M-am trezit într-o zi. Şi mi-am dat seama că tu, V., care îmi apăreai în vise, care îmi bântuiai gândurile şi cele mai intense obsesii, care mă motivai să încep o nouă zi şi mă făceai să zâmbesc doar prin simpla ta amintire, despre care scriam pagini întregi, strigând dorul meu covârşitor, cu mâinile tremurând, ai dispărut. Nu te-am mai găsit nicăieri. Te-am căutat speriată peste tot, în momentele pe care le-am avut, în locurile în care ţi-ai lăsat amprentele, în gesturile mele, în exaltarea timidă a inimii, în conversaţii şi momente pe care le credeam eterne, în întunericul trecutului, în mine. Te-am căutat pe strada noastră, unde timpul s-a oprit în loc şi s-a scris povestea, acel moment neverosimil în care simţi că nu contează dacă mâine nu va mai veni, tu eşti etern. Căci ai trăit. Dar pe strada aia, într-o zi oarecare, s-a aşternut praful. Şi timpul a măturat tot, sentimente şi poveşti pe care le credeam cândva nemuritoare. Cel pe care-l scriam, cel pe care-l pictam, cel pe care-l cântam şi-l trăiam, nu mai e.
Mi-am dat seama că nici amintirile n-au fost ale noastre. Că au fost doar ale mele, eu le-am creat, eu le-am dat viaţă, eu le-am trăit. Şi s-au stins brusc când m-am trezit din vis.
...Acum amintiri nu mai sunt. Nu mai exişti. Nici cântec nu mai e. A devenit ecou. A rămas doar o adresă uitată. Un trăsnet şi-un cer topit, urmat de-o linişte asurzitoare, acea linişte în care toate au încetat să se mai zbată. Doar o amintire înceţoşată şi nebuloasă, pe care am trăit-o parcă acum două vieţi, atât de departe îmi e astăzi.
M-am trezit într-o zi. Şi nu te-am mai găsit. Ai dispărut din mine. Şi-mi pare rău, cumva, ca după un prieten vechi, simt că o parte fragilă şi naivă din mine a plecat cu tine pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu