Se vaită cucii în cuiburi ciudate Şi mie, în mine mi-e greu. Şi marea bolnavă se-agită şi bate În sângele meu.

Mă tem că într-o zi n-o să mai simt totul ca şi cum ar fi prima oară, ca şi cum aş fi nou-nouţă. Că n-o să mă mai îngrozească nimeni şi nimic. Că n-o să mai am obsesii şi angoase, că n-o să mai existe clipe pe care să le fac eterne. Că n-o să mai ştiu să mă bucur de poveşti. N-o să mai râd de momente dilii, n-o să-mi mai bată marea agitată în timpane, ca stare, n-o să mai ameţesc la săruturi... N-o să-mi mai fie sete să cunosc, să trăiesc, să descopăr. Mi-e frică că n-o să mai simt cu totul, fiecare zi care vine, conştientă de efemeritatea clipelor. Că nu voi mai avea curajul să visez. Să mă arunc. Să iubesc. Să scriu.

Cineva m-a întrebat de ce sunt singură de atâţia ani. De fapt, nici nu mai ştiu câţi m-au întrebat.

Când mă uit în urmă, îmi dau seama că toate îndrăgostelile mele pluteau undeva sus, în galaxii, negre şi eterne şi suspendate-n timp. Le cream eu după placul meu şi fugeau de realitate. Şi de lumină. Oho, cât fugeau de lumină! Paradoxal, căutam adevărul, dar şi fantezia. Căutam eternitatea în poveşti atât de efemere.






Voiam să mă iubească. Căci le purtam o afecţiune sinceră. Îi admiram. Erau în obsesiile mele şi setea de a simţi, de a cunoaşte, de a arde. De a trăi. De a trăi alte poveşti, alte lumi. 
Erau în anxietăţile mele, în pustiul de pe buzele mele, în temerile mele covârşitoare că timpul trece şi eu nu-i pot trăi mai mult, nu pot lua mai multe de la ei, nu pot dărui mai mult, nu putem trăi mai mult povestea asta. Că timpul trece şi noi ne pierdem. Şi fiecare îşi vede de treaba lui. Două destine care s-au intersectat cândva şi care nu se vor mai întâlni niciodată. Mă îngrozea sentimentul ăsta.

Îi idealizam, îi transformam în fantezii pe care le puneam în scris. Căutam, inconştient, mereu personaje şi clipe trecătoare. Îi căutam în universul meu, pararel cu al lor. Voiam să învăţ lucruri mişto de la ei. Mă completam cu fiecare poveste pe care o trăiam. 
Dar nu voiam să fim împreună. Nu cu adevărat, dacă mă uit în urmă. Nu eram pregătită pentru asta. Nici măcar nu eram pregătită pentru linişte, oricât de mult sufletul meu ar fi cerut-o. Sufeream că nu mă iubesc şi ei. Aşa credeam... Dar adevărul e că era un gol. El e răspunsul pentru toate rătăcirile mele. Un gol care ar fi respins iubirea oricui s-ar fi apropiat prea mult, un gol în care am căzut de atâtea ori atunci când m-am îndrăgostit şi m-am simţit infinită. Un gol care m-a făcut mereu greu de iubit, chiar dacă...