Without dreams you can't fucking live.

Viaţa poate să fie atât de frumoasă.. sunt unele momente, zile, nopţi, clipe magice. nu depinde de nimic din exterior, ci doar de tine. 
viitorul e incert, ziua de mâine e imprevizibilă, asta îţi dă putere să continui atunci când nu mai vrei să trăieşti. poţi să pierzi tot, te ai pe tine şi o poţi lua de la capăt oricând. speranţa nu moare niciodată, şi chiar dacă moare, ea reapare când te aştepţi mai puţin.
cum de nu am văzut toate astea? cum de am văzut mereu doar partea goală a paharului?

am deschis geamul larg şi-am inspirat aerul proaspăt de început de primăvară. l-am lăsat să-mi intre în cameră, în plămâni, în suflet. da, e clipa mea magică. e incredibil cum doar nişte simţuri te fac să trăieşti, te readuc la viaţă, te fac să visezi şi să vezi totul cu alţi ochi, îţi reaprind speranţa.
m-am gândit că lumea nu stă în loc cu mine. cu durerile mele. nici timpul. în clipa asta atâtea suflete se sting, dar tot atâtea vin pe lume, şi vor mai veni. atâtea suflete încă nu sunt, încă n-au avut ocazia să trăiască cântecele, durerile, visele, poveştile vieţii. dar pământul le aşteaptă. aşa cum m-a aşteptat şi pe mine. cum am putut să nutresc doar gândul că vreau să plec?
mi-am imaginat apoi cum ar fi viaţa mea fără mine.

stau de atâta timp, închisă în casă, cu dramele şi depresiile mele, iar afară lumea îşi urmează cursul, nu mă aşteaptă.

e seară, seară răcoroasă de primăvară.

noaptea trecută te-am visat. şi erai atât de real. aproape că te-am simţit. erai tu, cel de acum patru ani. te-ai urcat în autobuz şi printre mulţimea de oameni, te-am văzut. şi mi-ai zâmbit cuminte, aşa cum o făceai.

dar acum nu mai am niciun vis. şi fără vise, nu ai viaţă.

......................

singură. eşti singură. n-ai fost atât de singură niciodată în viaţa ta. poate că aşa ţi-a fost scris, departe de lume. oricum nimeni nu te va înţelege.. şi oricum lumea e plină de măşti frumoase şi ademenitoare sub care se ascund monştrii, nu oameni. e plină de ochi visători şi adânci, dar atât de reci. şi oricum toţi vor pleca aşa cum au şi venit.

aşa ai fost mereu. îţi place să fii aşa. luptându-te cu întunericul, simţind cum pământul creşte sub picioarele tale...şi mirosul de verdeaţă udă. sunetul ploii de martie cum loveşte frunzele... şi apa cum îţi intră sub cămaşă. şi cerul cu stele pe care-l simţi al tău.. şi străzile, adori străzile liniştite sau pline de copii care se joacă, la apusul soarelui. şi lucrurile despre care se scrie în cărţile pe care nu le-ai citit. aşa eşti tu.  cine ar fi ghicit?

 tu.

ţi-ai trăit tinereţea din plin. ai zis mereu că mâine poate să nu mai vină, aşa că ai încercat tot ce se putea, ai trăit riscant şi intens, ca să nu ai regrete la ultima ta suflare.

dar acum te simţi ca şi cum ai vrea să iei toate drogurile din lume, să bei cât poţi duce şi să uiţi de tine. să decazi, să degradezi şi ultima parte curată din tine. femeile învinse de viaţă simt uneori o voluptate smintită din asta. dar toate drogurile şi alcoolul din lume nu-ţi vor schimba sentimentul că întreaga ta viaţă a fost un vis şi că abia acum te-ai trezit.

ai crezut mereu că eşti prea nebună şi diferită ca să poţi merge prin lume. dar nimeni nu este normal. nu există aşa ceva.

rămas bun

spre stele, mă întorc.





... afară bate vântul şi se aude vuietul în tabla casei. mă ustură obrajii de la lacrimile prea amare şi sărate. şi sunt obosită, frântă, obosită de tot, de viaţă. abia am ajuns acasă, am ieşit la 3 dimineaţa în furtuna de afară să-mi iau ţigări.
... sunt încătuşată în lanţuri prea mari, ce mă sufocă încet încet.
poate că aşa mi-a fost scris, încă de la prima mea suflare. să fiu singură. singură, singură pe lume... dacă sunt sigură de un lucru, e acela că nu există nimeni sortit pentru mine. nimeni!
 am încercat să mă salvez, dar cu destinul nu mă pot lupta. piaza rea m-a urmărit mereu şi m-a împins să-mi pun singură ştreangul de gât. m-a adus aici, la marginea prăpastiei.
nu ştiu prin ce circumstanţe ale vieţii am ajuns aici, la sfârşit, blocată între patru pereţi fără uşi, fără scăpare. la capăt de drum. paşii mei m-au purtat haotici precum vântul, pe un drum fără ieşire. nu mă mai pot întoarce. e prea târziu şi nu mai am puterea să vreau, să mă salvez.
 da! pentru unele lucruri chiar e prea târziu. ai grijă ce faci, copile, şi încotro te îndrepţi. nu lua viaţa niciodată ca pe un joc, vei pierde. 
înainte, când auzeam de moarte, mă înfrigura cumplit doar gândul. nici măcar la înmormântări nu puteam să merg. nici măcar la bunicul meu n-am putut merge. atât mă înspăimânta lumea umbrelor. acum, acum mă lasă rece ca vremea de afară. vreau doar să nu mai simt. şi linişte, linişte ce doar veşnicia ţi-o poate da.






ceva în mecanismul subtil al fiinţei mele a fost mereu stricat, dereglat. poate că n-aş fi putut să fiu niciodată ca acei oameni sănătoşi, simpli care se pot bucura de viaţă. nu! chiar dacă aş fi continuat, nu aş fi putut fi niciodată fericită sau măcar mulţumită, n-aş fi putut trăi în monotonia placidă de zi cu zi şi împlinirea sufletească a omului simplu, la casa lui, cu o familie, serviciu, vacanţe şi grija zilei de mâine. n-aş fi putut trăi nicicum.

orice lucru oricât de banal ar fi mă poate duce în agonie într-o clipă.. acum zâmbesc şi râd cu lacrimi, în următoare secundă nu mai vreau să trăiesc.

nu voi lăsa nimic în urma mea, nimic, poate doar lacrimi amare. de când e lumea, oamenii vin şi pleacă, se nasc şi mor tot singuri. pământul nu se opreşte în loc cu mine, cu nimeni. o dată cu tine, se duc toate, iubirile, zâmbetele, durerile tale, visele tale, poveştile tale, luptele tale, tot ce ai făcut se risipeşte în vânt.  nu credeam că voi ajunge chiar eu aici, eu!
dar viaţa nu e vrednică de a fi trăită dacă nu te poţi bucura de ea, dacă o condamni mereu. poate că sunt egoistă, sigur că sunt, atentez la propria persoană. în clipa asta, mii de oameni îşi iau rămas bun, îşi dau ultima suflare sau îşi numără zilele. iar eu ... eu îmi scriu ultima scrisoare. e atât de greu uneori să trăieşti... mă simt ca o povară ce o car zilnic cu mine, ca o umbră inutilă ce umblă prin lume rătăcită. o piedică cum mi-a zis cândva tatăl meu. aşa cum aud atâtea ecouri ale unor oameni ce i-am iubit şi au strigat că sunt nebună şi că nu merit nimic.
nu fac o melodramă, nu mă victimizez, nu mă scuz. sunt mai sinceră cu mine şi mai lucidă ca oricând. da! am lăsat masca ce-o port cu mine zilnic, cu zâmbetul fals şi crispat,  am obosit să mă prefac că totul e bine sau că va fi, că soarele va răsări şi pe strada mea, că fericirea şi norocul mă vor găsi si pe mine într-o zi, că viaţa merită trăită oricum, oricând. sunt doar minciuni, autoamăgiri.





undeva, în adâncul sufletul meu, ceva s-a stins de mult. şi niciun doctor din lume nu va putea trata asta. nu există leac, ori pastile, nu există speranţă, nu mai există nimic. nu pot ieşi din mine. e iarnă, e frig, e gol şi viscolul va dăinui mereu. nici măcar iubirea nu va putea încălzi. e prea târziu. am aşteptat-o mulţi ani, dar n-a mai venit. poate m-ar fi putut salva.

ştiu că plec tânără, prea tânără din lumea asta, aveam o viaţă înainte, atâtea lucruri de făcut şi de trăit. dar sunt atât de bătrână pe interior, atât de săracă, atât de zdruncinată. m-am ofilit uşor  şi m-am degradat, ca frunzele toamnei, nu mai stau pe picioare de mult.
nu vor plânge mulţi în urma mea. oricum, timpul vindecă şi uşor uşor viaţa va merge pe făgaşul ei. îmi pare rău de mine, de ai mei, de viaţa mea ce de acum e irosită, ce putea să fie altfel,
plec învinsă şi în genunchi, cu inima zdrobită, mutilată, cu sufletul ce tot îmi strigă să mă ridic, să mă scutur şi să-mi continui drumul. aud tot felul de glasuri lăuntrice ce mă tot cheamă înapoi. dar nu mai pot face un pas. am renunţat. simt cum pământul se surpă sub mine, că nu mai am loc în el. că nu se mai învârte o dată cu mine.
nu mai pot trăi când toţi oamenii îmi provoacă scârbă, când nu mai am încredere în nimeni, nici măcar în mine. când nu mă mai pot bucura de nimic, când nu mai pot iubi, când nu mai am viitor, speranţă, aşteptări, vise, voluptate, voinţă, ţeluri, ambiţii, sens. când însăşi iubirea, cel mai frumos şi puternic sentiment pentru care se merită a fi trăită viaţa, îmi e străină acum, îmi provoacă repulsie, greaţă. când nu mai am de ce să mă trezesc dimineaţa, când în loc să merg, mai mult mă târăsc. când orice lucru mă oboseşte şi mă secătuieşte de putere.

am văzut prea mult rău în faţă, prea mult adevăr şi prea multe mizerii.  pământul e plin de scârbe. şi m-am pierdut.  de acum, nimic nu va mai fi la fel.
am gândit prea mult, m-am complicat prea mult, am iubit dureros, haotic, necondiţionat, am văzut lumea mereu în alb negru, am riscat prea mult, am trăit prea liber, periculos, am fost prea sinceră şi deschisă, n-am uitat niciodată nimic. şi am ajuns singură, la capăt de drum, cu mintea tulbure şi prizoniera propriei lumi. mi-e frică să trăiesc singură, să mă trezesc singură, să-mi beau cafeaua singură, mi-e frică de mine. 
ştiu.. sunt un om slab, laş. e atât de uşor să trăieşti frumos, sănătos şi simplu. cum o fac majoritatea oamenilor.. eu nu, nu voi putea fi niciodată la fel. nu ştiu ce forţă invizibilă şi cumplită m-a aruncat aici. la pământ.

am obosit. psihic, sufleteşte, fizic. m-am stins. viicile m-au distrus şi mă ţin încătuşată. dar tot de la dureri mute au apărut şi ele. nu mai am control, orgoliu, mândrie, toate s-au dus o dată cu iubirile mele moarte. nu mai am poftă de viaţă, puterea să mă deplasez, nu mai vreau nimic. viaţa mi-a întors mereu spatele, zâmbind.

mi-e sufletul îngenuncheat şi plin de spini. plec. plec în eternitate.
 adio.

Iubire moartă

plouă parcă de două vieţi..

22:34  
m-am îmbrăcat în grabă şi-am ieşit afară. s-a oprit ploaia pentru un moment. şi e linişte. liniştea aia deplină de după furtună.
mi-am aprins o ţigară şi-am respirat aerul curat şi proaspăt de primăvară. e întuneric, doar felinarele luminează slab străzile. e răcoare şi mă lupt cu vântul. mă gândesc la vară, cât de tare o să-mi doresc să ies afară şi să alerg din nou pe sub stele.

m-am oprit din drum şi-am ridicat ochii spre cer. m-am întristat, întrebându-mă dacă tu, de departe, te uiţi în acelaşi loc. apoi mi-am continuat drumul, spunându-mi cât de stupidă sunt.
dar nu mai eşti aici.. ca să mă mai pot bucura de primăvară, de calđură şi de ploi. nu mai eşti aici ca să mai simt primăvara. ai rămas undeva plecat în iarnă şi aşa va fi mereu.
nici măcar timpul nu mai e de partea noastră. nici măcar ceasul.






...altădată, ţi-aş fi sărit în braţe de cum ai fi intrat pe uşă şi te-aş fi ţinut strâns ca şi cum s-ar fi prăbuşit lumea atunci peste noi. altădată, te-aş fi aşteptat ore în şir în frig, cu căştile în urechi şi-o sticlă de vin, doar ca să te mai văđ câteva clipe. 
altădată, ţi-aş fi ascultat bătăile inimii şi-am fi rămas încremeniţi aşa în tăcere, înfriguraţi, încălzindu-ţi mâinile prin parcuri. altădată, aş fi luat primul tren şi aş fi fugit spre tine. dar azi e târziu şi iubirea mea pentru tine e moartă.
trebuie să te fii iubit atât de haotic şi confuz şi plenar încât nici eu nu ştiam ce fac. încă tresar şi zâmbesc tâmp şi prostesc când mai aud ceva despre tine, când îţi mai aud numele, dar cu un amar cumplit şi resemnat în colţul gurii.
nu ne-a fost dat decât câteva clipe de iarnă târzie, câteva plimbări la răsăritul soarelui de mână, dimineţi la geam, fumând o ţigară şi uitându-ne la un bucureşti mohorât, o cumpănă între ani şi nopţi albe.. 
am fugit mereu spre tine când simţeam că mă sufoc, că nu mai vreau să văd pe nimeni în afară de tine. am fugit cu tine de atâtea ori după maşina de noapte, să mergem oriunde ne poartă paşii. am fugit de atâtea ori cu tine la metrou, în staţii de autobuz, pe scări de bloc şi în tot bucureştiul, şoptindu-ţi ,, hai acasă". te-am urmat mereu tăcută şi supusă ca un câine credincios. doar ca să te am acolo şi să-ţi zâmbesc. doi copii nebuni care se jucau cu viaţa.

ultima oară când te-am văzut a fost într-o staţie ponosită, de la geamul tramvaiului. m-am uitat la tine cum te las în urmă şi distanţa s-a produs din acel moment, iremediabil. ţi-aş fi făcut cu mâna, dar nu voiam să-mi iau rămas bun. te uitai la mine cu ochi trişti şi goi, încruntat, iar eu te-am privit cu spaimă ştiind că e ultima clipă în care te mai văd. apoi distanţa a fost din ce în ce mai mare până ne-a înghiţit pe amândoi în lume. s-a făcut din ce în ce mai frig, mai linişte.. mai gol şi mai departe.

te-am iubit atât de haotic, de iraţional şi de stupid.. şi acum mă întreb de ce. ...dar când iubeşti, iubeşti pur şi simplu fără motiv, că aşa strigă inima ta proastă. n-am avut încotro, pentru că altfel toate erau mai triste şi n-aveau sens fără tine.

uneori mi-e dor, dar ascund totul undeva în mine, atât de bine încât nici eu nu mai ştiu.

poate aşa mi-a fost dat. să fiu doar o umbră trecătoare pe drumul tău, ca o melodie pe care ai auzit-o în grabă şi i-ai uitat versurile, lăsând-o în urmă.

5:25 

e ceaţă. ceaţă de toamnă. îmi torn un pahar de vin roşu şi mă gândesc că eu n-am primit niciodată flori decât de vreo două, trei ori în viaţa mea. în afară de gesturile obişnuite de la ocazii. aş fi vrut să primesc şi eu flori pentru că cineva mă iubeşte, mă apreciază, îi sunt dragă. mai văd uneori bărbaţi cum aşteaptă vizibil neliniştiţi cu câte un trandafir în mână şi zâmbesc, aşteptând-o pe o ea să-i văd reacţia când îl vede.. ca un copil încăpăţânat şi prost şi pierdut în lume, vreau să trăiesc poveştile altora, dacă a mea nu mai există. alteori, mă trezesc plângând pe la nunţi, pe la vreun film melodramatic sau la vreo scenă de pe stradă ce mă atinge. mă trezesc plângând chiar şi atunci când nu ştiu de ce, de ce ochii mei iar plâng. şi am un nod în gât infect şi-aş vrea să plec. nici eu nu ştiu unde, doar să plec. să văd lumea. simt cum viaţa trece pe lângă mine şi eu nu pot să fac nimic.

7:09 

încă o noapte nedormită. mă ridic din pat, îmi aprind o ţigară şi deschid geamul. plouă. plouă parcă de o eternitate. e frig şi tremur. mă uit la luna şi la soarele de pe cerul mov-cenuşiu, ce pentru o clipă până şi ele se întâlnesc şi-mi fac în ciudă. aş vrea să plâng, dar plânge cerul pentru mine. mă gândesc că dacă ar ploua vreodată cu toate lacrimile mele, nu s-ar mai opri ploaia mult timp. 

parcă niciodată n-a fost mai trist ca acum, stând la geam şi ascultând-o.. cu mâinile întinse, privind la acoperişurile mohorate şi gri, copaci chinuiţi de vânt şi linişte. linişte de ploaie. şi-o imagine dezolantă dintr-un cartier uitat, un tablou deprimant. cred că nimic nu exprimă mai bine singurătatea ca aceste clipe.

There is an end to all things; no matter how much we want to hold on to them.

primăvara mi-a luat mereu tot ce iubeam. m-am pierdut în nostalgie şi dureri inutile. unele lucruri sunt doar ficţiuni ale unui loc sau moment. dacă am putea să oprim inima pentru o clipă să mai bată pentru un el sau ea, dacă am putea să nu mai simţim cu ea, ci doar prin prisma raţiunii, am îngheţa de spaimă. am fi scârbiţi şi amuzaţi pentru ce iubim şi pentru cât de proaste şi naive sunt inimile noastre. cât de oarbe.

astenie de primavăra sau ce o fi. toate despărţirile mele mari s-au întâmplat în acest anotimp, care semnifică trezirea la viaţă, un nou început. depresii mari, dureri mute, poveri adânci, aşteptări zadarnice.. atunci când simţi mirosul de tei pe străzi, oriunde te duci, când înfloresc pomii şi natura ia viaţă. când e din ce în ce mai cald în serile răcoroase de primăvară... iar el, el a plecat. şi nu te mai poţi bucura de toate astea. fericirea ce ar fi trebuit să fie e acum durere. de aceea, primăvara e unul dintre cele mai deprimante şi negre anotimpuri. moartea iubirilor şi a oamenilor.

4 martie 2014. e o zi înnorată şi anostă. 

azi plouă. acum doi ani, era cald şi soare, dar nu şi-n inima mea.
acum doi ani pe vremea asta, stăteam cu capul plecat pe biroul meu scorojit de timp. ştiu că am închis ochii şi voiam să fug din mine. aveam capul aplecat pe tastatură şi-am apăsat din greşeală. o melodia tristă a început. era prima oară când o aud, dar se potrivea atât de bine cu starea mea, cu tot ce se întâmplase. şi plângeam, plângeam ca un copil.

nu-mi mai păsa de nimic, nici cum voi părea celorlalţi, nici de şcoală, nici de cearcănele prea adânci pe care le vedeam în oglindă, înceţoşat, printre lacrimi.
abia mă puteam deplasa, nu dormisem nici măcar două ore. când am deschis ochii mult prea devreme decât obişnuiam, am început să plâng instant, fără să mă pot controla, invadându-mă realitatea. 
da. de data asta îl pierdusem. definitiv. 
era o nouă dimineaţă, o nouă zi, lumea nu se oprea în loc cu noi. razele soarelui străluceau la fel, încălzind pământul, oamenii ieşeau din case, traficul se auzea din camera mea, viaţa îşi urma cursul. fără noi. era prima zi în care noi nu mai eram.

o nouă zi! dar nu semăna cu celelalte. am închis ochii şi am ştiut atunci că din clipa aceea nimic nu va mai fi la fel.

 

...nu mai voiam să aud sau să văd pe nimeni, toţi ceilalţi simţeam că-mi obturează vederea, că-s o mulţime nesemnificativă. eram palidă, iar mâinile tremurau haotic pe lângă trupul inert. mă simţeam ca o bolnavă din curtea spitalului pe lângă care trec oameni sănătoşi, privindu-mă cu milă şi satisfacţie. cunoşti sentimentul acela că vrei să ieşi din tine? că vrei să o iei la fugă? că nu mai poţi suporta ce se întâmplă..

...m-am dus în baie. geamul era deschis şi aerul proaspăt de început de primăvară îmi invada toate simţurile, acum anesteziate. razele soarelui îmi băteau în păr, făcându-l să pară şi mai roşu decât era. mi-am aprins o ţigară şi mi-am băut cafeaua rece şi amară. m-am privit în oglinda jegoasă şi m-am speriat. un chip extrem de alb în contrast cu părul roşu,  ochi mici şi cearcăne adânci, o privire obosită, nebună, rătăcită. eram ca acei oameni pe care îi vezi trecând teleghidat, în halate prin curtea spitalului 9. 

în clipele în care mă opream din plâns, ca să pot respira, extenuată, încercam să mă mint. să mă ciupesc ca să mă pot trezi din nou. era doar un coşmar, desigur ! ce prostuţă am fost. el va suna din clipă în clipă sau îmi va lăsa un mesaj ca să ne vedem, aşa cum o făceam mereu. 

...m-am îmbrăcat în grabă,  să ies la o cafea cu o veche prietenă cu care nu mai vorbisem de ani. dacă nu trecuse şi ea prin acelaşi lucru în urmă cu puţin timp, n-aş fi ieşit.

în cafenea, totul se învârtea cu mine. în momentele în care eram prinsă în vreo conversaţie anostă, uitam pentru puţin timp. totul era ca înainte. eu eram a lui şi el al meu. nu puteam să concep, sufletul meu şi conştiinţa mea nu se obişnuiseră încă cu lovitura ce-o primisem. viaţa mea, existenţa mea nu se obişnuiseră, nu puteau primi, accepta, cumplita despărţire. eram la o masă aproape de uşa din sticlă, şi mă pierdeam printre fum, la trecătorii grăbiţi de afară.

totul părea ireal, atât de ireal, parcă era un vis. un film prost. nu eram prezentă decât cu trupul acolo, lumea era schimbată, iar eu o priveam de undeva din exterior. îmi amintesc perfect ziua aia, ca şi cum ar fi fost ieri.

...din acel moment, viaţa mea mi s-a schimbat irevocabil şi a luat alt curs. un drum pe care atunci nici măcar nu-l bănuiam. credeam că va fi bine în cele din urmă, că toate trec. dar n-a fost aşa. 

din ziua aceea, calea care mi s-a aşezat în faţă a fost plină de obstacole şi căderi, iar paşii mei au urmat-o supuşi.
am murit de zeci de ori, devenind o umbră, şi-am renăscut de atâtea ori când mi se părea că mă strigă. am căzut de mii de ori şi m-am ridicat, scuturându-mă şi mergând înainte.
probabil că mi-au trebuit doi ani ca să mă trezesc din cumplitul coşmar. doi ani.. ca să plec din groaznicul tunel în care orbecăiam, căutându-l prin întuneric rătăcită, strigându-l prin ecourile vocii mele. am acceptat într-un final că nu va mai ajunge niciodată la mine. 
.. azi m-am trezit şi nu i-am mai simţit prezenţa. primăvara l-a luat o dată de lângă mine, iar acum mi l-a luat şi din suflet.
...a dispărut o dată cu anii şi o dată cu vechea eu.

`Somehow I know we'll meet again. Not sure quite where and I don't know just when

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. lasă-ţi orgoliul, orgoliul ucide şi e inutil de cele mai multe ori. 

dacă aş fi ştiut că e ultima oară când te văd, m-aş fi aruncat în  braţele tale şi aş fi rămas aşa minute şi ore întregi, cu riscul de a te sufoca.

dacă aş fi ştiut că e ultima oară când te văđ ieşind pe uşă, trecându-mi pragul, m-aş fi aruncat în faţa ei şi te-aş fi chemat înapoi să te sărut pe frunte şi să-ţi zic că-mi va fi dor de tine şi să mai rămâi. măcar încă o oră. dacă aş fi ştiut că e ultima oară când te aud, ţi-aş fi înregistrat vocea, să te ascult încă o dată şi încă o dată până la nesfârşit. dacă aş fi ştiut că e ultima oară când te văd dormind, nu ţi-aş mai fi dat drumul din braţele mele şi aş păstra imaginea aia o eternitate.

dacă aş fi ştiut că nu te voi mai vedea niciodată, ţi-aş fi spus ,, te iubesc", ,, îmi pare rău" şi cât însemni tu pentru mine, şi ţi-aş fi sărutat mâinile căzută la picioarele tale, cu riscul de a mă umili; mândria mea ar fi rămas mută.

noi oamenii trăim cu impresia că e şi mâine o zi şi amânăm lucrurile cu adevărat importante pentru sufletul nostru. dar dacă cumva mâine nu va mai veni, îţi spun acum cât te iubesc şi că niciodată nu te voi uita. că te voi purta mereu în inima mea, oriunde m-ar duce căile vieţii.

ne pierdem în existenţa cotidiană şi uităm sau n-avem timp să spunem persoanelor dragi cât înseamnă ele pentru noi. nu-ţi garantează nimeni ziua de mâine. azi poate fi ultima clipă când îl vei mai vedea pe omul iubit. spune-i cât de important e el pentru tine şi toate gândurile şi sentimentele pe care le ai. nu-ţi fie teamă. nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete.

mulţumeşte-i pentru tot ce a făcut pentru tine, pentru că e, şi cere-ţi iertare pentru greşelile pe care le-ai făcut. nu ţine supărarea dacă ţi-a greşit, nu te culca supărat, ci iartă-l.  

oferă un zâmbet, îndeplineşte-i dorinţele, visele,  îmbrăţişează-l de fiecare dată când pleacă, ca şi cum ar fi ultima oară când îl mai vezi, petrece-ţi clipe frumoase alături de el, oferă-i timp şi atenţie. fă-l fericit şi spune-i câtă nevoie ai de el. nu mai aştepta. 

fă tu primul pas când vrei să te împaci cu un vechi prieten, cere-ţi iertare oamenilor cărora le-ai greşit sau i-ai neglijat, mărturiseşte-i  sentimentele persoanei de care eşti îndrăgostit în secret, fă-ţi timp pentru un telefon şi o vizită părinţilor tăi dacă nu mai locuieşti alături de ei, spune-le zilnic cât îi iubeşti şi cât le eşti de recunoscător, acordă-le timp, ei trăiesc pentru tine, prin tine.

fă-le o bucurie. 

demonstrează-le prietenilor cât de importanţi sunt pentru tine.

fă tu primul pas spre o împăcare, chiar dacă vei pierde, măcar ai încercat şi vei trăi liniştit ştiind că ai făcut tot ce era posibil pentru a fi cu oamenii dragi. spune cuiva pe care îl apreciezi, gândurile tale. bucură-te şi trăieşte clipa în care îl ai în faţă, lângă tine. mai târziu, o să tânjeşti după ea şi nu va mai veni niciodată. vei îmbrăţişa doar o umbră şi-l vei vedea doar imaginar, în toate lucrurile şi locurile în care ai fost cu el şi şi-a lăsat prezenţa. 

regretele sunt cele mai dureroase. lucrurile pe care nu le-ai făcut sunt mult mai cumplite ca cele pe care le-ai făcut şi le regreţi.

 zâmbeşte-le din inimă, le va rămâne zâmbetul tău impregnat în inima lor mult timp, iubeşte-le azi! mâine poate  va fi prea târziu.

nu ştiu de ce, dar de lucrurile mărunte, aparent banale îţi vei aminti mereu. un zâmbet timid, o seară la un vin fiert lângă sobă, depănând amintiri, jocurile de cărţi cu bunicul tău care acum nu mai e, omul de zăpadă cam strâmb pe care v-aţi chinuit să-l faceţi o zi întreagă, serile în care îl aşteptai să vină acasă, filmul ăla plictisitor şi patetic în timpul căruia aţi comentat non stop mâncând popcorn,  seara aia din parc în care ţi-a dat paltonul jos ca să-ti repare fermoarul, cearta prostească pe telecomandă, melodia aia pe care aţi adormit amândoi, noaptea în care ai traversat strada şi când ai ridicat privirea, era în faţa ta,  când aţi încercat să faceţi clătite şi numai clătite nu erau alea, agitaţia ta să faci ordine ca să-l primeşti în casa ta, râsetele voastre zgomotoase, seara în care v-aţi îmbătat şi v-aţi aruncat pe jos râzând, cărţile de joc, cafeaua de dimineaţă făcută stângaci de ea.

...mai târziu va ramâne un ultim ,, la revedere" şi lacrimi în urma lui. când o persoană dispare đin lumea ta, đin viaţă, nu mai poţi face nimic ca să o aduci înapoi. nu-i mai poţi spune nimic şi n-o mai poţi vedea niciodată zâmbind. decât în poze. vei continua să mergi pe drumul tău, căci lumea nu se opreşte în loc, dar cu multe poveri şi regrete. şi atunci va fi iarnă mereu în sufletul tău. aminteşte-ţi că toţi oamenii pleacă la un moment dat, cu voia lor sau nu, nimic nu e veşnic aici pe pământ.

*pastrez in inima mea persoanele dragi. chiar daca au plecat, ele vor ramane mereu aici vii... mai vii ca oricand.

Never love anybody who treats you like you're ordinary

acum ştiu.
mereu m-am legat de oameni şi mereu am iubit pe cineva. de când mă ştiu, n-a existat zi în care să nu visez la ceva, la cineva. poate aşa sunt eu construită, poate d-aia m-am născut. am ştiut asta încă de la primii mei paşi în lume. încă din serile de vară ale copilăriei mele, în care număram stelele de pe cer şi vorbeam cu un el pe care încă nu-l cunoşteam; mă întrebam unde e şi ce face.
...nu voi lăsa nimic în urma mea, dar am avut dragostea. chiar pe cea necondiţionată. sentimente ce unii oameni nu vor fi capabili să le trăiască într-o viaţă întreagă. m-a costat mult. preţul pe care l-am plătit a fost nefericirea şi singurătatea mea deplină. dar nu regret.  aşa am trăit mereu, nu doar existat. de aceea n-am ajuns ca zombie ăia din tramvaie, de aceea răul n-a avut putere asupra mea niciodată. de aceea, în ciuda anilor plini de durere şi nopţilor nedormite, nu am ajuns ca o statuie tristă, incapabilă să mai simtă ceva. 
e adevărat că nu mai cred în oameni şi aşa va fi mereu. am deschis ochii larg, o dată cu dezamăgirile mele şi mi-am dat seama că cel mai bine e să ai încredere doar în tine.

am văzut mult rău pe lume, răul e chiar în faţa noastră, e lângă noi, aşteptând. dar dacă ai dragostea în suflet, eşti invincibil.
unii oameni care decad, aleg să-şi urâţească sufletul şi să se piardă definitiv în noroi.  alţii se umanizează prin durere şi devin mai buni, mai frumoşi, mai puternici, renăscând din propria cenuşă. 

cafeneaua cu suflete pierdute

...O duminică ploioasă de octombrie, umbrele incolore, trecători grăbiţi. Zbuciumul oraşului necontenit...

Undeva, pe o stradă fără pavaj a bucureştiului, cu castani bătrâni, o mică cafenea. 

Oameni ce se odihnesc, sorbind din ciocolata caldă, fum de ţigară şi-un pian ce-şi cântă melodia în surdină.

Într-un colţ mai întunecat, o tânără fată ce-şi soarbe cafeaua fierbinte cu grijă, cu mişcări incerte.

Obrajii ei albi sunt în contrast cu rochia ei neagră din catifea. Un ruj de-un roşu sângeriu şi-un zâmbet superior, ironic, stins. Părul ei castaniu aprins o face să pară mai bătrână decât e.

Îşi aprinde o ţigară,  iar ochii ei privesc plictisiţi, prin fum, la oamenii din cafenea. Un cuplu patetic cu o copilă de vreo optsprezece ani şi cu un domn ce poate să-i fie foarte bine şi tată, o femeie roşcată ce şi-a terminat de băut cele două ceşti de cafea  şi-l aşteaptă probabil pe un el care nu mai vine, un bătrânel ce-şi citeşte presa în colţul celălalt al încăperii, un grup de adolescenţi zgomotoşi. 

Atmosfera o irită, o dezgustă chiar. Toată acea adunătură banală o plictiseşte. Îi socoteşte mediocrii, cu nimic interesant, care să o incite, care să îi stârnească vreun interes. In afară de madame Bijoux, o doamnă mai în vârstă, care obişnuieşte să vină în micuţa cafenea. Vine mereu la ora 9 seara, purtând o haină maro lungă până în genunchi, roasă de molii şi-o pălărie din mătase de culoarea cafenie. Poartă toate bijuteriile pe care le are, vechi, antice, demodate. E curios la această femeie cum de mereu vine la aceeaşi oră, neîntârziind niciun minut. Cu acelaşi aer grav, bându-şi cafeaua meticulos, alteori un pahar de vin,  fără să privească la oamenii din local... Aşteptând la marea ei dragoste pierdută. Nu-şi aminteşte să o fi văzut vreodată zâmbind. 

Afară ploaia s-a oprit, iar oamenii sunt din ce in ce mai tăcuţi, mai pierduţi în gândurile şi visele  lor. Muzica se opreşte şi pentru un moment o linişte deplină bântuie localul, cel puţin îm mintea tinerei fete.

Începe o muzicuţă tristă, atât de tristă încât orice piatră ar fi putut fi topită în acel moment, orice suflet de gheaţă ar fi putut fi atins. Un cântec ce te face să te pierzi în adâncurile tale cele mai insondabile, în dorurile şi amintirile vieţii tale. Tânăra se uită pierdută prin decor, nu ştia ce o doare mai mult- muzica sau dragostea.

Ş­i-n obscuritatea aceea, se ivi dinaintea ochilor ei un ecran luminos, pe care se proiectau scene din 

poemul pe care îl trăise într-o altă viaţă parcă. Ceva plângea în toată fiinţa ei, sfâşietor, tot ce mai rămăsese viu în ea, dar acum nu mai avea lacrimi oricum.

Uşa se deschise şi un parfum de migdale amare fu simţit în toată încăperea, un parfum ce-ţi aminteşte de soarta iubirilor neîmplinite...

O siluetă graţioasă, înaltă şi enigmatică îşi  făcu prezenţa în luminile difuze din cafenea. Un păr de-un negru adânc, doi ochi pătrunzători şi nostalgici, mari, trişti, un palton cenuşiu până la genunchi. Un aer de învingător, misterios, mândru.

Fata rămase cu ochii aţintiţi, pierduţi la străinul misterios ce tocmai intrase pe muzicuţa tristă a pianului neobosit.

...................

Tânărul se aşeză elegant şi sigur la masa din colţul celălalt al localului. Îşi comandă o ceşcuţă cu ceai negru şi rămase fumând, cu ochii pierduţi.

Fata îl analiză cu grijă, discret, ascunsă în celălalt capăt al încăperii. I se părea ceva indescifrabil, imposibil, incitant la acest străin. Felul de a fuma, serios, mult prea serios şi superior. Părea că e singurul de acolo. O enerva teribil de mult aerul acela îngâmfat, de parcă toţi oamenii din local erau sub nivelul lui.

Îi analiză apoi mimicile chipului, gesturile, mişcările, felul de a privi. Privea parcă prin oameni, prin local, prin ea.. o incitau trăsăturile puternice şi gropiţele din obraji chiar şi atunci când nu zâmbea. De fapt, nu zâmbea niciodată.

Această figură atât de stranie şi atât de familiară în  acelaşi timp, îi aminti de prinţii din basmele citite de bunica ei, eroii curajoşi şi puternici, cu care crescuse de mică. Parfumul de migdale amare îl simţi acum şi mai mult.

...După ceva timp, tânărul se ridică să plece. Lăsă nota de plată şi  îşi luă haina la fel de elegant şi mândru. Se îndreptă spre uşă, cu paşi repezi, siguri, răspândind în urmă acel parfum..

Fata tresări, speriată. Nu avu curajul să se ridice, să-i pună mâna  pe umăr şi să-l oprească din drum. Nu avu curajul nici măcar să-l privească în ochi.

..Era dezamăgită. Simţea de parcă ar fi pierdut ceva din ea, definitiv. Ca atunci când fericirea trece prin faţa ta şi te ocoleşte. Totul se ştersese din jurul ei, brusc, nu mai vedea pe nimeni. 

Inima îi bătea de nebună în piept şi simţea că arde. 

Avu impresia pentru o clipă că masa ei a luat foc, că localul întreg e cuprins de flăcări şi se ridică speriată, fugind în ploaia de afară.

Nu mai era nici urmă de străin.  Decât parfumul de migdale amare ce-ţi aminteşte de soarta iubirilor neîmplinite.. Şi amintirea acelor doi ochi negri care au plecat în necunoscut.

...O dată cu plecarea lui, s-a destrămat şi vraja ce-o smulsese pentru câteva minute, din realitate. Apariţia necunoscutului n-a fost decât actul de naştere al unei iubiri negre care sfârşeşte cu moarte.

...Dacă o vezi întâmplător pe stradă, în parcuri, pe vreun balcon sau în cafenele, bându-şi cafeaua amară, liniştită, mecanic, o vei recunoaşte după ochii aceia stinşi şi pierduţi prin tine , după mişcările greoaie; un suflet care este prezent doar cu trupul .. după privirea străfulgerătoare, ca săgeata. După aerul acela de fiinţă ce de mult a încetat să mai traiască.

mai 2011