Şi-n noaptea dinaintea plecării spre niciunde Eu îţi strigam că ninge, plângând la telefon/ Şi-aveai atâta pace şi viitor în ton, Că nici acum nu bănui că te puteai ascunde.

Ochii tăi sunt foc. Găsesc atâta viaţă în ei. Sunt poezie. Şi tumult. Şi toamne târzii 
şi nopţi de vară înstelate.
Mi-e dor de braţele tale însufleţite şi atât de vii. Refugiul meu. Şi de fruntea ta mândră şi boemă. Era o lumină pe ea în care se ascundeau atâtea lumi.
Aş vrea să-ţi mai cuprind mâna între palmele mele şi să o strâng tare în dreptul inimii. Căci mi-a lipsit atât de mult.. Să mă doară, zvâcnind în piept, obosită şi speriată. 
Şi să mă vindec.


Să plutesc şi să dansez în braţele tale. Să mă atingi pe partea lipsită de mine. Şi să vibrez. Să mai vibrez o dată în timp ce un univers întreg mă străbate.
Să mă acopăr cu tine. Să mă îmbrac cu zâmbetul tău. 
Mi-e dor de zâmbetul tău.


Azi m-am plimbat absentă pe strada în care cândva mergeam spre tine cu atâtea visuri. N-am mai visat. M-am pierdut printre chipurile trecătorilor grăbiţi şi tot ce voiam era să fiu acasă, sub pătura portocalie. E frig şi iarna bate la uşă. E frig ca dracu şi în aer miroase a sfârşit. Şi-a noi începuturi.








Deşi eşti absent acum, ţi-ai lăsat prezenţa în toate locurile prin care am fost şi eram plină de tine. Şi-n toate anotimpurile în care te-am purtat şi au devenit ale noastre. O parte din tine a rămas acolo, pentru totdeauna, printre rânduri şterse de timp şi nopţi albe şi fum, în nostalgia primăverii, în serile toride de vară, în clipa în care m-ai luat de mână, în curtea cufundată-n beznă; în dimineaţă în care pentru o clipă am crezut că plouă deşi afară era soare. Căci totul era atât de gri. În seara în care te-am privit mult de la capătul celălalt al mesei şi-am vrut să iau acea clipă cu mine. În gustul de vin roşu şi mirosul de lemn şi pereţi vechi de teatru, în lumina obscură, în zâmbetul tău pe care l-am purtat peste tot, 
în exaltarea timidă a inimii, în ecoul de pe coridoarele goale,
în toate,
în toate ţi-ai lăsat amprenta. În frunzele toamnei purtate de vânt pe care păşeam adesea, aşteptând zile care n-au mai venit. În teii scuturaţi de ploi pe străzile în care alergam spre tine. În clipele noastre, risipindu-se.
Şi risipa asta nu mai are margini.

Sunt liniştită acum. E un fel de pace sufletească ce numai un lucru pierdut ţi-o poate da. Căci nu-l mai poţi pierde. Mi-e inima pregătită să tresară din nou pe drumuri care mă aşteaptă să vin.