but fake happiness is still the worst sadness

   
oamenii dragi, focul de pâlpâie în sobă, amintiri şi poveşti vechi depănate la un pahar de vin roşu, încăperile şi traiul modest, aerul rece, sentimentul că sunt undeva departe, la adăpost de lumea prea mare şi străină, m-au liniştit. îmi induc o pace sufletească ce numai aici o pot avea.
iubesc aceste locuri, îmi sunt adânc impregnate în suflet şi pentru totdeauna.

bunica mea s-a uitat la mine cum fumez şi mi-a spus: ,,te simţi singură. fumezi atât de mult pentru că te simţi singură şi dată la o parte." 
aproape mi-a venit să plâng când am auzit aceste cuvinte atât de înţelepte ale unei femei batrâne, trecute prin viaţă, simplă, modestă şi atât de deşteaptă. i-au fost de ajuns doar câteva minute ca să mă citească, să vadă dincolo de zâmbetul meu sec şi fals, dincolo de râsetele mele goale şi triste. a reuşit să vadă ce alţii n-au reuşit în ani de zile. 
oamenii simpli sunt cei mai frumoşi.

îmi iubesc bunicile. le iubesc din suflet, le iubesc până la lacrimi cu atât mai mult cu cât ştiu că într-o zi nu le voi mai vedea.. şi-o parte din mine va pleca o dată cu ele. 
pe chipul lor bătut de muncă şi de timp, se citeşte o distincţie sufletească şi-o strălucire demnă ce nicăieri n-am mai văzut-o. ca şi cum sufletul rămâne mereu tânăr. ochii lor adânci şi obosiţi au văzut atâtea lucruri, atâtea poveşti, păstrează atâtea secrete, prin faţa lor a trecut o întreagă viaţă.



singurătatea e cea mai grea boală. acum ştiu. oboseala mea fizică vine din interior.. pentru că sunt obosită psihic, sufleteşte şi tot ce vreau e să închid ochii şi să nu mai ştiu.
nu sufăr de depresie. depresia e o boală a minţii. eu sufăr de o boală a sufletului ce nu se poate consola, nici vindeca. care a încetat demult să mai trăiască, să mai vrea, să se mai bucure, să mai tresară. ce pot să-i fac eu sufletului demult adormit? cum să-l trezesc la viaţă? cum să-i explic că viaţa e scurtă şi că merită trăită oricum, oricând? doarme de atâta timp.. ofilit, acoperit de iarna ce-a dăinuit mereu asupra lui. 





cine ar putea înţelege ce e cu mine? de ce m-am distrus? de ce mi-e greu să-mi construiesc un viitor?
nu sufăr de depresie. sunt eu.. mereu am fost eu problema.
felul în care sunt construită şi plămădită, un suflet dificil şi trist, care nici măcar el nu se poate înţelege şi nu-şi poate găsi locul şi liniştea. nu există leac pentru mine. nici măcar dragostea.

mereu am ştiut. chiar dacă într-o zi îmi voi găsi liniştea şi alinarea lângă cineva, chiar dacă voi iubi din nou, nu va fi niciodată de ajuns. nimeni niciodată, nu va putea să mă completeze în aşa fel încât să fiu cu adevărat întreagă. mereu va exista o distanţă între mine şi celălalt. nimeni nu-mi va pătrunde sufletul, nu în viaţa asta.
acel gol, prăpaste uriaşă va exista mereu între mine şi viaţă.

Never an absolution

   
noaptea trecută te-am visat. te-am văzut, te-am simţit. îmi zâmbeai ca şi cum timpul se oprise în loc. 
e ciudat cum visăm după atâţia ani, oameni care nu mai fac demult parte din viaţa noastră, oameni cu care suntem acum străini, oameni care au luat-o pe alt drum.

e o dimineaţă rece de decembrie. e frig şi ceaţă. îmi beau cafeaua rece şi amară şi mă uit la casele monotone şi fără viaţă ce se întrezăresc prin geamurile mari din camera mea. îmi aprind o ţigară şi-mi amintesc de cuvintele bunicii mele: ,,fumezi atât de mult pentru că te simţi singură. eu te văd. te simţi dată la o parte şi singură..singură.."
aerul rece mă trezeşte la viaţă, iar fumul se ridică molcom printre cafea şi scrisori dintr-un trecut îndepărtat.. şi visele mele.
sufletul meu e resemnat şi tăcut. s-a aşternut liniştea peste el. ca acele nopţi de iarnă.. cutremurător de liniştite, reci, cu întinsul alb şi strălucitor ce acoperă tot şi luminează noaptea fatidică.




"Se întâmplă uneori să te îndrăgosteşti. totul începe cu un ,,bună". timpul trece şi începi să-l iubeşti. nu mai poţi concepe viaţa fără el. tot ce-a fost înainte parcă a fost un vis nebulos. acum nu mai există viitor fără el. te trezeşti dimineaţa alături de el, până şi sunetul mesajelor sună a el.. şi te face să tresari. eşti fericită, plictisită sau în agonie. îţi trăieşti melodramele şi incertitudinile tale.. dorurile tale, dar totul e mai bine alături de el. dar se întâmplă uneori ca el să dispară într-o simplă zi, obişnuită ca celelalte.. o singură zi ce schimbă tot. uneori chiar cursul destinului tău. eşti mutilată, prăbuşită total. abia te mai poţi mişca. trece o zi, o lună, două, un an, trei, zece, speranţa începe să moară încet. te obişnuieşti să trăieşti fără el. apoi apare altcineva. acum e altul în sufletul tău. şi uiţi.. şi altul, şi altul... şi niciodată nu vei mai fi la fel. căci o parte din tine moare. 
august 2012"

"ţi-am promis că voi fi mereu lângă tine, chiar şi atunci când nu voi mai fi. chiar şi atunci când nu mă vei mai putea vedea, orbit de nimiciţia vieţii şi de timpul ce trece cumplit, ducând cu el tot. orbit de alte zâmbete şi de alte minciuni. nu pot să te las. nu încă.. sufletul meu nu vrea. mândria mea.. covârşitoarea mea mândrie, a rămas mută din clipa în care am început să te iubesc.




"te am în vise şi-n amintiri. nu fizic, dar atât de prezent aici. până şi-n rândurile pe care ţi le scriu în noaptea asta în care vântul şi zăpada bat în geam. nu-mi vei putea lua niciodată aceste trăiri. prefer să mor acum în braţele tale, atât de obosită de dragostea asta.. decât să trăiesc o viaţă lipsită de iubire, monotonă, mediocră. 
când te-am văzut cu ea, ceva s-a schimbat irevocabil. m-am convins. tot ce iubesc e doar o clipă, o efemeritate, o deziluzie.. un răsărit sau un zâmbet. o clipă magică suspendată în eternitate. nu am putut uita niciodată o persoană pentru că fiecare e altcătuită din detalii unice pe care nu le poţi înlocui. nu te voi uita nici pe tine, dragul meu. felul în care ochii tăi căprui verzi priveau pierduţi uneori sau felul în care zâmbeai. felul în care mă priveai dimineaţa, vocea ta, pasiunile tale nebuneşti neînţelese de mine, dar dragi. curajul tău, orgoliul tău imens şi slăbiciunile tale. până şi felul în care ţipai la mine şi ne certam, acum îmi sunt dragi şi îmi lipsesc. nu le voi uita.




vei avea mereu un loc aici. ce e trecut, rămâne undeva în visele tale, în universul tău şi-n toată fiinţa ta. tot ce ai trăit, rămâne veşnic.
îmi iau rămas bun, dulcele meu amar. sunt obosită, iar toţi aceşti ani alergând după o iluzie, m-au învins. sunt frântă. poate o altă dragoste m-ar fi salvat. de ce n-a mai venit? 
voi veghea mereu asupra ta, undeva, aici de departe. îţi promit.
ianuarie 2013"

les enfants du paradis

noaptea de 7 decembrie 2014. frig. vin roşu. fum. plouă mărunt şi trist. a încetat să-mi mai pese.

seamănă cu o fericire tristă sau mai bine spus: resemnare. zâmbet devenit tăcere.
înfrângere. da. destinul şi soarta vitregă m-au învins. nu mai am puteri. s-au consumat toate. nu mai am nici măcar puterea de a mai vrea.

sunt obosită... iar sufletul meu abia mai are glas.

e 5:03. afară încă plouă şi fumez ultima ţigară. mă simt eliberată de nu ştiu ce povară ce mi-a îngreunat paşii.. 

am decis.
voi fi iubită. e mai uşor. voi fi iubită pentru prima oară în viaţa mea.. de cea mai minunată persoană din lume, din univers. trebuie să mai aştept... încă puţin. simt.. ceva din mine îmi spune cu toată fiinţa că întunericul în care rătăcesc de atâta timp, se va sfârşi.. şi că ploaia se va opri. că mă aşteaptă ceva cu adevărat mare.. acel ceva cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă.. şi pe care deşi îl pierzi, va rămâne mereu. şi dacă nu... atunci voi ştii sigur că nu merit. nu în viaţa asta.

bouder la vie

a te refugia în singurătate şi în scris, la vârsta mea, înseamnă a te supăra pe viaţă. am uitat de mult ce înseamnă să trăieşti, ce înseamnă să tresari şi să zâmbeşti însufleţit şi cu inima bătând tare, pe drumul lung spre el.

am uitat să-mi fie dor, să ţip, să plâng, să simt.

m-am afundat în noapte, iar iarna e cea mai potrivită pentru sufletul meu. a pus gheaţă pe inima mea pentru totdeauna.

cât aş vrea să aud cum gândurile mele răsună ca un ecou al gândurilor tale.. dar eşti departe şi ne desparte veşnicia. e iarnă şi e frig, iar fericirii îi sunt străină.

ce caut eu aici? ce capriciu ciudat al sorţii m-a adus aici? ce maladie incurabilă a distrus şi ultima parte vie din mine?

vei fi mereu aici.. până când inima mea va înceta să bată.

make things happen

5:34 a.m

am crezut atâta timp că dacă scriu despre oameni pe care i-am iubit, strigându-mi dorul meu mistuitor, îi voi putea păstra mereu aici, nemuritori.. în ciuda timpului, în ciuda tuturor lucrurilor. n-am ştiut că ei se vor pierde printre rânduri şi prin toamne târzii.. şi că într-un final vor rămâne doar umbra a celor care au fost. 

am crezut că dacă voi dormi lângă ei, dacă mă vor ţine în braţele lor şi le voi putea auzi bătăile inimii, dacă mă vor ţine de mână şi mă vor strânge la piept.. clipa aceea va rămâne suspendată în eternitate. n-am ştiut că ei vor pleca, că eu voi pleca, că toţi ne cărăm.

am crezut că dacă mai am lacrimi, înseamnă că nu i-am uitat. n-am ştiut ca ei erau de mult pierduţi în uitare.. că iubirea mea era stinsă precum stelele căzătoare ce pâlpâiesc pentru o clipă.. şi care apoi se sting.. rămânând doar strălucirea în urma lor, o iluzie.. căci ele nu mai există de mult.

am crezut că dacă voi rămâne lângă ei chiar şi atunci când mă alungă, neclintită din loc, răspunzând la răceală cu iubire, urmându-i speriată şi tăcută... ei se vor întoarce într-o zi cu privirea spre mine. n-am ştiut că oamenii care nu te iubesc, nu-ţi vor aprecia niciodată valenţele sufleteşti decât calculat, rece.. ceea ce e egal cu zero.

n-am ştiut că iubirea dintre doi oameni nu e niciodată egală.

am crezut că dacă voi purta cu mine amintirea acelei poveşti unice, neverosimile, care m-a ridicat la cer şi-apoi m-a aruncat în cel mai cumplit neant.. inima mea nu va înceta niciodată să bată. n-am ştiut că timpul ia cu el tot şi că oricât te-ai împotrivi, oricât te-ai lupta cu el, totul se va sfârşi într-o zi.

...n-am ştiut că oamenii sunt atât de trecători prin vieţile noastre.. că dispar chiar dinainte de-aţi da seama că au plecat.. definitiv din lumea ta.

If you could read my mind, you'd be in tears

cum ar putea cineva să poarte în suflet atâta timp o iubire moartă?

am aflat că n-ai existat niciodată, dor. 

ai fost doar în închipuirea mea de copil naiv, ce nu cunoştea cu adevărat viaţa, oamenii.
te-am căutat atâta timp în fiecare lucru pe care îl făceam, în fiecare ochi sţrăin, pe fiecare drum pe care am mers, fără să ştiu că tu n-ai fost niciodată.

nu mai pot să-mi amintesc frumos de tine, aşa cum ţi-am promis o dată, dor..

trecutul şi-a găsit măsura în prezent.

cinci ani.. cinci ani te-am iubit. 

amintirea ta mi-a fost culcuş şi adăpost în anii ăştia reci ce-au trecut, punând gheaţă pe inima mea. 

erai singura mea salvare, alinare..tu dădeai sens vieţii mele mediocre.

n-ai ştiut niciodată ce ai însemnat pentru mine?

pentru tine am scris pagini întregi în nopţi friguroase şi-n dimineţi cenuşii. prin tine i-am dat viaţă lui aimee. ţi-am dedicat poveşti nemuritoare. au şi plâns oameni şi-au vrut şi ei o poveste ca a lui aimee şi dor, oricât de scurtă şi neverosimilă a fost.

an după an, toamnă după toamnă, te-am purtat cu mine, mereu aici.. în cel mai ascuns loc din sufletul meu fragil. şi-n fiecare iarnă am aşteptat pe cineva ca să mă încălzească cum o făceai tu, dar n-a mai venit..

tu întruchipai vremurile de când eram copil, prima iubire, prima oara când inima mea a tresărit.

când mă simţeam singură, când toţi din jurul meu plecau, când se făcea linişte.. închideam ochii şi tu erai lângă mine, dându-mi putere..

destinul şi-a spuns cuvântul. după atâţia ani, s-a făcut lumină. 

când am aflat teribila veste, n-am putut simţi nimic. m-am surprins şi pe mine. am fost rece, de piatră, o statuie tristă. ca şi cum aş fi ştiut de-o veşnicie. la fel cum tu odinioară m-ai întâmpinat fără viaţă în faţa liceului, în ultima noastră zi.

e ultima oară când îţi scriu. 

îmi iau rămas bun, dor.

te-am lăsat să pleci definitiv din lumea mea... chiar dacă ştiu că tu plecaseşi de mult.

no one can save you from yourself

timpul trece.. fără să ţină cont de tine, că rămâi în urmă. 

sunt singură de mulţi ani. mi-am creeat ziduri imense ca dragostea să nu mă mai ajungă. am urât-o şi-am detestat-o teribil. am alungat-o şi-am ţipat la ea să nu se mai întoarcă.. căci a fost singura care mi-a făcut inima să vibreze şi tot singura care a ucis-o.

am avut şi eu parte de iubire, cândva. o singură dată. eram doar un copil. am crezut că o merit şi că-mi aparţine. am crezut că nu va pleca niciodată, că e imposibil să plece.. n-am apreciat-o şi i-am râs în faţă, sfidătoare şi mândră.

şi-a plecat într-un târziu, înstrăinată. fără să-mi spună, fără să mă anunţe, fără să mă înveţe cum să trăiesc fără ea.

apoi m-am hrănit cu trecutul. el mi-a fost leagăn, el mi-a fost culcuş.

n-am ştiut că mă voi stinge încet. n-am ştiut cât de cumplită şi ucigătoare e singurătatea.. n-am ştiut că fără ea viaţa e lipsită de sens, searbăđă, rece, pustie. 

n-am ştiut... 

chiar dacă trăim o viaţă în care nu ştim ce este iubirea, pentru doar câteva clipe de fericire, viaţa e vrednică de a fi trăită.

după atâţia ani, sunt tot aici, singură, rece, mai bătrână şi mai lipsită de viaţă, aşteptând lucruri ce nu vor mai veni niciodată. 

după atâţia ani, nu mai ştiu ce este iubirea, îmi pare doar o poveste născocită, un vis nebulos. am uitat-o complet. nici dacă ar trece prin faţa mea, n-aş mai recunoaşte-o.