Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi, Am nevoie să pot potoli cu ceva, Un incendiu pornit dinspre inima mea.

E ziua ta, fetiţo.

Deşi încă te simţi ca un copil speriat, au trecut 24 de ani de când ai venit pe lumea asta nebună şi ciudată. 24 de ani care au trecut ca un vis.

Azi scriu despre tine. Măcar o dată pe an să-mi ocup timp cu tine, să te simt, să te ascult, să-ţi îmbrăţişez sufletul fragil, să-i dau voie să se răzvrătească şi să nu mai fug de el. Să facem din nou cunoştinţă. Să-i spun că am fost mereu aici, chiar dacă de multe ori a simţit că-l ignor şi că-l resping. Am fost mereu aici... şi-l iubesc, chiar dacă se frânge.

 Ştiu că-n interiorul tău eşti încă un copil, fetiţo. Speriat ca dracu. Şi dornic să cunoască lumea. Copilul din tine încă trăieşte şi-l aud mereu cum îţi bate în piept. Va fi mereu, cuprinzând viaţa în toată intensitatea şi magia ei, oricâte şuturi ar primi.

Într-adevăr, n-ar fi rău să te mai responsabilizezi şi să-ţi faci ordine în viaţă. Să nu te mai porţi ca un copil speriat de bombe ce abia acum a aterizat pe lume şi se împiedică de ea. Dar nu te panica. Azi nu te mai cert. Azi nu-ţi mai cer nimic. Decât să fii fericită. Nu mâine. Acum, aici, orice ar fi... caută fericirea în tine şi o vei găsi. Ai încredere în mine, măcar o dată... Nu mai căuta fericirea în alţii, te vei risipi. N-o mai căuta în momente magice, pe care le crezi tu eterne, nici în amintiri zadarnice. Sunt doar himere. Caut-o în cele mai ascunse locuri din tine, în lucruri simple, în bucuria de a fi, şi o vei găsi. Şi te vei găsi întreagă. Nu doar fragmente din ce puteai fi.

Acum, hai, te rog dormi. Ştiu că noaptea ţi-a devenit prietenă şi refugiu. Şi rândurile astea şterse de timp prin care te consumi de un deceniu. Ştiu că n-ai avut vreodată pretenţia să fii ca ceilalţi, dar te rog, dormi. Dormi şi visează, noaptea, nu dimineaţa. Adu-ţi aminte când erai copil şi, ironic, viaţa nu te mai speria atât de mult. Şi fiecare zi ce venea era o nouă şansă spre aventura vieţii tale, nu un coşmar. Adu-ţi aminte cât de mult ai iubit viaţa cândva...

Îmi promiţi că te culci, aşa-i?

Somn uşor, copile!

Şi la mulţi ani! Fericiţi, nu deprimanţi. Şi sănătoşi... mai lasă ţigările alea.

Uite, mi-am deschis o bere... să o beau în cinstea ta, singuratica vieţii. O să mă gândesc la tine în timp ce-o beau, nu te oftica. Poate o să şi scriu despre tine. Şi despre cei 24 de ani ai tăi în care nu te regăseşti.

Stau afară cu fundul pe bordură, ca boschetarii, şi mi-au îngheţat mâinile pe timişoreana. E frig de te caci pe tine. Şi nici măcar nu plouă. E ceaţă de noiembrie. Şi e anost. Nici vântul nu bate. E doar frig. Tu ai fi vrut să plouă, ştiu. Ploaia e magică, ploaia te trezeşte din amorţeala asta. 

E cam târziu şi oamenii aproape normali dorm la ora asta. Măcar să ningă! Am nevoie de ger, să vină îngheţul! Auzi, au anunţat ăstia că cică la sfârşit de săptămână vine un aer polar. Iarna ne bate la uşă.. Eu aş vrea să ningă chiar acum. Să se aşeze pe mine şi pe strada asta lugubră şi întunecată fulgi mari şi liniştiţi, să mi se topească pe buze. Să-i văd cum cad, din ce în ce mai rapid, înfiorându-mă, în lumina obscură a felinarului din faţa mea, în tăcerea apăsătoare a nopţii. Să-mi încălzească inima. Că-i prea frig. Şi să-mi ude ţigara şi să mă trezească din reveria asta, să-mi bag picioarele şi să mă întorc acasă.

Mai ştii? 

Acum 24 de ani, veneai grăbită pe lumea asta dubioasă. Grăbită, ca de obicei. Şi nu singură! Cu sora ta geamănă, cum să faci tu ceva singură, anxioaso. Şi era viscol, cum îţi place ţie, şi lumea era devastata de iarnă. Iarna nu mai voia să aştepte, se plictisese de toamnă. Şi maică-ta vorbea la telefon şi voia să fumeze liniştită din ţigară, când a realizat că e serioasă treaba...

Probabil că tu dormi acum.

Sau cine ştie. Poate că ţi-ai deschis o timişoreana şi-ai început să scrii ca o obsedată ce nu poate să doarmă. Şi să bei în cinstea ta, singuratica vieţii, şi să râzi. Să râzi în liniştea din jur. Că ceva parcă lipseşte. Că oameni cu care ai fi vrut să bei berea asta au uitat că exişti. Că oameni care ar fi trebuit să-ţi fie alături, măcar de ziua ta, n-au chef de persoana ta. 

Dar nu te întrista. Eu voi fi mereu aici, proasto. Eu nu voi pleca niciodată. Mulţi vor fi doar decoruri. Sau umbre. Datorită luminii tale le vei putea vedea. Alţii vor fi lumină şi pentru o clipă veţi străluci mai mult ca niciodată, ca o explozie orbitoare veţi fi. Nu vei şti decât la sfârşit cine va rămâne, cine a contat cu adevărat. 

Dar eu nu voi pleaca niciodată, fetiţo. Atâta timp cât mă vei iubi pe mine, vei avea totul.