Se aşeza să ningă - Ningea. Doream, Sunt ani de-atunci, Să te-ntâlnesc/ La sfârşit de stradă

Stau în camera mică cu geamuri mari, la un birou scorojit de timp. Mă clatin cu scaunul şi mă las pe spate; vreau să simt cum cad. Simt o voluptate stranie în asta. Râd şi îmi aprind o ţigară. Afară e mohorât şi plouă ca de sfârşit. Ca de pustiu, ca de târziul lumii îngropate în toamnă. Stropii se izbesc de geam într-un ecou ciudat, vibrând o dată cu un cântec trist din inima mea. 
Aerul e înăbuşit în camera asta care parcă a îmbătrânit peste noapte. E stinsă, searbădă, lugubră, devastată de timp şi de amintiri. Nu-i mai regăsesc însufleţirea şi culoarea de altădată. Pereţii îmi par şterşi şi fără viaţă, sunt scrijeliţi şi murdari şi mă sufocă. Uneori, le mai aud ecoul. O clipă. Şi atunci tresar şi mă îndrept spre fereastră. Respir adânc aerul tare. Miroase a nostalgie, a praf, a pământ ud, a renunţare, a sfârşituri. Şi camera mea se umple de toamnă.

Simt cum în piept îmi tresare tulburător un zbucium. Şi ochii mei obosiţi şi trişti strălucesc acum, mai vii ca niciodată. Ce taină a revărsat lumină asupra lor? Ce forţă a adus seninătate în locul ăsta gol? E acel moment neaşteptat în care speranţa îşi face loc în inima ta, timidă şi cuminte, ca soarele ce priveşte pentru o clipă de după nori, dispărând din nou în cenuşiul lor. O clipă... o blestemată de clipă pe care o cauţi apoi zadarnic. E acel moment în care simţi că orice e posibil, în care nu te mai temi, în care te simţi. Şi te trăieşti. Şi trăieşti totul cu o magie ciudată. Şi toată frumuseţea şi nostalgia lumii ţi se revarsă pe chip, năvălindu-ţi întreaga fiinţă. Şi poţi să fugi, poţi să fugi unde vrei, unde îţi strigă inima să vii. Eşti liber. Şi te poţi arunca, zâmbind, de pe cele mai înalte culmi, fără să-ţi mai fie frică că poţi pierde ceva. Doar clipa asta sublimă contează. Eşti prezent, în sfârşit, în viaţa ta.









Dar clipa a trecut... în culmile sublimelor bucurii, se stinge. Şi mă trezesc iar în aceeaşi cameră mizeră, pe acelaşi scaun, clătinându-mă plictisită şi bătrână, aşteptând să cad. Şi ploaia s-a oprit, nu-mi mai cântă sfârşită în geam. Şi ţigara a ars singură şi inutilă în scrumieră. 
Şi ochii mei... 
Rămân aşa, privind cum se face din ce în ce mai întuneric.... Absentă, adâncindu-mă în reverii, ascultând toamna şi inima ce nu-mi mai spune nimic. Aceeaşi faţă palidă şi crispată, acelaşi zâmbet umbrit de regrete, aceleaşi mişcari nesigure şi obosite...
aceeaşi tristeţe prin care rătăcesc. Şi atâta dorinţă! atâta sete de viaţă şi de clipe efemere în care simt că trăiesc!

 Cât de uşor şi amăgitor s-a stins o clipă... cât de zadarnic m-am dăruit ei, dezvăluindu-mă. M-am irosit. M-am consumat. Am ars. M-am simţit eternă. O clipă cumplit de frumoasă, cât să-ţi ajungă pentru o viaţă întreagă. E numai lumină în toată însingurarea ta. E atunci când te îndrăgosteşti. E atunci când pierzi. E atunci când ţi se face frig şi-ţi rămâne doar toamna. 

Outside the rain fell dark and slow

Azi m-am trezit fără să mă gândesc la noaptea trecută. Fără să plâng. Ciudat, nu mai am lacrimi. Sau poate că lacrimile mele sunt atât de pure, căci izvorăsc din adâncul sufletului meu, încât nu s-au mai ostenit să mai curgă.

E sfârşit de septembrie. Afară e înnorat şi stă să plouă.

Mi-am făcut o cafea. O beau amară cum îmi place. Îţi scriu. Nu ştiu cui scriu, poate ţie, un alter ego al meu. Poate toamnei pe care o resimt azi, mai mult ca niciodată, înfrigurată şi singură, suflând prin toate oasele şi colţurile lipsite din mine. Poate îmi scriu mie, cea din viitor, cea care va citi cândva rândurile astea şi va râde isteric şi ironic şi stins.

Încerc să fug de amintiri, să trăiesc doar prezentul ăsta în care trebuie să respir adânc şi să merg înainte. Îmi vine să vomit. Am o senzaţie persistentă de greaţă şi de repulsie faţă de toate sentimentele mele curate care ieri au fost strivite, sugrumate, înlăturate prea brutal, fără să mă pregătească. 

Îmi amintesc de noaptea trecută. Deşi n-au trecut decât câteva ore de atunci, parcă au trecut vieţi. Atât de departe îmi e, atât de străină de inima mea, parcă a fost doar un coşmar. Îmi amintesc că plângeam lângă dudul ăla bătrân care a ascultat atâtea poveşti. Şi că vorbeam cu scriitorii a căror prezenţă a rămas aici, neschimbată de timp. Era linişte şi durerea mea se auzea ecou în tăcerea nopţii şi pe toate străzile alea goale pe care voiam, cândva, să mă plimb cu el de mână. Nu mai simţeam nici frigul, nu mă mai simţeam. M-am aşezat la o masă, în întuneric, la terasa unde visam să ne bem cafeaua dimineaţa. I-am căutat chipul şi am zâmbit ironic la scaunul gol din faţa mea. Am plâns atât de mult... toate nopţile în care mi-am făcut vise, toate lunile în care am aşteptat o himeră, toate străzile în care alergam spre el, toate dorurile şi lacrimile mele, toată durerea şi fericirea care s-au sprijinit pe o iluzie... toate zilele care nu vor mai fi niciodată, toate, toate s-au înecat în lacrimile mele şi le-am lăsat să se ducă. Am plâns atât de mult... încât o linişte ciudată mi-a cuprins sufletul.

Îmi mai amintesc, vag, cum m-am întors la el, prin beznă, neştiind încotro să mă duc căci bateria era moartă şi nu puteam să comand taxi. Uşa era închisă. Luminile erau închise. Am bătut zadarnic câteva clipe şi apoi m-am oprit. Muream, încet, în mine şi el dormea liniştit. Mi s-au înmuiat picioarele din genunchi şi am crezut că o să cad, chiar acolo, în faţa uşii lui, pe unde păşeam cândva fericită. Era de neconceput, ireparabil, doar un vis nebulos din care aveam să mă trezesc. Mi-am adus aminte apoi că asta am făcut mereu. Am zăbovit în faţa unei uşi închise, aşteptând doar un străin. Cum scriam cândva: ,,În viaţă întâlnim oameni care o iau pe alte drumuri, oameni pe care probabil nu-i vom mai vedea niciodată... pentru că misiunea lor s-a încheiat.. dar întâlnim şi oameni din viitor, oameni din visele noastre, oameni sortiţi, oameni cu care ne continuăm drumul până la capăt."

Mi-am aprins o ţigară şi am rămas aşa, cu privirea în gol, vrând să ies din mine şi să nu mă mai ştiu. Nu, nu erai tu, ce proastă sunt, n-avea cum să fii tu. Nu erai tu cel care nu-mi mai răspundea la mesaje, aseară, când eu îi spuneam că vin căci era cu o altă fată, bând vin. Nu erai tu cel care a ieşit din curte cu fata aia frumoasă, neavând încotro căci te aşteptam deja la poartă. Nu puteai fi tu, cel care m-a aruncat direct în pat după ce am rămas singuri. Nu erai tu nervos că trece timpul, nerăbdător să mă fuţi şi să te culci. Nu erai tu, nervos că am spart un pahar. Nu erai tu în mesajele alea pe care le-am citit, scriindu-le altor fete că ţi-e dor de ele şi că vrei să le fuţi. Chiar în seara aia... când eu mă grăbeam să vin la tine. Nu erai tu, ţipând la mine şi dându-mă afară din casă, fără să te oboseşti să te ridici din pat şi să te uiţi la mine cum plâng. Nu erai tu, ridicând mâna la mine. N-avea cum să fii tu, cel care mă umilea în noaptea aia ca pe ultimul gunoi şi mă lăsa singură pe străzi, închizând uşa în urma mea. Cum puteai fi tu? Cel din visele mele. Cum puteam fi eu? atât de naivă şi departe de realitate. Nu! nu se poate sfârşi aşa povestea; noaptea aia era doar un coşmar stupid şi aveam să mă trezesc.

Dar nu m-am mai trezit. 

Azi totul îmi pare schimbat. Parcă s-a schimbat ceva pe lume. E prima zi în care nu mai sunt plină de tine. Tot trag de timp să nu mai sfârşesc rândurile astea căci ştiu că sunt ultimele în care o să te mai regăsesc. Găsesc o voluptate chiar în durerea asta. O caut speriată căci nu ştiu cum să mă vindec. O caut căci ea e despre tine şi-mi aminteşte de zilele în care eram întreagă. O caut pentru că mi-e rău de ea şi vreau să nu mai fie atât de crudă cu mine. Aşa cum sunt oamenii. Tot speri până în ultima clipă că persoana din faţa ta e altfel, că n-o să te rănească, că n-o să fie un clişeu ca ceilalţi, că o să o înduioşezi cu sensibilitatea şi sinceritatea ta şi că o să-ţi ofere în schimb acelaşi lucru. Că de data asta va fi bine. Priveşti răul în faţă şi vrei să-l vindeci cu bunătatea ta. Dar nu reuşeşti, 

nu reuşeşti niciodată.

Am înţeles azi-noapte cât am însemnat pentru tine, cât de mică eram în viaţa ta, inexistentă, cât de în zadar au fost toate aşteptările mele. Poate că aş fi înţeles dacă nu te-ai fi comportat mizerabil cu mine. Aş fi înţeles şi aş fi acceptat. Am înţeles că încă eşti tânăr şi că îţi hrăneşti ego-ul cu fiecare femeie pe care o bagi în pat. Că vrei să experimentezi şi să guşti din toate plăcerile vieţii, acum, că ţi se oferă. Dar nu mai face asta. Nu ştii niciodată de ce persoană sensibilă dai, cât de uşor îi poţi frânge lumea. Cu oamenii nu se joacă teatru. Nu te mai folosi de suflete pentru câteva clipe de plăcere. Ştiai că sufăr după tine, ştiai câte vise îmi fac, şi ai preferat să minţi în loc să mă laşi să mă eliberez de tine. Am fost mereu sinceră cu tine şi tu... tu însuţi ai fost o minciună.

Am înţeles azi-noapte că nu te-am cunoscut niciodată. Am crezut doar ce am vrut să cred... aşa facem toate când ne îndrăgostim, deformăm realitatea. Dar cum era să ştiu adevărul? când tu îmi zâmbeai atât de luminos. Ce ironic. Îmi spuneai mie că port măşti când tu te ascundeai atât de bine după ele. 

Atâtea luni în care m-am gândit zi de zi la tine, atâtea nopţi în care amintirea ta mă strângea în braţe, atâtea locuri în care am fost şi unde îţi regăseam prezenţa căci eram plină de tine... toate, toate mi-au apăsat pe piept, sufocându-mă la propriu. E greu să te desparţi fizic de cineva drag. Dar şi mai greu e să te obişnuieşti fără el, aici, în inima ta. Rămâne doar un gol infect în care simţi cum cazi cu fiecare clipă care trece.

Am plecat din faţa casei tale, locul pe care l-am visat atât, umilită, frântă, decăzută, plimbându-mă în derivă pe străzi. Am trecut pe lângă părculeţul cu statuia cu copii de marmură albă. Mi-am amintit că citisem despre el şi că nu mi-am imaginat atunci cât de tristă şi singură voi trece pe lângă...

Am plecat... din lumea ta şi nu mai vreau s-o aflu niciodată.      M-ai visat vreodată? Mi-ai simțit lipsa? Ți-a fost vreodată dor sa vorbim? Ai așteptat vreodată cu nerăbdare mesajul meu? Ai privit vreodată in gol, gândindu-te la mine și te-ai trezit brusc zâmbind? Ai vorbit vreodată cu mine in gandurile tale? Ai ascultat vreodată muzica cu gândul la noi? Ai plecat vreodată nervos cu mașina din cauza mea? Ai oftat vreodată, simțindu-ti sufletul prea greu in absenta mea? Ai băut vreodată un pahar ca sa îți îneci dorul de mine? Ai vrut cândva sa îmi împărtășești ceva, dar nu ai avut curaj? Știu ca nu, dragul meu.

Nu ești in locul meu. Iubirea mea pentru tine s-a născut din lipsa ta. 

Sunt iubiri ce se sting înainte să se nască. Se pierd în întuneric înainte să prindă viaţă, înainte să se împlinească. Dispar în noapte precum stelele care cad şi a căror lumină încă veghează asupra noastră. Le vedem strălucirea de departe, dar ele nu mai sunt demult, au pierit cândva, fără ca noi să ştim, fără ca noi să mai putem vreodată să ne luăm rămas bun. Rămâne doar amintirea lor.  

Sunt poveşti care aşteaptă să fie scrise şi care nu au final pentru că le-am ratat începutul. Şi nu vom şti niciodată. Ne vom gândi la ele, ne vom crea scenarii la nesfârşit, dar nu le vom cuprinde, nu le vom afla. Vor rămâne în amintirea noastră ca nişte locuri dragi din suflet care au rămas goale pentru că ne-a fost teamă să le deschidem uşa, să le lăsăm cutreierate. Sunt acele părţi fragile din noi pe care le simţim atunci când toată lumea pleacă şi se face linişte... Locurile de unde se nasc toate dorurile de lucruri pe care nu le-am aflat niciodată.

Sunt iubiri ce se nasc în sufletul nostru în doar câteva clipe şi pe care timpul nu le va putea ucide.

Sunt poveşti pe care le trăim în linişte şi-n singurătate, printre lacrimi, zâmbind. Nu le putem avea cu adevărat decât aici, în întunericul viselor noastre. Cresc în noi zi de zi, noapte de noapte, şi tot în noi se sting. Se pierd în adâncul nostru căci nu ştiu cum să trăiască. În urma lor, rămâne doar o amintire pe care n-am avut-o niciodată.

Şi toamna plânge. Şi viaţa plânge. Şi muzica arde. Mă arde.

M-am agăţat de tine pentru a ieşi la suprafaţă. N-am ştiut că doar aici, scufundându-mă în cele mai adânci părţi ale sufletului meu, pot ieşi la lumină. N-am ştiut că agăţându-mă deznădăjduită de un om îl trag şi pe el după mine, în întuneric.






Am căutat să încep povestea. N-am ştiut că ea a început cândva. Chiar asta e povestea noastră. Şi îi ştiu sfârşitul. E aceeaşi piesă, aceeaşi lecţie, acelaşi scenariu, doar personajele diferă. Şi trăirile lor. Chiar asta e povestea noastră. Şi scriu mereu la ea. Se scrie. Fiecare om cu care trăieşti o poveste îşi lasă amprenta în tine. Îşi lasă o parte din el în cele mai lipsite locuri din tine. Şi te îmbogăţeşti. Şi te întregeşti. Şi eşti infinit. Şi nici nu mai contează finalul. Aşa cum moartea nu poate răpi frumuseţea vieţii.

