Azi m-am trezit fără să mă gândesc la noaptea trecută. Fără să plâng. Ciudat, nu mai am lacrimi. Sau poate că lacrimile mele sunt atât de pure, căci izvorăsc din adâncul sufletului meu, încât nu s-au mai ostenit să mai curgă.
E sfârşit de septembrie. Afară e înnorat şi stă să plouă.
Mi-am făcut o cafea. O beau amară cum îmi place. Îţi scriu. Nu ştiu cui scriu, poate ţie, un alter ego al meu. Poate toamnei pe care o resimt azi, mai mult ca niciodată, înfrigurată şi singură, suflând prin toate oasele şi colţurile lipsite din mine. Poate îmi scriu mie, cea din viitor, cea care va citi cândva rândurile astea şi va râde isteric şi ironic şi stins.
Încerc să fug de amintiri, să trăiesc doar prezentul ăsta în care trebuie să respir adânc şi să merg înainte. Îmi vine să vomit. Am o senzaţie persistentă de greaţă şi de repulsie faţă de toate sentimentele mele curate care ieri au fost strivite, sugrumate, înlăturate prea brutal, fără să mă pregătească.
Îmi amintesc de noaptea trecută. Deşi n-au trecut decât câteva ore de atunci, parcă au trecut vieţi. Atât de departe îmi e, atât de străină de inima mea, parcă a fost doar un coşmar. Îmi amintesc că plângeam lângă dudul ăla bătrân care a ascultat atâtea poveşti. Şi că vorbeam cu scriitorii a căror prezenţă a rămas aici, neschimbată de timp. Era linişte şi durerea mea se auzea ecou în tăcerea nopţii şi pe toate străzile alea goale pe care voiam, cândva, să mă plimb cu el de mână. Nu mai simţeam nici frigul, nu mă mai simţeam. M-am aşezat la o masă, în întuneric, la terasa unde visam să ne bem cafeaua dimineaţa. I-am căutat chipul şi am zâmbit ironic la scaunul gol din faţa mea. Am plâns atât de mult... toate nopţile în care mi-am făcut vise, toate lunile în care am aşteptat o himeră, toate străzile în care alergam spre el, toate dorurile şi lacrimile mele, toată durerea şi fericirea care s-au sprijinit pe o iluzie... toate zilele care nu vor mai fi niciodată, toate, toate s-au înecat în lacrimile mele şi le-am lăsat să se ducă. Am plâns atât de mult... încât o linişte ciudată mi-a cuprins sufletul.
Îmi mai amintesc, vag, cum m-am întors la el, prin beznă, neştiind încotro să mă duc căci bateria era moartă şi nu puteam să comand taxi. Uşa era închisă. Luminile erau închise. Am bătut zadarnic câteva clipe şi apoi m-am oprit. Muream, încet, în mine şi el dormea liniştit. Mi s-au înmuiat picioarele din genunchi şi am crezut că o să cad, chiar acolo, în faţa uşii lui, pe unde păşeam cândva fericită. Era de neconceput, ireparabil, doar un vis nebulos din care aveam să mă trezesc. Mi-am adus aminte apoi că asta am făcut mereu. Am zăbovit în faţa unei uşi închise, aşteptând doar un străin. Cum scriam cândva: ,,În viaţă întâlnim oameni care o iau pe alte drumuri, oameni pe care probabil nu-i vom mai vedea niciodată... pentru că misiunea lor s-a încheiat.. dar întâlnim şi oameni din viitor, oameni din visele noastre, oameni sortiţi, oameni cu care ne continuăm drumul până la capăt."
Mi-am aprins o ţigară şi am rămas aşa, cu privirea în gol, vrând să ies din mine şi să nu mă mai ştiu. Nu, nu erai tu, ce proastă sunt, n-avea cum să fii tu. Nu erai tu cel care nu-mi mai răspundea la mesaje, aseară, când eu îi spuneam că vin căci era cu o altă fată, bând vin. Nu erai tu cel care a ieşit din curte cu fata aia frumoasă, neavând încotro căci te aşteptam deja la poartă. Nu puteai fi tu, cel care m-a aruncat direct în pat după ce am rămas singuri. Nu erai tu nervos că trece timpul, nerăbdător să mă fuţi şi să te culci. Nu erai tu, nervos că am spart un pahar. Nu erai tu în mesajele alea pe care le-am citit, scriindu-le altor fete că ţi-e dor de ele şi că vrei să le fuţi. Chiar în seara aia... când eu mă grăbeam să vin la tine. Nu erai tu, ţipând la mine şi dându-mă afară din casă, fără să te oboseşti să te ridici din pat şi să te uiţi la mine cum plâng. Nu erai tu, ridicând mâna la mine. N-avea cum să fii tu, cel care mă umilea în noaptea aia ca pe ultimul gunoi şi mă lăsa singură pe străzi, închizând uşa în urma mea. Cum puteai fi tu? Cel din visele mele. Cum puteam fi eu? atât de naivă şi departe de realitate. Nu! nu se poate sfârşi aşa povestea; noaptea aia era doar un coşmar stupid şi aveam să mă trezesc.
Dar nu m-am mai trezit.
Azi totul îmi pare schimbat. Parcă s-a schimbat ceva pe lume. E prima zi în care nu mai sunt plină de tine. Tot trag de timp să nu mai sfârşesc rândurile astea căci ştiu că sunt ultimele în care o să te mai regăsesc. Găsesc o voluptate chiar în durerea asta. O caut speriată căci nu ştiu cum să mă vindec. O caut căci ea e despre tine şi-mi aminteşte de zilele în care eram întreagă. O caut pentru că mi-e rău de ea şi vreau să nu mai fie atât de crudă cu mine. Aşa cum sunt oamenii. Tot speri până în ultima clipă că persoana din faţa ta e altfel, că n-o să te rănească, că n-o să fie un clişeu ca ceilalţi, că o să o înduioşezi cu sensibilitatea şi sinceritatea ta şi că o să-ţi ofere în schimb acelaşi lucru. Că de data asta va fi bine. Priveşti răul în faţă şi vrei să-l vindeci cu bunătatea ta. Dar nu reuşeşti,
nu reuşeşti niciodată.
Am înţeles azi-noapte cât am însemnat pentru tine, cât de mică eram în viaţa ta, inexistentă, cât de în zadar au fost toate aşteptările mele. Poate că aş fi înţeles dacă nu te-ai fi comportat mizerabil cu mine. Aş fi înţeles şi aş fi acceptat. Am înţeles că încă eşti tânăr şi că îţi hrăneşti ego-ul cu fiecare femeie pe care o bagi în pat. Că vrei să experimentezi şi să guşti din toate plăcerile vieţii, acum, că ţi se oferă. Dar nu mai face asta. Nu ştii niciodată de ce persoană sensibilă dai, cât de uşor îi poţi frânge lumea. Cu oamenii nu se joacă teatru. Nu te mai folosi de suflete pentru câteva clipe de plăcere. Ştiai că sufăr după tine, ştiai câte vise îmi fac, şi ai preferat să minţi în loc să mă laşi să mă eliberez de tine. Am fost mereu sinceră cu tine şi tu... tu însuţi ai fost o minciună.
Am înţeles azi-noapte că nu te-am cunoscut niciodată. Am crezut doar ce am vrut să cred... aşa facem toate când ne îndrăgostim, deformăm realitatea. Dar cum era să ştiu adevărul? când tu îmi zâmbeai atât de luminos. Ce ironic. Îmi spuneai mie că port măşti când tu te ascundeai atât de bine după ele.
Atâtea luni în care m-am gândit zi de zi la tine, atâtea nopţi în care amintirea ta mă strângea în braţe, atâtea locuri în care am fost şi unde îţi regăseam prezenţa căci eram plină de tine... toate, toate mi-au apăsat pe piept, sufocându-mă la propriu. E greu să te desparţi fizic de cineva drag. Dar şi mai greu e să te obişnuieşti fără el, aici, în inima ta. Rămâne doar un gol infect în care simţi cum cazi cu fiecare clipă care trece.
Am plecat din faţa casei tale, locul pe care l-am visat atât, umilită, frântă, decăzută, plimbându-mă în derivă pe străzi. Am trecut pe lângă părculeţul cu statuia cu copii de marmură albă. Mi-am amintit că citisem despre el şi că nu mi-am imaginat atunci cât de tristă şi singură voi trece pe lângă...
Am plecat... din lumea ta şi nu mai vreau s-o aflu niciodată. M-ai visat vreodată? Mi-ai simțit lipsa? Ți-a fost vreodată dor sa vorbim? Ai așteptat vreodată cu nerăbdare mesajul meu? Ai privit vreodată in gol, gândindu-te la mine și te-ai trezit brusc zâmbind? Ai vorbit vreodată cu mine in gandurile tale? Ai ascultat vreodată muzica cu gândul la noi? Ai plecat vreodată nervos cu mașina din cauza mea? Ai oftat vreodată, simțindu-ti sufletul prea greu in absenta mea? Ai băut vreodată un pahar ca sa îți îneci dorul de mine? Ai vrut cândva sa îmi împărtășești ceva, dar nu ai avut curaj? Știu ca nu, dragul meu.
Nu ești in locul meu. Iubirea mea pentru tine s-a născut din lipsa ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu