurile acestea, ca zăpada de afară, ca lacrimile mele ce se sting înainte de a ajunge pe obraji.
Toată viaţa mea am fost îndrăgostită. Acum sunt precum o frunză purtată de vânt spre nicăieri.

Sunt încătuşată în vicii şi-n laşităţi şi-n vise ce n-au mai ajuns niciodată la mine. Majoritatea oamenilor mă plictisesc, le văd toate defectele şi nu las pe nimeni să se apropie cu adevărat de mine. Iar cei care mă atrag cu adevărat, se află la o imensă distanţă şi prăpastie de mine şi de lumea mea.

Am obosit.

Nu ştiu când m-am retras, când am renunţat să mai trăiesc cu adevărat, să mai cred în oameni, în magie, în miracole.

Poate că problema am fost mereu eu.

Poate că am fost prea dezamăgită, poate că am avut pe lângă mine numai măşti cu zâmbete perverse pe care le numeam: prieteni.

Poate că am avut aşteptări prea mari, poate că am crezut că mă salvez de mine însămi prin alţii, poate că am dat mai mult decât mi s-a oferit, închizând ochii. 

Poate că am deschis uşa spre sufletul meu unor străini ce au venit şi au plecat când au avut ei chef şi care m-au lăsat apoi zăbovind în faţa unor uşi închise, mult timp. 
Poate că am făcut multe tâmpenii de care nu sunt mândră, savurându-mi propria decădere.

Poate că am crezut minciuni doar pentru că voiam să le cred, poate că m-am agăţat de oameni, iubindu-i necondiţionat şi prostesc. 

Poate că am fost naivă căci mereu am sperat că lumea pe care o văd eu se află şi-n ochii lor. 

Poate că m-am retras în trecut, neştiind cum să trăiesc fără acele trăiri. Am refuzat să le dau drumul, simţeam că mă înşel pe mine însămi. 

Şi poate că nu am dat de oameni care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu mine, poate că toată viaţa mea am dat numai de oameni nepotriviţi. Atât de diferiţi de firea mea, de sufletul meu, de valorile şi credinţele mele.
Şi poate că cei din trecutul meu nu merită nici măcar să-mi amintesc numele lor.

Dar despre asta este viaţa. Despre întâmplări, despre oameni nepotriviţi, despre clipe magice, despre renunţări şi obstacole.

E adevărat, inima mi-a tresărit, când întâmplător, cineva mi-a captat sufletul pentru totdeauna. Dar a durat doar o clipă. Necunoscutul şi misterul nu m-au rănit niciodată. Doar acele clipe fugitive, din întreaga mea viaţa, au rămas neatinse în sufletul meu.