Am căutat sfârşituri dinainte să se nască începuturile. Le zăream de departe, închideam ochii şi mă trezeam la apusuri. Mi-a fost atât de teamă... Am amorţit. Şi m-am pierdut în toamnă. Şi noaptea a devenit prietena mea.

,,Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru că e tot durere."

Toate trăirile mele au crescut zi de zi, clipă de clipă, le-am hrănit şi s-au amplificat şi au ajuns la o intensitate covârşitoare. Şi am căzut. N-am mai avut niciun punct de sprijin. Am căzut în gol. În deşertăciune. Într-un dor cumplit ce m-a frânt.

Cum să înţelegi tu. Ştii tu cum e să nu poţi să spui nu cuiva? Să faci lucruri împotriva ta doar pentru o clipă de voluptate... Şi să te simţi degradat apoi şi să-ţi cerţi inima. Că numai tâmpenii a făcut de când o ştii. Că te-a adus aici, la marginea prăpastiei. Că a complotat cu acordul atât de unanim al gândurilor tale la prăbuşirea ta. Şi că acum e atât de speriată, atât de fragilă, atât de bolnavă...

Cum să înţelegi tu. Că deşi afară era soare eu muream de frig. Se întuneca brusc şi eu mă simţeam atât de goală, şi începeam să tremur. Şi nori negri mă acaparau. Eram la tine şi tu dormeai. Şi m-am uitat pe geam. Dar totul era atât de sfârşit. Parcă ploua. Atât de frig îmi era. 

Au fost nopţi în care închideam ochii şi te vedeam. Şi îmi era de ajuns ca să adorm împăcată. Întreagă. Vie. Nu-mi mai era frică. Au fost nopţi în care luam perna în braţe şi îmi imaginam că eşti tu. Sau în care mă cuprindeam singură şi te simţeam. Era linişte. Era cald în sfârşit. Acasă. 

Au fost nopţi în care nu mai puteam să respir, în care mă cuprindea panica şi îmi era un rău cumplit de tine.

Sunt fericită că te-am cunoscut. Sunt fericită doar că eşti. Că zâmbeşti des. Că-ţi îndeplineşti visele.

Mi-ai umplut viaţa, m-ai ţinut pe linia de plutire, m-ai ţinut trează. M-am îmbrăcat cu tine. 

Deşi ai fost mai mult absent, cu tine aici, în visele mele, mi-am găsit liniştea. Şi tumultul. Şi marea. Şi toamna.

Deşi nu mi s-a îndeplinit niciun dor, deşi toate au trecut pe lângă mine, ştiu că fiecare om are un rost, ştiu că într-un final, tot ce contează e cu ce rămâi după ce el pleacă. Ştiu acum că o lecţie este iubirea neîmpărtăşită. Că nu sunt făcută pentru o viaţă trăită într-o linişte lipsită de zbucium, o viaţă trăită în iubire şi securitate afectivă. Nu! Nu mă pot împlini prin asta. ,,Numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret." Poate că n-o să am niciodată dragostea. Poate că menirea mea este să creez. Să-mi transform toată tristeţea în nostalgie. Să iubesc viaţa, în toată mizeria şi frumuseţea ei. Dacă aş avea tot ce-mi doresc, nu mi-ar mai rămâne nimic, nu mi-ar mai plăcea  nimic. Sufletul meu a fost mereu format din solitudine. Şi melancolie. Şi aşteptare. Şi dor. De aceea, s-a regăsit în cele mai nepotrivite locuri. Doar acolo a putut să vibreze. Doar acolo nu i-a mai fost frică. Cum spunea şi Drumeş ,,Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ." Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Am avut nevoie de lipsa lui pentru a-l iubi infinit mai mult. Prezenţa lui îmi provoca frică. Şi fugeam fără să ştiu că o să mă pierd.

Stau de vorbă cu tine acum. Beau un ceai şi mi-am aprins o ţigară. Şi-ţi povestesc tot ce n-am putut să-ţi spun. E toamnă, prietenul meu drag, se aşterne toamna peste noi. Se scutură pomii şi cresc ziduri între noi.

În ultimele zile mi-a fost rău. Fizic. Psihic. Sufleteşte. Am simţit în fiecare clipă că mor. Şi că mă îndepărtez de viaţă. Că mă risipesc. Că mă sufoc. Că mă prăbuşesc. Şi căderea asta nu mai putea fi stăvilită. Nu mai avea margini. Azi s-a schimbat ceva. Sunt mai împăcată cu mine şi pregătită să mă ridic şi să iubesc din nou viaţa. E liniştea aceea pe care o ai atunci când toate au trecut, dar îţi rămân cumva. Eşti fericit că au fost. Şi atât. Eşti împăcat că nu le mai poţi pierde. 

Închid ochii şi sunt acolo, pe strada ta. Şi-o emoţie sfâşietoare îmi cuprinde sufletul. În locul ăla miroase a nostalgie şi-a amintiri dragi. A poveşti nespuse. A personaje din cărţi. A toamnă. A vise. A viaţă. 

Închid ochii şi mă plimb pe strada ta. Aproape alerg. Şi frunzele toamnei îmi cad în păr. Respir aerul rece şi mă umplu cu tine. Fiecare centimetru din noi s-a impregnat în asfalt şi-n pomi şi-n zidurile caselor vechi care ascund atâtea poveşti acoperite de timp. În toate ne-am lăsat prezenţa. Am rămas acolo, multiplicaţi într-o mulţime de culori şi imagini, în aerul neschimbat... unde sălăşluiesc amintirile noastre dragi, adormite în întunericul trecutului.
Închid ochii şi mă trezesc acolo, pe strada ta, alergând spre tine.

Iartă, tu, inimă, iartă.

Mă frâng.

Nu. Nu exagerez. Nu fac literatură. 

Nu m-am simţit niciodată atât de rău. Trebuie să scriu! Să-mi scriu nostalgia şi tristeţea ce mi-a învăluit sufletul. E ca o piatră ce-mi apasă pe piept şi nu mai am aer şi abia mai merg. Mai mult mă târăsc. Mă târăsc la propriu. Merg ca o nebună pe străzi în noapte şi oamenii mă privesc cu milă. Abia mă mai simt. 

E toamnă.

Simt că a fost mereu toamnă.

Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mă doare fizic amintirea ta. M-am făcut mică, parcă am ieşit din mine ca să mă uit. Ca să te uit. Acum scriu. Nu ştiu ce altceva să fac ca să îmi liniştesc gândurile. Şi inima care abia mai bate. Sunt atât de plină de tine încât orice aş face, eşti mereu prezent. Şi încerc să fug. Dar tot la tine ajung. Sunt pierdută, aici, pe strada asta pustie şi oriunde merg te simt prezent. Totul, totul îmi vorbeşte despre tine. În toate ţi-ai lăsat amprenta. Şi vreau să plec. Şi să mă găsesc. Şi să nu mă mai frâng.

Mă sufoc în nopţi albe, printre fum şi foi şi vise stupide. 

Sunt în cădere liberă. Tot cad în fiecare zi. Aş vrea să mă agăţ de ceva, orice, dar nu găsesc nimic de care să mă sprijin. Nimic nu mă opreşte. Cad trist ca frunzele toamnei... şi mă prăbuşesc în mine. Viaţa mă poartă, în derivă, pe străzi pustii unde nimic nu se întâmplă. Şi rătăcesc ca o nebună prin locuri dezolante, în noapte. Miroase a ploaie şi-a pământ ud şi a nopţi de vară stinse. Oamenii trec îngânduraţi şi grăbiţi pe lângă mine. Uneori mă mai calcă. Uneori mă mai las călcată. Alteori, mai cad pe umărul lor. Şi-mi găsesc echilibrul. Şi nu-mi mai e frig. Dar se scutură de mine. Şi mă aruncă în cel mai cumplit neant. Şi pleacă. Sunt departe, iar ploaia asta mă sfâşie. Şi atunci scriu. Nu ştiu ce altceva să fac ca să potolesc furtuna. Totul, totul îmi vorbeşte despre zilele în care era soare. În toate şi-a lăsat amprenta lumina care acum nu mai e. Şi vreau să plec din locul ăsta. Şi să mă găsesc întreagă. Mă sufoc în lumea asta a mea în care nu am curajul să fac nimic, în care stau încremenită în loc şi aştept. Aştept să mă trezesc. Aştept să nu mai fiu amorţită. Îl aştept pe el. Sau mă aştept pe mine. Singura care mă poate salva.

...Unii mă mai privesc şi mă ating. Pentru o clipă. O clipă pe care o aştept înfrigurată de atâtea toamne.

Dar ei nu ştiu. Nu ştiu cât mă frâng când îmi dau seama că pleacă şi n-o să le mai văd niciodată zâmbetul. Nu ştiu cât timp am aşteptat să se oprească din drumul lor şi să mă atingă. Şi să-mi vadă frumuseţea, acum, apusă. 

Uneori, reuşesc să o vadă, şi îmi zâmbesc cu nostalgie. Şi mă mângâie. Şi mă respiră. Şi mă trăiesc. Dar în preajma mea e frig şi le e dor de primăvară. 

 

Abia am ajuns acasă. Cică am fost în club. Dar pereţii ăia urlau a singurătate şi străzile alea pustii cu toţi oamenii ăia veseli şi ameţiţi. Urlau a singurătate şi eu îi auzeam. Îi auzeam. Şi plângeam o dată cu muzica.

Şi toamna plânge. Şi viaţa plânge. Şi muzica arde. Mă arde. Şi ţigările astea în care mă sufoc la propriu mă omoară încet. Şi urăsc că mă plâng. Şi urăsc că nu pot ieşi la suprafaţă, să respir iar, să trăiesc iar. Şi urăsc că zac. Şi cad. Şi urăsc că nu mă mai găsesc.

Că nu te mai găsesc. Că nu-mi vor mai rămâne decât rândurile astea şi toamna. Că n-ai fost niciodată. N-ai venit niciodată. Au fost doar visele mele şi tu, trecând pe lângă ele. A fost doar o poveste pe care eram nerăbdătoare să o încep, dar nu ştiam. Nu ştiam că e deja sfârşită. Că i-am ratat începutul. 

Sunt nopţi în care închid ochii şi-mi imaginez că eşti în faţa mea. Eşti la capătul podului. Nu mă priveşti. Te uiţi tăcut la toamna ce se aşterne între noi. Mă îndrept înfrigurată spre tine, mă împiedic şi cad. Mă ridic. Mai e puţin.. Trebuie să ajung la tine. Dar nu te uiţi la mine. Nici măcar nu te întorci să mă vezi. La fiecare pas de-al meu simt cum se surpă podul sub mine. E atât de fragil şi mai am puţin şi cad în prăpastia asta dintre noi. Ajung într-un sfârşit la tine. Şi mă prăbuşesc în braţele tale. Nu mai avem nevoie de cuvinte. Te trăiesc. Trăiesc. Şi-mi găsesc liniştea în haos. Şi nu-mi mai e frig. Se scutură pomii şi suntem devastaţi de toamnă. Cad poduri şi pe ruinele lor se înalţă ziduri. Mă îmbrac. Mă îmbrac cu tine. Şi deschid ochii. Şi tu nu mai eşti. 

Şi toamna plânge. Şi viaţa plânge. Şi muzica arde. Mă arde. 
Mi-e frig.