Iubire moartă

plouă parcă de două vieţi..

22:34  
m-am îmbrăcat în grabă şi-am ieşit afară. s-a oprit ploaia pentru un moment. şi e linişte. liniştea aia deplină de după furtună.
mi-am aprins o ţigară şi-am respirat aerul curat şi proaspăt de primăvară. e întuneric, doar felinarele luminează slab străzile. e răcoare şi mă lupt cu vântul. mă gândesc la vară, cât de tare o să-mi doresc să ies afară şi să alerg din nou pe sub stele.

m-am oprit din drum şi-am ridicat ochii spre cer. m-am întristat, întrebându-mă dacă tu, de departe, te uiţi în acelaşi loc. apoi mi-am continuat drumul, spunându-mi cât de stupidă sunt.
dar nu mai eşti aici.. ca să mă mai pot bucura de primăvară, de calđură şi de ploi. nu mai eşti aici ca să mai simt primăvara. ai rămas undeva plecat în iarnă şi aşa va fi mereu.
nici măcar timpul nu mai e de partea noastră. nici măcar ceasul.






...altădată, ţi-aş fi sărit în braţe de cum ai fi intrat pe uşă şi te-aş fi ţinut strâns ca şi cum s-ar fi prăbuşit lumea atunci peste noi. altădată, te-aş fi aşteptat ore în şir în frig, cu căştile în urechi şi-o sticlă de vin, doar ca să te mai văđ câteva clipe. 
altădată, ţi-aş fi ascultat bătăile inimii şi-am fi rămas încremeniţi aşa în tăcere, înfriguraţi, încălzindu-ţi mâinile prin parcuri. altădată, aş fi luat primul tren şi aş fi fugit spre tine. dar azi e târziu şi iubirea mea pentru tine e moartă.
trebuie să te fii iubit atât de haotic şi confuz şi plenar încât nici eu nu ştiam ce fac. încă tresar şi zâmbesc tâmp şi prostesc când mai aud ceva despre tine, când îţi mai aud numele, dar cu un amar cumplit şi resemnat în colţul gurii.
nu ne-a fost dat decât câteva clipe de iarnă târzie, câteva plimbări la răsăritul soarelui de mână, dimineţi la geam, fumând o ţigară şi uitându-ne la un bucureşti mohorât, o cumpănă între ani şi nopţi albe.. 
am fugit mereu spre tine când simţeam că mă sufoc, că nu mai vreau să văd pe nimeni în afară de tine. am fugit cu tine de atâtea ori după maşina de noapte, să mergem oriunde ne poartă paşii. am fugit de atâtea ori cu tine la metrou, în staţii de autobuz, pe scări de bloc şi în tot bucureştiul, şoptindu-ţi ,, hai acasă". te-am urmat mereu tăcută şi supusă ca un câine credincios. doar ca să te am acolo şi să-ţi zâmbesc. doi copii nebuni care se jucau cu viaţa.

ultima oară când te-am văzut a fost într-o staţie ponosită, de la geamul tramvaiului. m-am uitat la tine cum te las în urmă şi distanţa s-a produs din acel moment, iremediabil. ţi-aş fi făcut cu mâna, dar nu voiam să-mi iau rămas bun. te uitai la mine cu ochi trişti şi goi, încruntat, iar eu te-am privit cu spaimă ştiind că e ultima clipă în care te mai văd. apoi distanţa a fost din ce în ce mai mare până ne-a înghiţit pe amândoi în lume. s-a făcut din ce în ce mai frig, mai linişte.. mai gol şi mai departe.

te-am iubit atât de haotic, de iraţional şi de stupid.. şi acum mă întreb de ce. ...dar când iubeşti, iubeşti pur şi simplu fără motiv, că aşa strigă inima ta proastă. n-am avut încotro, pentru că altfel toate erau mai triste şi n-aveau sens fără tine.

uneori mi-e dor, dar ascund totul undeva în mine, atât de bine încât nici eu nu mai ştiu.

poate aşa mi-a fost dat. să fiu doar o umbră trecătoare pe drumul tău, ca o melodie pe care ai auzit-o în grabă şi i-ai uitat versurile, lăsând-o în urmă.

5:25 

e ceaţă. ceaţă de toamnă. îmi torn un pahar de vin roşu şi mă gândesc că eu n-am primit niciodată flori decât de vreo două, trei ori în viaţa mea. în afară de gesturile obişnuite de la ocazii. aş fi vrut să primesc şi eu flori pentru că cineva mă iubeşte, mă apreciază, îi sunt dragă. mai văd uneori bărbaţi cum aşteaptă vizibil neliniştiţi cu câte un trandafir în mână şi zâmbesc, aşteptând-o pe o ea să-i văd reacţia când îl vede.. ca un copil încăpăţânat şi prost şi pierdut în lume, vreau să trăiesc poveştile altora, dacă a mea nu mai există. alteori, mă trezesc plângând pe la nunţi, pe la vreun film melodramatic sau la vreo scenă de pe stradă ce mă atinge. mă trezesc plângând chiar şi atunci când nu ştiu de ce, de ce ochii mei iar plâng. şi am un nod în gât infect şi-aş vrea să plec. nici eu nu ştiu unde, doar să plec. să văd lumea. simt cum viaţa trece pe lângă mine şi eu nu pot să fac nimic.

7:09 

încă o noapte nedormită. mă ridic din pat, îmi aprind o ţigară şi deschid geamul. plouă. plouă parcă de o eternitate. e frig şi tremur. mă uit la luna şi la soarele de pe cerul mov-cenuşiu, ce pentru o clipă până şi ele se întâlnesc şi-mi fac în ciudă. aş vrea să plâng, dar plânge cerul pentru mine. mă gândesc că dacă ar ploua vreodată cu toate lacrimile mele, nu s-ar mai opri ploaia mult timp. 

parcă niciodată n-a fost mai trist ca acum, stând la geam şi ascultând-o.. cu mâinile întinse, privind la acoperişurile mohorate şi gri, copaci chinuiţi de vânt şi linişte. linişte de ploaie. şi-o imagine dezolantă dintr-un cartier uitat, un tablou deprimant. cred că nimic nu exprimă mai bine singurătatea ca aceste clipe.