,,Fericirea care s-a dus mă sufocă, pentru că e tot durere."

Toate trăirile mele au crescut zi de zi, clipă de clipă, le-am hrănit şi s-au amplificat şi au ajuns la o intensitate covârşitoare. Şi am căzut. N-am mai avut niciun punct de sprijin. Am căzut în gol. În deşertăciune. Într-un dor cumplit ce m-a frânt.

Cum să înţelegi tu. Ştii tu cum e să nu poţi să spui nu cuiva? Să faci lucruri împotriva ta doar pentru o clipă de voluptate... Şi să te simţi degradat apoi şi să-ţi cerţi inima. Că numai tâmpenii a făcut de când o ştii. Că te-a adus aici, la marginea prăpastiei. Că a complotat cu acordul atât de unanim al gândurilor tale la prăbuşirea ta. Şi că acum e atât de speriată, atât de fragilă, atât de bolnavă...

Cum să înţelegi tu. Că deşi afară era soare eu muream de frig. Se întuneca brusc şi eu mă simţeam atât de goală, şi începeam să tremur. Şi nori negri mă acaparau. Eram la tine şi tu dormeai. Şi m-am uitat pe geam. Dar totul era atât de sfârşit. Parcă ploua. Atât de frig îmi era. 

Au fost nopţi în care închideam ochii şi te vedeam. Şi îmi era de ajuns ca să adorm împăcată. Întreagă. Vie. Nu-mi mai era frică. Au fost nopţi în care luam perna în braţe şi îmi imaginam că eşti tu. Sau în care mă cuprindeam singură şi te simţeam. Era linişte. Era cald în sfârşit. Acasă. 

Au fost nopţi în care nu mai puteam să respir, în care mă cuprindea panica şi îmi era un rău cumplit de tine.

Sunt fericită că te-am cunoscut. Sunt fericită doar că eşti. Că zâmbeşti des. Că-ţi îndeplineşti visele.

Mi-ai umplut viaţa, m-ai ţinut pe linia de plutire, m-ai ţinut trează. M-am îmbrăcat cu tine. 

Deşi ai fost mai mult absent, cu tine aici, în visele mele, mi-am găsit liniştea. Şi tumultul. Şi marea. Şi toamna.

Deşi nu mi s-a îndeplinit niciun dor, deşi toate au trecut pe lângă mine, ştiu că fiecare om are un rost, ştiu că într-un final, tot ce contează e cu ce rămâi după ce el pleacă. Ştiu acum că o lecţie este iubirea neîmpărtăşită. Că nu sunt făcută pentru o viaţă trăită într-o linişte lipsită de zbucium, o viaţă trăită în iubire şi securitate afectivă. Nu! Nu mă pot împlini prin asta. ,,Numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret." Poate că n-o să am niciodată dragostea. Poate că menirea mea este să creez. Să-mi transform toată tristeţea în nostalgie. Să iubesc viaţa, în toată mizeria şi frumuseţea ei. Dacă aş avea tot ce-mi doresc, nu mi-ar mai rămâne nimic, nu mi-ar mai plăcea  nimic. Sufletul meu a fost mereu format din solitudine. Şi melancolie. Şi aşteptare. Şi dor. De aceea, s-a regăsit în cele mai nepotrivite locuri. Doar acolo a putut să vibreze. Doar acolo nu i-a mai fost frică. Cum spunea şi Drumeş ,,Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ." Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Am avut nevoie de lipsa lui pentru a-l iubi infinit mai mult. Prezenţa lui îmi provoca frică. Şi fugeam fără să ştiu că o să mă pierd.

Stau de vorbă cu tine acum. Beau un ceai şi mi-am aprins o ţigară. Şi-ţi povestesc tot ce n-am putut să-ţi spun. E toamnă, prietenul meu drag, se aşterne toamna peste noi. Se scutură pomii şi cresc ziduri între noi.

În ultimele zile mi-a fost rău. Fizic. Psihic. Sufleteşte. Am simţit în fiecare clipă că mor. Şi că mă îndepărtez de viaţă. Că mă risipesc. Că mă sufoc. Că mă prăbuşesc. Şi căderea asta nu mai putea fi stăvilită. Nu mai avea margini. Azi s-a schimbat ceva. Sunt mai împăcată cu mine şi pregătită să mă ridic şi să iubesc din nou viaţa. E liniştea aceea pe care o ai atunci când toate au trecut, dar îţi rămân cumva. Eşti fericit că au fost. Şi atât. Eşti împăcat că nu le mai poţi pierde. 

Închid ochii şi sunt acolo, pe strada ta. Şi-o emoţie sfâşietoare îmi cuprinde sufletul. În locul ăla miroase a nostalgie şi-a amintiri dragi. A poveşti nespuse. A personaje din cărţi. A toamnă. A vise. A viaţă. 

Închid ochii şi mă plimb pe strada ta. Aproape alerg. Şi frunzele toamnei îmi cad în păr. Respir aerul rece şi mă umplu cu tine. Fiecare centimetru din noi s-a impregnat în asfalt şi-n pomi şi-n zidurile caselor vechi care ascund atâtea poveşti acoperite de timp. În toate ne-am lăsat prezenţa. Am rămas acolo, multiplicaţi într-o mulţime de culori şi imagini, în aerul neschimbat... unde sălăşluiesc amintirile noastre dragi, adormite în întunericul trecutului.
Închid ochii şi mă trezesc acolo, pe strada ta, alergând spre tine.