Dar, treptat, vei simţi Că fiorul trecu Şi vei avea să le-arăţi Că-n poeme eşti tu .

E ultima dată când mai scriu despre tine. Ce ciudat, A.
Alexandru. Ce ciudată e lumea atunci când te trezeşti din vis. Cât de lipsită de culoare şi de strălucire, cât de placidă, cât de sufocantă! Aşa m-am simţit eu azi-noapte, în timp ce te fixam cu privirea şi un străin îmi zâmbea. Şi nu mă mai ştiam nici pe mine, cea de anul trecut, cea parcă din alte vremuri, care tresărea atunci când te apropiai de ea, care tremura la propriu. Cine era fata aia? Şi unde a dispărut? Probabil în locul în care se sting toate trăirile, prea fragile şi efemere pentru a putea dăinui în timp.

Am simţit cum mă sufoc la propriu în timp ce-mi pasai jointul şi amintiri recurente se derulau în faţa mea, ca într-un film prost. În ele erau doi oameni total diferiţi de cei care stăteau acum faţă în faţă, făcând parcă pentru prima oară cunoştinţă. M-am speriat de tripul ăsta ciudat şi m-am compătimit. Ne-am compătimit. Nu mai aveai nicio putere asupra mea. Iar eu nu mai încercam să te fac să mă simţi, să-ţi rămân cumva. Şi lipsa asta de emoţie mă apăsa la propriu.
Nici măcar nu ne-am schimbat. Eram aceeaşi eu, admirându-ţi inteligenţa şi nebunia, doar că fără sentimente, adică rece. Erai acelaşi tu, fumat şi relaxat, nerăbdător să mă bagi în pat şi să plec. Erau alţi pereţi înnegriţi de fum, alt balcon, aceleaşi beri băute şi conversaţii filosofice în noapte, erai tu, cu acelaşi râs bolnav şi meschin, căutând mereu altceva ca să te simţi viu, eram tot eu, cu obsesiile şi naivităţile mele, căutând să iubesc, dar totul îmi părea schimbat, ca şi cum tot ce am avut noi împreună n-a fost decât un vis din care m-am trezit.




















Ce ciudat îţi par oamenii atunci când sentimentele pentru ei se sting. Îi vezi pentru prima dată cu adevărat, fără să mai deformezi realitatea, abia atunci îi cunoşti. Abia atunci îi simţi. Pentru că n-o mai faci prin prisma trăirilor tale, nu-i mai creezi tu, îi laşi pe ei să ţi se dezvăluie. Nu-ţi mai proiectezi toate visele şi aşteptările în ei, nu-ţi mai faci filme, nu mai vezi doar ce vrei să vezi, şi la naiba, atât de tristă îţi pare lumea atunci când te loveşti de realitate. Simţi că ai pierdut o parte din tine, o parte pe care o credeai eternă.
Ai fost ca un trip, A. Ca un vis ciudat şi înceţoşat, un univers total paralel, de care m-am legat cu disperare ca să simt că trăiesc. Te-am creat în atâtea feluri, un personaj efemer din scrierile mele, de care aveam nevoie pentru a-mi întregi esenţa. 
Dar nu mai eşti. 
Nici eu nu mai sunt. 
Nebunii ăia doi, care pierdeau nopţi în haos, au rămas în nişte rânduri şterse de timp. Nu-i mai găsesc acum. I-am trăit cândva, prin patru anotimpuri în care am simţit că vibrez, şi au dispărut o dată cu sentimentele mele.