Şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor.

,,Şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor."

Ultima oară când am plecat de la tine se făcuse toamnă. Aflasem că se apropie octombrie şi că vine frigul. În seara aia îmi luasem o rochie nouă, neagră şi ghetele noi din piele, mă dădusem cu cel mai aprins ruj roşu. Eram toată nouă. Nou-nouţă. Gata să trăiesc ca şi cum ar fi prima oară. Ştiu că ţie îţi plăcea rochia albă cu flori de vară. Ştiu că vibrai la culori vii. Am simţit mereu ce lumi se ascund în privirea ta, de multe ori serioasă, care pătrunde direct în inimă. În ea nu erau mările mele tulburi şi nopţi apăsătoare, ci dimineţi senine şi tăcute de iulie. Dar m-am îmbrăcat în negru şi mi-am scos paltonul de toamnă, parcă simţind că seara aia va fi un dezastru. Şi nu te-am iertat. Că m-am privit în oglindă înainte să plec de acasă şi-am crezut că sunt frumoasă. Cu tot întunericul şi frica care-mi vuiau în priviri.

Mi-ai zis că arăt bine, acolo, în faţa magazinului, şi-am vrut atunci, cu o dorinţă de nestăvilit, să mă arunc în braţele tale şi să poposesc pe umărul tău, să-mi găsesc refugiul şi să mă umplu cu parfumul tău. Cu tine. Şi să nu mai vreau să-mi dai drumul. Căci vine mijloc de toamnă peste noi şi ni s-a făcut frig.

Ţi-am vărsat vinul.
Ţi-am distrus pahare şi planuri. Şi somn. M-ai dat afară din casă şi eu m-am întors speriată căci rătăceam prin beznă. Şi tu erai singurul reper. De atâta timp.
Te-am scris. Trăit. Am ars la foc mistuitor. Dar n-am vrut niciodată să te am. Ci să îmi fii. Dimineţi însorite de iunie, în care deschid geamul şi respir adânc aerul îmbătător de tei. Şi marea mea e calmă. Nu-mi mai bate în tâmple a deşertăciune şi gol. Şi-n clipa aia sunt eternă.
Şi mă înfior. Simt, vag, răsuflarea ta pe umărul meu, apoi tresar, când mă acoperi cu tine. Îmi odihnesc mâna pe faţa ta şi-ţi conturez cu degetele fiecare trăsătură, atât de ştiută de mine. Te sărut pe ochi şi pe frunte, iar tu îmi râzi ecou în lumea mea. Îmi râzi pe suflet. Şi mă îndrăgostesc şi mai mult de tine. 

Să îmi fii. Seninătate. Şi libertate. Şi zbucium ca ploaia din vara în care te-am purtat cu mine, peste tot. Uşurătate...
Şi dor. Cum ţi-e dor de primăvară prin februarie.





Dar ultima oară când am plecat de la tine se făcuse toamnă. Parcă ploua, aşa simt noaptea aia, aşa mi-am amintit-o mereu. Şi-ai uitat de rochia mea neagră. Şi de buzele mele roşii. Şi de muzica care s-a amestecat cu vinul şi ne-a devenit fior. Şi de ochii mei speriaţi care te căutau prin beznă.
M-ai lăsat să plec. Căci eram prea liberă şi necunoscută.


Şi am plecat. Chiar dacă purtam în mine amprentele tale. Şi zâmbetul tău senin din vară. Şi privirea ta frumoasă şi mirată în tăcerile tale ce-mi vorbeau mereu. Mereu. Dar noi nu ne-am putut privi niciodată în ochi cu seninătate. În lumină. Aveai privirea îndreptată spre alte locuri, neştiute de mine, în afară de clipele în care o aşezai cuminte pe genunchii mei. Am ars. Am ars prea mult în nopţile înăbuşitoare de vară. În visele mele. Şi n-am ştiut cu ce să umplu spaţiul din care tu plecai mereu. Şi ne-am pierdut. Ne-a devastat toamna.

Se vaită cucii în cuiburi ciudate Şi mie, în mine mi-e greu. Şi marea bolnavă se-agită şi bate În sângele meu.

Mă tem că într-o zi n-o să mai simt totul ca şi cum ar fi prima oară, ca şi cum aş fi nou-nouţă. Că n-o să mă mai îngrozească nimeni şi nimic. Că n-o să mai am obsesii şi angoase, că n-o să mai existe clipe pe care să le fac eterne. Că n-o să mai ştiu să mă bucur de poveşti. N-o să mai râd de momente dilii, n-o să-mi mai bată marea agitată în timpane, ca stare, n-o să mai ameţesc la săruturi... N-o să-mi mai fie sete să cunosc, să trăiesc, să descopăr. Mi-e frică că n-o să mai simt cu totul, fiecare zi care vine, conştientă de efemeritatea clipelor. Că nu voi mai avea curajul să visez. Să mă arunc. Să iubesc. Să scriu.

Cineva m-a întrebat de ce sunt singură de atâţia ani. De fapt, nici nu mai ştiu câţi m-au întrebat.

Când mă uit în urmă, îmi dau seama că toate îndrăgostelile mele pluteau undeva sus, în galaxii, negre şi eterne şi suspendate-n timp. Le cream eu după placul meu şi fugeau de realitate. Şi de lumină. Oho, cât fugeau de lumină! Paradoxal, căutam adevărul, dar şi fantezia. Căutam eternitatea în poveşti atât de efemere.






Voiam să mă iubească. Căci le purtam o afecţiune sinceră. Îi admiram. Erau în obsesiile mele şi setea de a simţi, de a cunoaşte, de a arde. De a trăi. De a trăi alte poveşti, alte lumi. 
Erau în anxietăţile mele, în pustiul de pe buzele mele, în temerile mele covârşitoare că timpul trece şi eu nu-i pot trăi mai mult, nu pot lua mai multe de la ei, nu pot dărui mai mult, nu putem trăi mai mult povestea asta. Că timpul trece şi noi ne pierdem. Şi fiecare îşi vede de treaba lui. Două destine care s-au intersectat cândva şi care nu se vor mai întâlni niciodată. Mă îngrozea sentimentul ăsta.

Îi idealizam, îi transformam în fantezii pe care le puneam în scris. Căutam, inconştient, mereu personaje şi clipe trecătoare. Îi căutam în universul meu, pararel cu al lor. Voiam să învăţ lucruri mişto de la ei. Mă completam cu fiecare poveste pe care o trăiam. 
Dar nu voiam să fim împreună. Nu cu adevărat, dacă mă uit în urmă. Nu eram pregătită pentru asta. Nici măcar nu eram pregătită pentru linişte, oricât de mult sufletul meu ar fi cerut-o. Sufeream că nu mă iubesc şi ei. Aşa credeam... Dar adevărul e că era un gol. El e răspunsul pentru toate rătăcirile mele. Un gol care ar fi respins iubirea oricui s-ar fi apropiat prea mult, un gol în care am căzut de atâtea ori atunci când m-am îndrăgostit şi m-am simţit infinită. Un gol care m-a făcut mereu greu de iubit, chiar dacă...

Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi, Am nevoie să pot potoli cu ceva, Un incendiu pornit dinspre inima mea.

E ziua ta, fetiţo.

Deşi încă te simţi ca un copil speriat, au trecut 24 de ani de când ai venit pe lumea asta nebună şi ciudată. 24 de ani care au trecut ca un vis.

Azi scriu despre tine. Măcar o dată pe an să-mi ocup timp cu tine, să te simt, să te ascult, să-ţi îmbrăţişez sufletul fragil, să-i dau voie să se răzvrătească şi să nu mai fug de el. Să facem din nou cunoştinţă. Să-i spun că am fost mereu aici, chiar dacă de multe ori a simţit că-l ignor şi că-l resping. Am fost mereu aici... şi-l iubesc, chiar dacă se frânge.

 Ştiu că-n interiorul tău eşti încă un copil, fetiţo. Speriat ca dracu. Şi dornic să cunoască lumea. Copilul din tine încă trăieşte şi-l aud mereu cum îţi bate în piept. Va fi mereu, cuprinzând viaţa în toată intensitatea şi magia ei, oricâte şuturi ar primi.

Într-adevăr, n-ar fi rău să te mai responsabilizezi şi să-ţi faci ordine în viaţă. Să nu te mai porţi ca un copil speriat de bombe ce abia acum a aterizat pe lume şi se împiedică de ea. Dar nu te panica. Azi nu te mai cert. Azi nu-ţi mai cer nimic. Decât să fii fericită. Nu mâine. Acum, aici, orice ar fi... caută fericirea în tine şi o vei găsi. Ai încredere în mine, măcar o dată... Nu mai căuta fericirea în alţii, te vei risipi. N-o mai căuta în momente magice, pe care le crezi tu eterne, nici în amintiri zadarnice. Sunt doar himere. Caut-o în cele mai ascunse locuri din tine, în lucruri simple, în bucuria de a fi, şi o vei găsi. Şi te vei găsi întreagă. Nu doar fragmente din ce puteai fi.

Acum, hai, te rog dormi. Ştiu că noaptea ţi-a devenit prietenă şi refugiu. Şi rândurile astea şterse de timp prin care te consumi de un deceniu. Ştiu că n-ai avut vreodată pretenţia să fii ca ceilalţi, dar te rog, dormi. Dormi şi visează, noaptea, nu dimineaţa. Adu-ţi aminte când erai copil şi, ironic, viaţa nu te mai speria atât de mult. Şi fiecare zi ce venea era o nouă şansă spre aventura vieţii tale, nu un coşmar. Adu-ţi aminte cât de mult ai iubit viaţa cândva...

Îmi promiţi că te culci, aşa-i?

Somn uşor, copile!

Şi la mulţi ani! Fericiţi, nu deprimanţi. Şi sănătoşi... mai lasă ţigările alea.

Uite, mi-am deschis o bere... să o beau în cinstea ta, singuratica vieţii. O să mă gândesc la tine în timp ce-o beau, nu te oftica. Poate o să şi scriu despre tine. Şi despre cei 24 de ani ai tăi în care nu te regăseşti.

Stau afară cu fundul pe bordură, ca boschetarii, şi mi-au îngheţat mâinile pe timişoreana. E frig de te caci pe tine. Şi nici măcar nu plouă. E ceaţă de noiembrie. Şi e anost. Nici vântul nu bate. E doar frig. Tu ai fi vrut să plouă, ştiu. Ploaia e magică, ploaia te trezeşte din amorţeala asta. 

E cam târziu şi oamenii aproape normali dorm la ora asta. Măcar să ningă! Am nevoie de ger, să vină îngheţul! Auzi, au anunţat ăstia că cică la sfârşit de săptămână vine un aer polar. Iarna ne bate la uşă.. Eu aş vrea să ningă chiar acum. Să se aşeze pe mine şi pe strada asta lugubră şi întunecată fulgi mari şi liniştiţi, să mi se topească pe buze. Să-i văd cum cad, din ce în ce mai rapid, înfiorându-mă, în lumina obscură a felinarului din faţa mea, în tăcerea apăsătoare a nopţii. Să-mi încălzească inima. Că-i prea frig. Şi să-mi ude ţigara şi să mă trezească din reveria asta, să-mi bag picioarele şi să mă întorc acasă.

Mai ştii? 

Acum 24 de ani, veneai grăbită pe lumea asta dubioasă. Grăbită, ca de obicei. Şi nu singură! Cu sora ta geamănă, cum să faci tu ceva singură, anxioaso. Şi era viscol, cum îţi place ţie, şi lumea era devastata de iarnă. Iarna nu mai voia să aştepte, se plictisese de toamnă. Şi maică-ta vorbea la telefon şi voia să fumeze liniştită din ţigară, când a realizat că e serioasă treaba...

Probabil că tu dormi acum.

Sau cine ştie. Poate că ţi-ai deschis o timişoreana şi-ai început să scrii ca o obsedată ce nu poate să doarmă. Şi să bei în cinstea ta, singuratica vieţii, şi să râzi. Să râzi în liniştea din jur. Că ceva parcă lipseşte. Că oameni cu care ai fi vrut să bei berea asta au uitat că exişti. Că oameni care ar fi trebuit să-ţi fie alături, măcar de ziua ta, n-au chef de persoana ta. 

Dar nu te întrista. Eu voi fi mereu aici, proasto. Eu nu voi pleca niciodată. Mulţi vor fi doar decoruri. Sau umbre. Datorită luminii tale le vei putea vedea. Alţii vor fi lumină şi pentru o clipă veţi străluci mai mult ca niciodată, ca o explozie orbitoare veţi fi. Nu vei şti decât la sfârşit cine va rămâne, cine a contat cu adevărat. 

Dar eu nu voi pleaca niciodată, fetiţo. Atâta timp cât mă vei iubi pe mine, vei avea totul.

Şi-n noaptea dinaintea plecării spre niciunde Eu îţi strigam că ninge, plângând la telefon/ Şi-aveai atâta pace şi viitor în ton, Că nici acum nu bănui că te puteai ascunde.

Ochii tăi sunt foc. Găsesc atâta viaţă în ei. Sunt poezie. Şi tumult. Şi toamne târzii 
şi nopţi de vară înstelate.
Mi-e dor de braţele tale însufleţite şi atât de vii. Refugiul meu. Şi de fruntea ta mândră şi boemă. Era o lumină pe ea în care se ascundeau atâtea lumi.
Aş vrea să-ţi mai cuprind mâna între palmele mele şi să o strâng tare în dreptul inimii. Căci mi-a lipsit atât de mult.. Să mă doară, zvâcnind în piept, obosită şi speriată. 
Şi să mă vindec.


Să plutesc şi să dansez în braţele tale. Să mă atingi pe partea lipsită de mine. Şi să vibrez. Să mai vibrez o dată în timp ce un univers întreg mă străbate.
Să mă acopăr cu tine. Să mă îmbrac cu zâmbetul tău. 
Mi-e dor de zâmbetul tău.


Azi m-am plimbat absentă pe strada în care cândva mergeam spre tine cu atâtea visuri. N-am mai visat. M-am pierdut printre chipurile trecătorilor grăbiţi şi tot ce voiam era să fiu acasă, sub pătura portocalie. E frig şi iarna bate la uşă. E frig ca dracu şi în aer miroase a sfârşit. Şi-a noi începuturi.








Deşi eşti absent acum, ţi-ai lăsat prezenţa în toate locurile prin care am fost şi eram plină de tine. Şi-n toate anotimpurile în care te-am purtat şi au devenit ale noastre. O parte din tine a rămas acolo, pentru totdeauna, printre rânduri şterse de timp şi nopţi albe şi fum, în nostalgia primăverii, în serile toride de vară, în clipa în care m-ai luat de mână, în curtea cufundată-n beznă; în dimineaţă în care pentru o clipă am crezut că plouă deşi afară era soare. Căci totul era atât de gri. În seara în care te-am privit mult de la capătul celălalt al mesei şi-am vrut să iau acea clipă cu mine. În gustul de vin roşu şi mirosul de lemn şi pereţi vechi de teatru, în lumina obscură, în zâmbetul tău pe care l-am purtat peste tot, 
în exaltarea timidă a inimii, în ecoul de pe coridoarele goale,
în toate,
în toate ţi-ai lăsat amprenta. În frunzele toamnei purtate de vânt pe care păşeam adesea, aşteptând zile care n-au mai venit. În teii scuturaţi de ploi pe străzile în care alergam spre tine. În clipele noastre, risipindu-se.
Şi risipa asta nu mai are margini.

Sunt liniştită acum. E un fel de pace sufletească ce numai un lucru pierdut ţi-o poate da. Căci nu-l mai poţi pierde. Mi-e inima pregătită să tresară din nou pe drumuri care mă aşteaptă să vin.

Nici amintirea nu te mai păstrează. De-aş vrea să-ţi cânt m-aş poticni afon. Ai fost o nebunie şi o rază. Rămâi un număr vechi de telefon.

M-am trezit într-o zi. Şi mi-am dat seama că tu, V., care îmi apăreai în vise, care îmi bântuiai gândurile şi cele mai intense obsesii, care mă motivai să încep o nouă zi şi mă făceai să zâmbesc doar prin simpla ta amintire, despre care scriam pagini întregi, strigând dorul meu covârşitor, cu mâinile tremurând, ai dispărut. Nu te-am mai găsit nicăieri. Te-am căutat speriată peste tot, în momentele pe care le-am avut, în locurile în care ţi-ai lăsat amprentele, în gesturile mele, în exaltarea timidă a inimii, în conversaţii şi momente pe care le credeam eterne, în întunericul trecutului, în mine. Te-am căutat pe strada noastră, unde timpul s-a oprit în loc şi s-a scris povestea, acel moment neverosimil în care simţi că nu contează dacă mâine nu va mai veni, tu eşti etern. Căci ai trăit. Dar pe strada aia, într-o zi oarecare, s-a aşternut praful. Şi timpul a măturat tot, sentimente şi poveşti pe care le credeam cândva nemuritoare. Cel pe care-l scriam, cel pe care-l pictam, cel pe care-l cântam şi-l trăiam, nu mai e.

Mi-am dat seama că nici amintirile n-au fost ale noastre. Că au fost doar ale mele, eu le-am creat, eu le-am dat viaţă, eu le-am trăit. Şi s-au stins brusc când m-am trezit din vis.
...Acum amintiri nu mai sunt. Nu mai exişti. Nici cântec nu mai e. A devenit ecou. A rămas doar o adresă uitată. Un trăsnet şi-un cer topit, urmat de-o linişte asurzitoare, acea linişte în care toate au încetat să se mai zbată. Doar o amintire înceţoşată şi nebuloasă, pe care am trăit-o parcă acum două vieţi, atât de departe îmi e astăzi.

M-am trezit într-o zi. Şi nu te-am mai găsit. Ai dispărut din mine. Şi-mi pare rău, cumva, ca după un prieten vechi, simt că o parte fragilă şi naivă din mine a plecat cu tine pentru totdeauna.

Dar, treptat, vei simţi Că fiorul trecu Şi vei avea să le-arăţi Că-n poeme eşti tu .

E ultima dată când mai scriu despre tine. Ce ciudat, A.
Alexandru. Ce ciudată e lumea atunci când te trezeşti din vis. Cât de lipsită de culoare şi de strălucire, cât de placidă, cât de sufocantă! Aşa m-am simţit eu azi-noapte, în timp ce te fixam cu privirea şi un străin îmi zâmbea. Şi nu mă mai ştiam nici pe mine, cea de anul trecut, cea parcă din alte vremuri, care tresărea atunci când te apropiai de ea, care tremura la propriu. Cine era fata aia? Şi unde a dispărut? Probabil în locul în care se sting toate trăirile, prea fragile şi efemere pentru a putea dăinui în timp.

Am simţit cum mă sufoc la propriu în timp ce-mi pasai jointul şi amintiri recurente se derulau în faţa mea, ca într-un film prost. În ele erau doi oameni total diferiţi de cei care stăteau acum faţă în faţă, făcând parcă pentru prima oară cunoştinţă. M-am speriat de tripul ăsta ciudat şi m-am compătimit. Ne-am compătimit. Nu mai aveai nicio putere asupra mea. Iar eu nu mai încercam să te fac să mă simţi, să-ţi rămân cumva. Şi lipsa asta de emoţie mă apăsa la propriu.
Nici măcar nu ne-am schimbat. Eram aceeaşi eu, admirându-ţi inteligenţa şi nebunia, doar că fără sentimente, adică rece. Erai acelaşi tu, fumat şi relaxat, nerăbdător să mă bagi în pat şi să plec. Erau alţi pereţi înnegriţi de fum, alt balcon, aceleaşi beri băute şi conversaţii filosofice în noapte, erai tu, cu acelaşi râs bolnav şi meschin, căutând mereu altceva ca să te simţi viu, eram tot eu, cu obsesiile şi naivităţile mele, căutând să iubesc, dar totul îmi părea schimbat, ca şi cum tot ce am avut noi împreună n-a fost decât un vis din care m-am trezit.




















Ce ciudat îţi par oamenii atunci când sentimentele pentru ei se sting. Îi vezi pentru prima dată cu adevărat, fără să mai deformezi realitatea, abia atunci îi cunoşti. Abia atunci îi simţi. Pentru că n-o mai faci prin prisma trăirilor tale, nu-i mai creezi tu, îi laşi pe ei să ţi se dezvăluie. Nu-ţi mai proiectezi toate visele şi aşteptările în ei, nu-ţi mai faci filme, nu mai vezi doar ce vrei să vezi, şi la naiba, atât de tristă îţi pare lumea atunci când te loveşti de realitate. Simţi că ai pierdut o parte din tine, o parte pe care o credeai eternă.
Ai fost ca un trip, A. Ca un vis ciudat şi înceţoşat, un univers total paralel, de care m-am legat cu disperare ca să simt că trăiesc. Te-am creat în atâtea feluri, un personaj efemer din scrierile mele, de care aveam nevoie pentru a-mi întregi esenţa. 
Dar nu mai eşti. 
Nici eu nu mai sunt. 
Nebunii ăia doi, care pierdeau nopţi în haos, au rămas în nişte rânduri şterse de timp. Nu-i mai găsesc acum. I-am trăit cândva, prin patru anotimpuri în care am simţit că vibrez, şi au dispărut o dată cu sentimentele mele.

Ne putem odihni, În cămaşa de lanţ, Terapie de şoc, Pentru foştii amanţi .

Hey, V.

Ce faci?

Voiam să-ţi trimit un gând bun.

Te iubesc atât de mult... mi-e inima plină de tine. Sunt fericită că te port în suflet. Îl încălzeşti. Datorită ţie, iubire, e cald, e acasă, aici, în adâncurile fiinţei mele. 

N-o să regret niciodată că te-am cunoscut şi că ai trecut pe aici, dincolo de zidurile de care mă înconjor. Dincolo de golul ăsta pe care l-am simţit mereu, dincolo de orice tristeţe şi aşteptare şi dor, dincolo de neiubirea ta, dincolo de singurătăţile mele, dincolo de dramele mele ridicole,

sunt împăcată. Căci port iubirea în suflet şi mă umplu de lumină. Te simt. Mă simt.

Şi asta e tot ce contează.

Voiam să-ţi trimit un gând bun şi multă fericire. Atât de mult ai pătruns în adâncurile insondabile ale fiinţei mele încât chiar şi acum, când eşti absent, o parte din tine a rămas aici, acaparându-mă şi şoptindu-mi că o să fie bine. Eşti refugiul meu. Şi te găsesc mereu în locul nostru, unde ne-am lăsat amprentele, unde timpul a stat în loc, unde melodiile de pe buzele noastre s-au amestecat cu vinul şi ne-au devenit fiori, iar anotimpurile amintiri; într-o lume creată de noi. Atunci când se face linişte şi toată lumea pleacă, tu îmi zâmbeşti şi mă iei în braţele tale.

Şi pot să respir iar. 

Mi-e sufletul atât de legat de tine, până la lacrimi, cu atât mai mult cu cât ştiu că într-o zi n-o să-ţi mai văd zâmbetul.

În noaptea asta voiam doar să-ţi trimit toată iubirea mea. Să te înveleşti cu ea când ţi se va face frig. Eu o fac mereu. Şi nu mă mai tem de iarnă.