Abia am ajuns acasă. Cică am fost în club. Dar pereţii ăia urlau a singurătate şi străzile alea pustii cu toţi oamenii ăia veseli şi ameţiţi. Urlau a singurătate şi eu îi auzeam. Îi auzeam. Şi plângeam o dată cu muzica.
Şi toamna plânge. Şi viaţa plânge. Şi muzica arde. Mă arde. Şi ţigările astea în care mă sufoc la propriu mă omoară încet. Şi urăsc că mă plâng. Şi urăsc că nu pot ieşi la suprafaţă, să respir iar, să trăiesc iar. Şi urăsc că zac. Şi cad. Şi urăsc că nu mă mai găsesc.
Că nu te mai găsesc. Că nu-mi vor mai rămâne decât rândurile astea şi toamna. Că n-ai fost niciodată. N-ai venit niciodată. Au fost doar visele mele şi tu, trecând pe lângă ele. A fost doar o poveste pe care eram nerăbdătoare să o încep, dar nu ştiam. Nu ştiam că e deja sfârşită. Că i-am ratat începutul.
Sunt nopţi în care închid ochii şi-mi imaginez că eşti în faţa mea. Eşti la capătul podului. Nu mă priveşti. Te uiţi tăcut la toamna ce se aşterne între noi. Mă îndrept înfrigurată spre tine, mă împiedic şi cad. Mă ridic. Mai e puţin.. Trebuie să ajung la tine. Dar nu te uiţi la mine. Nici măcar nu te întorci să mă vezi. La fiecare pas de-al meu simt cum se surpă podul sub mine. E atât de fragil şi mai am puţin şi cad în prăpastia asta dintre noi. Ajung într-un sfârşit la tine. Şi mă prăbuşesc în braţele tale. Nu mai avem nevoie de cuvinte. Te trăiesc. Trăiesc. Şi-mi găsesc liniştea în haos. Şi nu-mi mai e frig. Se scutură pomii şi suntem devastaţi de toamnă. Cad poduri şi pe ruinele lor se înalţă ziduri. Mă îmbrac. Mă îmbrac cu tine. Şi deschid ochii. Şi tu nu mai eşti.
Şi toamna plânge. Şi viaţa plânge. Şi muzica arde. Mă arde. Mi-e frig.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu