acum ştiu.
mereu m-am legat de oameni şi mereu am iubit pe cineva. de când mă ştiu, n-a existat zi în care să nu visez la ceva, la cineva. poate aşa sunt eu construită, poate d-aia m-am născut. am ştiut asta încă de la primii mei paşi în lume. încă din serile de vară ale copilăriei mele, în care număram stelele de pe cer şi vorbeam cu un el pe care încă nu-l cunoşteam; mă întrebam unde e şi ce face.
...nu voi lăsa nimic în urma mea, dar am avut dragostea. chiar pe cea necondiţionată. sentimente ce unii oameni nu vor fi capabili să le trăiască într-o viaţă întreagă. m-a costat mult. preţul pe care l-am plătit a fost nefericirea şi singurătatea mea deplină. dar nu regret. aşa am trăit mereu, nu doar existat. de aceea n-am ajuns ca zombie ăia din tramvaie, de aceea răul n-a avut putere asupra mea niciodată. de aceea, în ciuda anilor plini de durere şi nopţilor nedormite, nu am ajuns ca o statuie tristă, incapabilă să mai simtă ceva.
e adevărat că nu mai cred în oameni şi aşa va fi mereu. am deschis ochii larg, o dată cu dezamăgirile mele şi mi-am dat seama că cel mai bine e să ai încredere doar în tine.
am văzut mult rău pe lume, răul e chiar în faţa noastră, e lângă noi, aşteptând. dar dacă ai dragostea în suflet, eşti invincibil.
unii oameni care decad, aleg să-şi urâţească sufletul şi să se piardă definitiv în noroi. alţii se umanizează prin durere şi devin mai buni, mai frumoşi, mai puternici, renăscând din propria cenuşă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu