rămas bun

spre stele, mă întorc.





... afară bate vântul şi se aude vuietul în tabla casei. mă ustură obrajii de la lacrimile prea amare şi sărate. şi sunt obosită, frântă, obosită de tot, de viaţă. abia am ajuns acasă, am ieşit la 3 dimineaţa în furtuna de afară să-mi iau ţigări.
... sunt încătuşată în lanţuri prea mari, ce mă sufocă încet încet.
poate că aşa mi-a fost scris, încă de la prima mea suflare. să fiu singură. singură, singură pe lume... dacă sunt sigură de un lucru, e acela că nu există nimeni sortit pentru mine. nimeni!
 am încercat să mă salvez, dar cu destinul nu mă pot lupta. piaza rea m-a urmărit mereu şi m-a împins să-mi pun singură ştreangul de gât. m-a adus aici, la marginea prăpastiei.
nu ştiu prin ce circumstanţe ale vieţii am ajuns aici, la sfârşit, blocată între patru pereţi fără uşi, fără scăpare. la capăt de drum. paşii mei m-au purtat haotici precum vântul, pe un drum fără ieşire. nu mă mai pot întoarce. e prea târziu şi nu mai am puterea să vreau, să mă salvez.
 da! pentru unele lucruri chiar e prea târziu. ai grijă ce faci, copile, şi încotro te îndrepţi. nu lua viaţa niciodată ca pe un joc, vei pierde. 
înainte, când auzeam de moarte, mă înfrigura cumplit doar gândul. nici măcar la înmormântări nu puteam să merg. nici măcar la bunicul meu n-am putut merge. atât mă înspăimânta lumea umbrelor. acum, acum mă lasă rece ca vremea de afară. vreau doar să nu mai simt. şi linişte, linişte ce doar veşnicia ţi-o poate da.






ceva în mecanismul subtil al fiinţei mele a fost mereu stricat, dereglat. poate că n-aş fi putut să fiu niciodată ca acei oameni sănătoşi, simpli care se pot bucura de viaţă. nu! chiar dacă aş fi continuat, nu aş fi putut fi niciodată fericită sau măcar mulţumită, n-aş fi putut trăi în monotonia placidă de zi cu zi şi împlinirea sufletească a omului simplu, la casa lui, cu o familie, serviciu, vacanţe şi grija zilei de mâine. n-aş fi putut trăi nicicum.

orice lucru oricât de banal ar fi mă poate duce în agonie într-o clipă.. acum zâmbesc şi râd cu lacrimi, în următoare secundă nu mai vreau să trăiesc.

nu voi lăsa nimic în urma mea, nimic, poate doar lacrimi amare. de când e lumea, oamenii vin şi pleacă, se nasc şi mor tot singuri. pământul nu se opreşte în loc cu mine, cu nimeni. o dată cu tine, se duc toate, iubirile, zâmbetele, durerile tale, visele tale, poveştile tale, luptele tale, tot ce ai făcut se risipeşte în vânt.  nu credeam că voi ajunge chiar eu aici, eu!
dar viaţa nu e vrednică de a fi trăită dacă nu te poţi bucura de ea, dacă o condamni mereu. poate că sunt egoistă, sigur că sunt, atentez la propria persoană. în clipa asta, mii de oameni îşi iau rămas bun, îşi dau ultima suflare sau îşi numără zilele. iar eu ... eu îmi scriu ultima scrisoare. e atât de greu uneori să trăieşti... mă simt ca o povară ce o car zilnic cu mine, ca o umbră inutilă ce umblă prin lume rătăcită. o piedică cum mi-a zis cândva tatăl meu. aşa cum aud atâtea ecouri ale unor oameni ce i-am iubit şi au strigat că sunt nebună şi că nu merit nimic.
nu fac o melodramă, nu mă victimizez, nu mă scuz. sunt mai sinceră cu mine şi mai lucidă ca oricând. da! am lăsat masca ce-o port cu mine zilnic, cu zâmbetul fals şi crispat,  am obosit să mă prefac că totul e bine sau că va fi, că soarele va răsări şi pe strada mea, că fericirea şi norocul mă vor găsi si pe mine într-o zi, că viaţa merită trăită oricum, oricând. sunt doar minciuni, autoamăgiri.





undeva, în adâncul sufletul meu, ceva s-a stins de mult. şi niciun doctor din lume nu va putea trata asta. nu există leac, ori pastile, nu există speranţă, nu mai există nimic. nu pot ieşi din mine. e iarnă, e frig, e gol şi viscolul va dăinui mereu. nici măcar iubirea nu va putea încălzi. e prea târziu. am aşteptat-o mulţi ani, dar n-a mai venit. poate m-ar fi putut salva.

ştiu că plec tânără, prea tânără din lumea asta, aveam o viaţă înainte, atâtea lucruri de făcut şi de trăit. dar sunt atât de bătrână pe interior, atât de săracă, atât de zdruncinată. m-am ofilit uşor  şi m-am degradat, ca frunzele toamnei, nu mai stau pe picioare de mult.
nu vor plânge mulţi în urma mea. oricum, timpul vindecă şi uşor uşor viaţa va merge pe făgaşul ei. îmi pare rău de mine, de ai mei, de viaţa mea ce de acum e irosită, ce putea să fie altfel,
plec învinsă şi în genunchi, cu inima zdrobită, mutilată, cu sufletul ce tot îmi strigă să mă ridic, să mă scutur şi să-mi continui drumul. aud tot felul de glasuri lăuntrice ce mă tot cheamă înapoi. dar nu mai pot face un pas. am renunţat. simt cum pământul se surpă sub mine, că nu mai am loc în el. că nu se mai învârte o dată cu mine.
nu mai pot trăi când toţi oamenii îmi provoacă scârbă, când nu mai am încredere în nimeni, nici măcar în mine. când nu mă mai pot bucura de nimic, când nu mai pot iubi, când nu mai am viitor, speranţă, aşteptări, vise, voluptate, voinţă, ţeluri, ambiţii, sens. când însăşi iubirea, cel mai frumos şi puternic sentiment pentru care se merită a fi trăită viaţa, îmi e străină acum, îmi provoacă repulsie, greaţă. când nu mai am de ce să mă trezesc dimineaţa, când în loc să merg, mai mult mă târăsc. când orice lucru mă oboseşte şi mă secătuieşte de putere.

am văzut prea mult rău în faţă, prea mult adevăr şi prea multe mizerii.  pământul e plin de scârbe. şi m-am pierdut.  de acum, nimic nu va mai fi la fel.
am gândit prea mult, m-am complicat prea mult, am iubit dureros, haotic, necondiţionat, am văzut lumea mereu în alb negru, am riscat prea mult, am trăit prea liber, periculos, am fost prea sinceră şi deschisă, n-am uitat niciodată nimic. şi am ajuns singură, la capăt de drum, cu mintea tulbure şi prizoniera propriei lumi. mi-e frică să trăiesc singură, să mă trezesc singură, să-mi beau cafeaua singură, mi-e frică de mine. 
ştiu.. sunt un om slab, laş. e atât de uşor să trăieşti frumos, sănătos şi simplu. cum o fac majoritatea oamenilor.. eu nu, nu voi putea fi niciodată la fel. nu ştiu ce forţă invizibilă şi cumplită m-a aruncat aici. la pământ.

am obosit. psihic, sufleteşte, fizic. m-am stins. viicile m-au distrus şi mă ţin încătuşată. dar tot de la dureri mute au apărut şi ele. nu mai am control, orgoliu, mândrie, toate s-au dus o dată cu iubirile mele moarte. nu mai am poftă de viaţă, puterea să mă deplasez, nu mai vreau nimic. viaţa mi-a întors mereu spatele, zâmbind.

mi-e sufletul îngenuncheat şi plin de spini. plec. plec în eternitate.
 adio.