There is an end to all things; no matter how much we want to hold on to them.

primăvara mi-a luat mereu tot ce iubeam. m-am pierdut în nostalgie şi dureri inutile. unele lucruri sunt doar ficţiuni ale unui loc sau moment. dacă am putea să oprim inima pentru o clipă să mai bată pentru un el sau ea, dacă am putea să nu mai simţim cu ea, ci doar prin prisma raţiunii, am îngheţa de spaimă. am fi scârbiţi şi amuzaţi pentru ce iubim şi pentru cât de proaste şi naive sunt inimile noastre. cât de oarbe.

astenie de primavăra sau ce o fi. toate despărţirile mele mari s-au întâmplat în acest anotimp, care semnifică trezirea la viaţă, un nou început. depresii mari, dureri mute, poveri adânci, aşteptări zadarnice.. atunci când simţi mirosul de tei pe străzi, oriunde te duci, când înfloresc pomii şi natura ia viaţă. când e din ce în ce mai cald în serile răcoroase de primăvară... iar el, el a plecat. şi nu te mai poţi bucura de toate astea. fericirea ce ar fi trebuit să fie e acum durere. de aceea, primăvara e unul dintre cele mai deprimante şi negre anotimpuri. moartea iubirilor şi a oamenilor.

4 martie 2014. e o zi înnorată şi anostă. 

azi plouă. acum doi ani, era cald şi soare, dar nu şi-n inima mea.
acum doi ani pe vremea asta, stăteam cu capul plecat pe biroul meu scorojit de timp. ştiu că am închis ochii şi voiam să fug din mine. aveam capul aplecat pe tastatură şi-am apăsat din greşeală. o melodia tristă a început. era prima oară când o aud, dar se potrivea atât de bine cu starea mea, cu tot ce se întâmplase. şi plângeam, plângeam ca un copil.

nu-mi mai păsa de nimic, nici cum voi părea celorlalţi, nici de şcoală, nici de cearcănele prea adânci pe care le vedeam în oglindă, înceţoşat, printre lacrimi.
abia mă puteam deplasa, nu dormisem nici măcar două ore. când am deschis ochii mult prea devreme decât obişnuiam, am început să plâng instant, fără să mă pot controla, invadându-mă realitatea. 
da. de data asta îl pierdusem. definitiv. 
era o nouă dimineaţă, o nouă zi, lumea nu se oprea în loc cu noi. razele soarelui străluceau la fel, încălzind pământul, oamenii ieşeau din case, traficul se auzea din camera mea, viaţa îşi urma cursul. fără noi. era prima zi în care noi nu mai eram.

o nouă zi! dar nu semăna cu celelalte. am închis ochii şi am ştiut atunci că din clipa aceea nimic nu va mai fi la fel.

 

...nu mai voiam să aud sau să văd pe nimeni, toţi ceilalţi simţeam că-mi obturează vederea, că-s o mulţime nesemnificativă. eram palidă, iar mâinile tremurau haotic pe lângă trupul inert. mă simţeam ca o bolnavă din curtea spitalului pe lângă care trec oameni sănătoşi, privindu-mă cu milă şi satisfacţie. cunoşti sentimentul acela că vrei să ieşi din tine? că vrei să o iei la fugă? că nu mai poţi suporta ce se întâmplă..

...m-am dus în baie. geamul era deschis şi aerul proaspăt de început de primăvară îmi invada toate simţurile, acum anesteziate. razele soarelui îmi băteau în păr, făcându-l să pară şi mai roşu decât era. mi-am aprins o ţigară şi mi-am băut cafeaua rece şi amară. m-am privit în oglinda jegoasă şi m-am speriat. un chip extrem de alb în contrast cu părul roşu,  ochi mici şi cearcăne adânci, o privire obosită, nebună, rătăcită. eram ca acei oameni pe care îi vezi trecând teleghidat, în halate prin curtea spitalului 9. 

în clipele în care mă opream din plâns, ca să pot respira, extenuată, încercam să mă mint. să mă ciupesc ca să mă pot trezi din nou. era doar un coşmar, desigur ! ce prostuţă am fost. el va suna din clipă în clipă sau îmi va lăsa un mesaj ca să ne vedem, aşa cum o făceam mereu. 

...m-am îmbrăcat în grabă,  să ies la o cafea cu o veche prietenă cu care nu mai vorbisem de ani. dacă nu trecuse şi ea prin acelaşi lucru în urmă cu puţin timp, n-aş fi ieşit.

în cafenea, totul se învârtea cu mine. în momentele în care eram prinsă în vreo conversaţie anostă, uitam pentru puţin timp. totul era ca înainte. eu eram a lui şi el al meu. nu puteam să concep, sufletul meu şi conştiinţa mea nu se obişnuiseră încă cu lovitura ce-o primisem. viaţa mea, existenţa mea nu se obişnuiseră, nu puteau primi, accepta, cumplita despărţire. eram la o masă aproape de uşa din sticlă, şi mă pierdeam printre fum, la trecătorii grăbiţi de afară.

totul părea ireal, atât de ireal, parcă era un vis. un film prost. nu eram prezentă decât cu trupul acolo, lumea era schimbată, iar eu o priveam de undeva din exterior. îmi amintesc perfect ziua aia, ca şi cum ar fi fost ieri.

...din acel moment, viaţa mea mi s-a schimbat irevocabil şi a luat alt curs. un drum pe care atunci nici măcar nu-l bănuiam. credeam că va fi bine în cele din urmă, că toate trec. dar n-a fost aşa. 

din ziua aceea, calea care mi s-a aşezat în faţă a fost plină de obstacole şi căderi, iar paşii mei au urmat-o supuşi.
am murit de zeci de ori, devenind o umbră, şi-am renăscut de atâtea ori când mi se părea că mă strigă. am căzut de mii de ori şi m-am ridicat, scuturându-mă şi mergând înainte.
probabil că mi-au trebuit doi ani ca să mă trezesc din cumplitul coşmar. doi ani.. ca să plec din groaznicul tunel în care orbecăiam, căutându-l prin întuneric rătăcită, strigându-l prin ecourile vocii mele. am acceptat într-un final că nu va mai ajunge niciodată la mine. 
.. azi m-am trezit şi nu i-am mai simţit prezenţa. primăvara l-a luat o dată de lângă mine, iar acum mi l-a luat şi din suflet.
...a dispărut o dată cu anii şi o dată cu vechea eu.