Iartă, tu, inimă, iartă.

Mă frâng.

Nu. Nu exagerez. Nu fac literatură. 

Nu m-am simţit niciodată atât de rău. Trebuie să scriu! Să-mi scriu nostalgia şi tristeţea ce mi-a învăluit sufletul. E ca o piatră ce-mi apasă pe piept şi nu mai am aer şi abia mai merg. Mai mult mă târăsc. Mă târăsc la propriu. Merg ca o nebună pe străzi în noapte şi oamenii mă privesc cu milă. Abia mă mai simt. 

E toamnă.

Simt că a fost mereu toamnă.

Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mă doare fizic amintirea ta. M-am făcut mică, parcă am ieşit din mine ca să mă uit. Ca să te uit. Acum scriu. Nu ştiu ce altceva să fac ca să îmi liniştesc gândurile. Şi inima care abia mai bate. Sunt atât de plină de tine încât orice aş face, eşti mereu prezent. Şi încerc să fug. Dar tot la tine ajung. Sunt pierdută, aici, pe strada asta pustie şi oriunde merg te simt prezent. Totul, totul îmi vorbeşte despre tine. În toate ţi-ai lăsat amprenta. Şi vreau să plec. Şi să mă găsesc. Şi să nu mă mai frâng.

Mă sufoc în nopţi albe, printre fum şi foi şi vise stupide. 

Sunt în cădere liberă. Tot cad în fiecare zi. Aş vrea să mă agăţ de ceva, orice, dar nu găsesc nimic de care să mă sprijin. Nimic nu mă opreşte. Cad trist ca frunzele toamnei... şi mă prăbuşesc în mine. Viaţa mă poartă, în derivă, pe străzi pustii unde nimic nu se întâmplă. Şi rătăcesc ca o nebună prin locuri dezolante, în noapte. Miroase a ploaie şi-a pământ ud şi a nopţi de vară stinse. Oamenii trec îngânduraţi şi grăbiţi pe lângă mine. Uneori mă mai calcă. Uneori mă mai las călcată. Alteori, mai cad pe umărul lor. Şi-mi găsesc echilibrul. Şi nu-mi mai e frig. Dar se scutură de mine. Şi mă aruncă în cel mai cumplit neant. Şi pleacă. Sunt departe, iar ploaia asta mă sfâşie. Şi atunci scriu. Nu ştiu ce altceva să fac ca să potolesc furtuna. Totul, totul îmi vorbeşte despre zilele în care era soare. În toate şi-a lăsat amprenta lumina care acum nu mai e. Şi vreau să plec din locul ăsta. Şi să mă găsesc întreagă. Mă sufoc în lumea asta a mea în care nu am curajul să fac nimic, în care stau încremenită în loc şi aştept. Aştept să mă trezesc. Aştept să nu mai fiu amorţită. Îl aştept pe el. Sau mă aştept pe mine. Singura care mă poate salva.

...Unii mă mai privesc şi mă ating. Pentru o clipă. O clipă pe care o aştept înfrigurată de atâtea toamne.

Dar ei nu ştiu. Nu ştiu cât mă frâng când îmi dau seama că pleacă şi n-o să le mai văd niciodată zâmbetul. Nu ştiu cât timp am aşteptat să se oprească din drumul lor şi să mă atingă. Şi să-mi vadă frumuseţea, acum, apusă. 

Uneori, reuşesc să o vadă, şi îmi zâmbesc cu nostalgie. Şi mă mângâie. Şi mă respiră. Şi mă trăiesc. Dar în preajma mea e frig şi le e dor de primăvară.