...O duminică ploioasă de octombrie, umbrele incolore, trecători grăbiţi. Zbuciumul oraşului necontenit...
Undeva, pe o stradă fără pavaj a bucureştiului, cu castani bătrâni, o mică cafenea.
Oameni ce se odihnesc, sorbind din ciocolata caldă, fum de ţigară şi-un pian ce-şi cântă melodia în surdină.
Într-un colţ mai întunecat, o tânără fată ce-şi soarbe cafeaua fierbinte cu grijă, cu mişcări incerte.
Obrajii ei albi sunt în contrast cu rochia ei neagră din catifea. Un ruj de-un roşu sângeriu şi-un zâmbet superior, ironic, stins. Părul ei castaniu aprins o face să pară mai bătrână decât e.
Îşi aprinde o ţigară, iar ochii ei privesc plictisiţi, prin fum, la oamenii din cafenea. Un cuplu patetic cu o copilă de vreo optsprezece ani şi cu un domn ce poate să-i fie foarte bine şi tată, o femeie roşcată ce şi-a terminat de băut cele două ceşti de cafea şi-l aşteaptă probabil pe un el care nu mai vine, un bătrânel ce-şi citeşte presa în colţul celălalt al încăperii, un grup de adolescenţi zgomotoşi.
Atmosfera o irită, o dezgustă chiar. Toată acea adunătură banală o plictiseşte. Îi socoteşte mediocrii, cu nimic interesant, care să o incite, care să îi stârnească vreun interes. In afară de madame Bijoux, o doamnă mai în vârstă, care obişnuieşte să vină în micuţa cafenea. Vine mereu la ora 9 seara, purtând o haină maro lungă până în genunchi, roasă de molii şi-o pălărie din mătase de culoarea cafenie. Poartă toate bijuteriile pe care le are, vechi, antice, demodate. E curios la această femeie cum de mereu vine la aceeaşi oră, neîntârziind niciun minut. Cu acelaşi aer grav, bându-şi cafeaua meticulos, alteori un pahar de vin, fără să privească la oamenii din local... Aşteptând la marea ei dragoste pierdută. Nu-şi aminteşte să o fi văzut vreodată zâmbind.
Afară ploaia s-a oprit, iar oamenii sunt din ce in ce mai tăcuţi, mai pierduţi în gândurile şi visele lor. Muzica se opreşte şi pentru un moment o linişte deplină bântuie localul, cel puţin îm mintea tinerei fete.
Începe o muzicuţă tristă, atât de tristă încât orice piatră ar fi putut fi topită în acel moment, orice suflet de gheaţă ar fi putut fi atins. Un cântec ce te face să te pierzi în adâncurile tale cele mai insondabile, în dorurile şi amintirile vieţii tale. Tânăra se uită pierdută prin decor, nu ştia ce o doare mai mult- muzica sau dragostea.
Şi-n obscuritatea aceea, se ivi dinaintea ochilor ei un ecran luminos, pe care se proiectau scene din
poemul pe care îl trăise într-o altă viaţă parcă. Ceva plângea în toată fiinţa ei, sfâşietor, tot ce mai rămăsese viu în ea, dar acum nu mai avea lacrimi oricum.
Uşa se deschise şi un parfum de migdale amare fu simţit în toată încăperea, un parfum ce-ţi aminteşte de soarta iubirilor neîmplinite...
O siluetă graţioasă, înaltă şi enigmatică îşi făcu prezenţa în luminile difuze din cafenea. Un păr de-un negru adânc, doi ochi pătrunzători şi nostalgici, mari, trişti, un palton cenuşiu până la genunchi. Un aer de învingător, misterios, mândru.
Fata rămase cu ochii aţintiţi, pierduţi la străinul misterios ce tocmai intrase pe muzicuţa tristă a pianului neobosit.
...................
Tânărul se aşeză elegant şi sigur la masa din colţul celălalt al localului. Îşi comandă o ceşcuţă cu ceai negru şi rămase fumând, cu ochii pierduţi.
Fata îl analiză cu grijă, discret, ascunsă în celălalt capăt al încăperii. I se părea ceva indescifrabil, imposibil, incitant la acest străin. Felul de a fuma, serios, mult prea serios şi superior. Părea că e singurul de acolo. O enerva teribil de mult aerul acela îngâmfat, de parcă toţi oamenii din local erau sub nivelul lui.
Îi analiză apoi mimicile chipului, gesturile, mişcările, felul de a privi. Privea parcă prin oameni, prin local, prin ea.. o incitau trăsăturile puternice şi gropiţele din obraji chiar şi atunci când nu zâmbea. De fapt, nu zâmbea niciodată.
Această figură atât de stranie şi atât de familiară în acelaşi timp, îi aminti de prinţii din basmele citite de bunica ei, eroii curajoşi şi puternici, cu care crescuse de mică. Parfumul de migdale amare îl simţi acum şi mai mult.
...După ceva timp, tânărul se ridică să plece. Lăsă nota de plată şi îşi luă haina la fel de elegant şi mândru. Se îndreptă spre uşă, cu paşi repezi, siguri, răspândind în urmă acel parfum..
Fata tresări, speriată. Nu avu curajul să se ridice, să-i pună mâna pe umăr şi să-l oprească din drum. Nu avu curajul nici măcar să-l privească în ochi.
..Era dezamăgită. Simţea de parcă ar fi pierdut ceva din ea, definitiv. Ca atunci când fericirea trece prin faţa ta şi te ocoleşte. Totul se ştersese din jurul ei, brusc, nu mai vedea pe nimeni.
Inima îi bătea de nebună în piept şi simţea că arde.
Avu impresia pentru o clipă că masa ei a luat foc, că localul întreg e cuprins de flăcări şi se ridică speriată, fugind în ploaia de afară.
Nu mai era nici urmă de străin. Decât parfumul de migdale amare ce-ţi aminteşte de soarta iubirilor neîmplinite.. Şi amintirea acelor doi ochi negri care au plecat în necunoscut.
...O dată cu plecarea lui, s-a destrămat şi vraja ce-o smulsese pentru câteva minute, din realitate. Apariţia necunoscutului n-a fost decât actul de naştere al unei iubiri negre care sfârşeşte cu moarte.
...Dacă o vezi întâmplător pe stradă, în parcuri, pe vreun balcon sau în cafenele, bându-şi cafeaua amară, liniştită, mecanic, o vei recunoaşte după ochii aceia stinşi şi pierduţi prin tine , după mişcările greoaie; un suflet care este prezent doar cu trupul .. după privirea străfulgerătoare, ca săgeata. După aerul acela de fiinţă ce de mult a încetat să mai traiască.
mai 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu