,,Şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor."
Ultima oară când am plecat de la tine se făcuse toamnă. Aflasem că se apropie octombrie şi că vine frigul. În seara aia îmi luasem o rochie nouă, neagră şi ghetele noi din piele, mă dădusem cu cel mai aprins ruj roşu. Eram toată nouă. Nou-nouţă. Gata să trăiesc ca şi cum ar fi prima oară. Ştiu că ţie îţi plăcea rochia albă cu flori de vară. Ştiu că vibrai la culori vii. Am simţit mereu ce lumi se ascund în privirea ta, de multe ori serioasă, care pătrunde direct în inimă. În ea nu erau mările mele tulburi şi nopţi apăsătoare, ci dimineţi senine şi tăcute de iulie. Dar m-am îmbrăcat în negru şi mi-am scos paltonul de toamnă, parcă simţind că seara aia va fi un dezastru. Şi nu te-am iertat. Că m-am privit în oglindă înainte să plec de acasă şi-am crezut că sunt frumoasă. Cu tot întunericul şi frica care-mi vuiau în priviri.
Mi-ai zis că arăt bine, acolo, în faţa magazinului, şi-am vrut atunci, cu o dorinţă de nestăvilit, să mă arunc în braţele tale şi să poposesc pe umărul tău, să-mi găsesc refugiul şi să mă umplu cu parfumul tău. Cu tine. Şi să nu mai vreau să-mi dai drumul. Căci vine mijloc de toamnă peste noi şi ni s-a făcut frig.
Ţi-am vărsat vinul.
Ţi-am distrus pahare şi planuri. Şi somn. M-ai dat afară din casă şi eu m-am întors speriată căci rătăceam prin beznă. Şi tu erai singurul reper. De atâta timp.
Te-am scris. Trăit. Am ars la foc mistuitor. Dar n-am vrut niciodată să te am. Ci să îmi fii. Dimineţi însorite de iunie, în care deschid geamul şi respir adânc aerul îmbătător de tei. Şi marea mea e calmă. Nu-mi mai bate în tâmple a deşertăciune şi gol. Şi-n clipa aia sunt eternă.
Şi mă înfior. Simt, vag, răsuflarea ta pe umărul meu, apoi tresar, când mă acoperi cu tine. Îmi odihnesc mâna pe faţa ta şi-ţi conturez cu degetele fiecare trăsătură, atât de ştiută de mine. Te sărut pe ochi şi pe frunte, iar tu îmi râzi ecou în lumea mea. Îmi râzi pe suflet. Şi mă îndrăgostesc şi mai mult de tine.
Să îmi fii. Seninătate. Şi libertate. Şi zbucium ca ploaia din vara în care te-am purtat cu mine, peste tot. Uşurătate...
Şi dor. Cum ţi-e dor de primăvară prin februarie.
Dar ultima oară când am plecat de la tine se făcuse toamnă. Parcă ploua, aşa simt noaptea aia, aşa mi-am amintit-o mereu. Şi-ai uitat de rochia mea neagră. Şi de buzele mele roşii. Şi de muzica care s-a amestecat cu vinul şi ne-a devenit fior. Şi de ochii mei speriaţi care te căutau prin beznă.
M-ai lăsat să plec. Căci eram prea liberă şi necunoscută.
Şi am plecat. Chiar dacă purtam în mine amprentele tale. Şi zâmbetul tău senin din vară. Şi privirea ta frumoasă şi mirată în tăcerile tale ce-mi vorbeau mereu. Mereu. Dar noi nu ne-am putut privi niciodată în ochi cu seninătate. În lumină. Aveai privirea îndreptată spre alte locuri, neştiute de mine, în afară de clipele în care o aşezai cuminte pe genunchii mei. Am ars. Am ars prea mult în nopţile înăbuşitoare de vară. În visele mele. Şi n-am ştiut cu ce să umplu spaţiul din care tu plecai mereu. Şi ne-am pierdut. Ne-a devastat toamna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu