Together we stand, divided we fall.

Doar atât mai aştept,
Să-ţi revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni .

-Hey. Ce faci?

-Heyyy. 

Bine. Acum am ajuns acasă. 

Tu?

-Eu bine, beau un ceai. Voiam să vorbesc cu tine. 

Mi-e dor de tine. 

-Şi mie mi-e dor de tine, Măriucaa!

Chiar zilele astea m-am gândit la tine. Trebuie să ne vedem!

-Serios?:)) Ţi-e ţie dor de mine?

-Daaa.

Îmi pare rău. Voiam să-mi cer scuze pentru seara aia. Eram mort. N-am vrut să ţip la tine şi să mă port aşa, chiar nu ştiu ce a fost cu mine...

-Ehh, stai liniştit acum. Te-ai purtat aiurea, da, să nu mai faci asta. Chestiile astea nu se uită... M-a durut, dar te-am iertat. Cum pot să stau supărată pe tine? Eşti plăcerea mea vinovată.. Asta dacă există plăceri vinovate...

-Hahaha:)))) Da. 

Nu mai fac. Ne vedem şi mă revanşez! 

Promit!

-Iar bem până dimineaţa ca doi nebuni în lumea noastră?:)))

-Şi fumăm şi ne...

-Povestim, da! De abia aştept! Am atâtea să îţi spun. 

Vreau să te iau în braţe.

-:)))))

Şi eu parcă nu mai am răbdare. Te iau în braţe!

Ce ai să-mi spui? Ne vedem vineri seara? Cred că atunci pot.

-Ne vedem!

Păi am multe să-ţi pun, mi-e aşa dor de tine. O să vezi atunci cât de dor mi-a fost de tine...

Uite... ce nebună sunt în seara asta de las orice zid să se spargă şi-mi calc mândria în picioare. Dar chiar nu mai avea rost orgoliul şi rahat... Ce sens are...

-Păi da!

Orgoliu prost.

Am citit pe Aimee! Dureroase rânduri..

-Tot mă citeşti... 

:)))

D-aia am ales şi să-ţi zic toate astea. Oricum mă citeşti. Oricum ştii cât mă frâng de dor...

-Daaa, Măriuca!

Ştiu.

Şi apreciez. Te admir să ştii! Ai fost mereu acolo...

-Mă bucur că mă apreciezi. Cum să n-o faci când eu am avut sentimente atât de intense şi frumoase pentru tine? Ştiu că te-am speriat cu trăirile mele. Dar aşa sunt. Nu există cale de mijloc la mine... Probabil că într-o zi toate astea nu vor mai conta. Dar nu-mi pare rău că te-am întâlnit. Am trăit intens şi asta e tot ce contează.:)

-Tu şi sentimentele taleee.

Nu le-am înţeles niciodată.

Aşa eşti tu. Mai profundă. Şi pentru asta te admir.

-Multumesc! 

-N-ai pentru ce! 

De abia aştept să ne vedem. Te-am văzut şi la Cuib. Vii des, a?

-Daa. Nu pot să stau mult fără Cuib...

-Sau fără minee?

Glumesc!

-:))))

-M-am gândit zilele astea la noi.

Ţin la tine, Măriuca!
Nu ştiu ce-i cu mine.

Mi s-a făcut dor de tine! 

Vreau să te ţin în braţe şi să dormim amândoi.

-Nu creeed;)))

Mă sperii.

Ce-i cu tine? Eşti tu?!

-Nu ştiuuu.

Daa..

Ştiu doar că vreau să te văd!


....................................

Şi visul în care noi ne spunem asemenea cuvinte n-a mers mai departe de atât.
S-a lovit de realitatea asta rece în care noi nu putem fi mai mult decât atât. Doar atât îmi pot imagina. Şi am încercat, ah, cât am încercat să-mi las imaginaţia să ne ducă departe, într-un univers în care tu mă iubeşti şi mă vrei doar pentru tine, într-un univers 
în care noi doi nu putem fi nici măcar în vise.

Să te caut nu vreau, Să te-aştept nu mai pot, Mi-am propus să te uit, Cu iubire cu tot .

Te iubesc. Cât nu mă poţi iubi tu. Atât de mult te iubesc. Cât nu mă vei iubi niciodată.
Am simţit nevoia să-ţi scriu, acum, când fumez ultima ţigară, înainte să dorm.

Azi am simţit cum ceva se rupe din mine, tremurând cu fiecare parte sfârşită a fiinţei mele.
Nu mai aveam aer. Cu fiecare răsuflare simţeam cum mă prăbuşesc. 
În semiîntunericul din jur tu erai lumina. Şi străluceai. Şi nu mai era nimeni care să te asculte, care să te aplaude, care să tresară în ecoul vocii tale. Eram doar eu. Şi tu. Şi poezia care vibra în spaţiul dintre noi, curgând prin celulele noastre şi făcându-ne una cu ea. Eram doar eu, în povestea ta. Erai doar tu, în amintirile mele. Era doar toamna, scuturându-se pe străzile noastre prăfuite. Şi peste noi... Era doar vinul de pe buzele mele. Erau doar cuvintele tale în care m-am aruncat, cu ochii închişi, zâmbind.
Şi, apoi, a rămas doar liniştea. Acea linişte după tumult, când toate au încetat să se mai zbată. 

relax, sleep, write, repeat

Dragă Anxietate,
e timpul să te las să pleci. Ştiu că eşti mereu acolo, în întuneric, pregătită să ataci pe fiecare drum necunoscut pe care aleg să merg. De altfel, eşti parte din mine. Oriunde mă duc, eşti gata să preiei controlul. Şi să mă faci să uit cu desăvârşire de mine şi de realitatea momentului. Să uit să fiu prezentă.
Eşti peste tot. În necunoscut. În coşmaruri. În obsesii. Printre oameni. În singurătate. În momentele pe care le-aş fi vrut eterne. În insomnii. În clipa în care aş vrea să dorm şi tu îmi şopteşti insistentă şi uşor sadică că viaţa n-are niciun rost, că oricum mori, că moartea nu e ceva ce s-ar putea întâmpla. Că se va întâmpla. Ţie. Şi că noi ignorăm! Ne distragem atenţia cu tot felul de lucruri şi refuzăm să încorporăm în noi adevărul ăsta crud. Până şi faptul că am scris ,,a muri" la persoana a două relevă atât de bine mecanismul meu de apărare, refuzul de a privi propria moarte în faţă. 
Nu mă mai consolează nici gândul că tot ce contează e să trăiesc clipa, că în asta constă frumuseţea vieţii, în efemeritatea ei... în eternitatea momentelor trăite. Oricum, nu suntem creaţi în aşa fel încât să ne bucurăm de ceva pentru totdeauna, adică pentru veşnicie. Totul ajunge la saturaţie, avem nevoie mereu de ceva nou pentru a simţi că trăim. Altfel, ne deteriorăm, ne dezintegrăm, ne uităm. Până şi setea asta nebună de noutate, de aventură sau de pericol ascunde teama noastră de moarte. Căutăm, inconştient, moartea din teama de ea. Ce absurd. Cum ne atrage. Cât căutăm lucrurile pe care nu le înţelegem şi care ne îngrozesc! Ca să nu ne mai îngrozească atât. Câţi oameni nu s-au sinucis tocmai din frica de moarte? Sau de viaţă. Tot aia. Ne sinucidem, uşor, ca să simţim că trăim şi ca să sfidăm, oarecum, inevitabilul morţii.
Până şi în ţigările pe care le fumez obsesiv, acum la 4 dimineaţa, sau în cana de bere pe care o beau, în ce timp ce scriu despre moarte, te regăseşti, anxietate.. Până şi în cana de ceai de mai devreme care îmi dă iluzia, pentru un moment, că am grijă de sănătatea mea. Chiar şi în relaţiile mele eşuate. Sau în îndrăgosteli trecătoare de persoane nepotrivite, incapabile de a-mi răspunde la sentimente. Da, din cauza ta, naivo, am căutat inconştient drumuri pe care le ştiam atât de bine! drumuri care mereu se sfârşeau şi eu le vedeam finalul chiar dinainte de a păşi pe ele. Şi înaintam cu o voluptate nebună, ştiind ce mă aşteaptă, dar refuzând să-mi recunosc mie însămi.

Teama e răspunsul la toate pierderile mele.

Eşti peste tot şi îmi îngreunezi paşii.
Mă sufoci în nopţile în care aş vrea să dorm şi tu îmi dai panică şi mă îndepărtezi de viaţă.
De mine. De ceea ce aş putea să devin. De întregul meu.
Ştiu, eşti parte din mine. Nu te voi judeca. Nu te voi ignora. Dar te voi privi. Cu empatie, cu profunzime, cu spaimă şi mult curaj. Îţi voi cuprinde esenţa şi apoi rădăcinile şi voi ajunge la clipa în care tu te-ai născut. Ca să înţeleg şi să te accept. Ca să preiau controlul.
Eu vreau să plec din locul ăsta gol în care tu capeţi din ce în ce mai multă putere. E zona mea de confort, e adăpostul tău, cel care te hrăneşte de atâta timp. Ştiu că ţie îţi place să te faci auzită de fiecare dată când plec din refugiul nostru. Dar îmi fac bagajele şi plec pe drumuri care mă cheamă insistent la ele.
Te voi auzi, uneori, n-o să dispari niciodată, dar ecoul tău va fi din ce în ce mai stins. N-o să mai facă zgomot.

Ah, şi înainte să plec, îţi las şi întunericul în care am ascuns toate părţile din mine care nu mi-au plăcut. Pe drumul ăsta pe care am ales să merg e doar lumină- conştiinţă de sine. Să nu înţelegi greşit. Am zis că-ţi las întunericul. Nu şi pe ele. Ele fac parte din întregul meu. Şi le accept. Şi mă dor. Şi mă vindecă.

Ştiu acum că multe din slăbiciunile sau calităţile pe care le văd în oameni nu sunt, de fapt, decât propriile mele proiecţii asupra lor, acele gânduri despre mine adânc reprimate. Că multe din neînţelegerile cu ceilalţi sunt doar propriile mele lupte, dintre lumină şi întuneric... dintre conştiinţa mea şi părţi adânc înăbuşite.





Vreau să mă ştiu mai bine. Şi astfel, să-i aflu mai adânc pe ceilalţi. Să mă dezvălui, fără tine, anxietate. Şi să ne lăsăm revelaţi, lepădând orice măşti. Căci de atâtea ori, uităm cine suntem, devenind propriile măşti.
Să lăsăm o parte din noi în fiecare moment în care dăruim, lăsându-ne dezgoliţi. Să ne aprindem şi să ardem. Să ne simţim vii, indiferent de efemeritatea clipelor. Să ne dăruim şi să transmitem lumina noastră mai departe. Chiar dacă ne consumăm. Chiar dacă ne vom stinge într-o zi.

And I am you and what I see is me And do I take you by the hand

Iubesc.
Prezenţa oamenilor iubiţi. Suspinele mării. Și ale pianului. Cărţile și ceaiul. Mirosul cafelei proaspăt măcinate în dimineți răcoroase. Cearșafurile reci și curate. Străzile devastate de toamnă. Sau de primăvară. Crăciunul și tot ce ține de el. Ciocolata. Călătoriile. Mirosul ierbii proaspăt tunse. Să privesc pe geam cum munţii şi câmpiile gonesc pe lângă tren. Şi stelele. Şi noaptea cum coboară peste lume. Şi amintirile… Lumina din ochilor oamenilor atunci când zâmbesc sincer. Şi muzica fără de care lumea ar fi fost mult mai goală. Melodiile care au devenit fiori. Mirosul cărților și al ploii. Împăcările. Și frigul. Prima privire ce schimbă viaţa unor oameni. Fulgii de zăpadă ce se aștern în albul orbitor. Îmbrăţişările. Și poveștile. Săruturile care amețesc. Tumultul orașelor și liniștea străzilor lăturalnice. Efemeritatea vieţii... Eternitatea unor clipe. 

Atingerea unor visuri. Sau visurile în sine. Psihologia. Revelaţiile bruşte. Învăţatul. Momentele în care îmi înving anxietatea. Momentele-stări în care aud muzica, pe fundal, cutreierând prin mine. Săruturile care mă ameţesc. Prima privire ce schimbă viaţa unor oameni. Clipa în care te văd. 

Să mă iei de mână, într-o zi întunecată şi rece de noiembrie, şi să ne plimbăm pe străzi, pe oriunde ne poartă paşii şi gândurile. Să ne prindă noaptea, pe bulevardul pustiu al Bucureştiului, ameţiţi şi fericiţi şi devastaţi de toamnă. Şi eu să mă ascund în braţele tale.
Căci mi s-a făcut frig şi vreau acasă.
Să ascultăm muzică, pe întuneric, întinşi în pat. Să-mi cufund nasul în pielea ta. Cu ultimele puteri, în somn, să mă iei în braţe şi să-ţi odihneşti mâna în mâna mea. Să fumăm în bucătărie, sau pe o scară de bloc, sau pe un acoperiş. Totul să devină mai simplu când ne aprindem o ţigară. Să-mi pasezi jointul şi să trag adânc în piept. Să mă înec, dar să-l ţin în mine căci are gustul şi mirosul tău. Să-mi cuprinzi faţa în palmele tale, zâmbindu-mi cu toată gura şi toată fiinţa. Să ameţim. Să ne consumăm. Să amorţim. Şi să ştim că în momentul ăla suntem infiniţi.

,,Şi strada goală... Ori aşteptări târzii.. Şi parcuri îngheţate.."

Nu te mai întreb ce mai faci. Oricum ştiu. Te văd atât de des încât uneori mă întreb dacă a existat ceva vreodată între noi, dacă nu am inventat povestea noastră. Cum e cu putinţă? Sunt doar o necunoscută. Ba nu. Mai bine eram o necunoscută cu adevărat, aşa ţi-aş fi trezit mai mult interesul. Aşa aş fi fost gata să intru din nou în lumea ta. Şi să repetăm povestea. Şi-mi pare rău. Îmi pare rău că m-ai cunoscut cândva. Şi că nu mai vrei să mă afli.
Asta simt de fiecare dată când te văd. Şi treci pe lângă lumea mea care e atât de goală. Şi se cutremură. Şi toamna cade în oasele mele. E atât de frig încât nimic nu mai poate fi. Şi inima mea înfrigurată... rămâne mută. Nu mă vezi. Nu mă auzi. Îmi ocoleşti privirea, iar eu sunt chiar în faţa ta, idiotule, şi-ţi zâmbesc stupid. Te uiţi prin mine. Şi inima mea se grăbeşte. De ce să treci pe lângă lumea mea când ieri erai în ea? 

Dar am ştiut mereu unde îţi e privirea. Departe. Într-un loc în care eu nu voi ajunge.

Nu te mai întreb ce mai faci. Ştiu că eşti bine. Ştiu că-ţi împlineşti visele. Ştiu că zâmbeşti des. Aşa cum o fac şi eu de fiecare dată când te văd. E atâta viaţă în zâmbetul tău. Pentru un moment parcă lumea nu mai e atât de lugubră şi apăsătoare, parcă nu mai e atât de gri, ca blocurile alea comuniste, ca străzile astea sinistre pe care mă plimb în derivă, într-o zi de ploaie.

Zâmbetul tău mă umple de viaţă. Chiar şi în zilele în care vreau doar să dorm sau să mă sinucid. Îmi amintesc de zâmbetul tău. Şi nu mă mai apasă totul. Tu ai o lumină pe chip. Şi străluceşte în întunericul ăsta în care te aştept.

Nu te mai întreb ce mai faci. Sunt prea mândră ca să te caut. Dar te-am iertat. Până la urmă, ce vină ai tu că sunt eu naivă? Ce vină ai tu că mi-am făcut eu vise şi-am devenit sclava lor? Cum să te învinovăţesc pe tine că am pierdut frâiele realitaţii şi că m-am lăsat purtată în derivă?

Îmi pierd nopţile bând vin şi fumând un pachet de ţigări. Şi mă sufoc în liniştea asta. Te văd peste tot. Îţi urmăresc activităţile, te văd în reclama aia, te văd pe scenă, te văd pe coridoare goale, te văd în poze, te văd în vise, te văd în mine. Chiar şi când zâmbesc, te văd, la naiba. Eşti tu, nu mai sunt eu. M-am pierdut pe mine fiind plină de tine. Ce sinistru. Cum am putut îngădui să se întâmple asta? Cum de te-am lăsat să pătrunzi atât de mult în propria fiinţă încât să mă uit pe mine?
Am trăit prin tine atâta timp...







Nu mă mai întrebi ce mai fac. De fapt, nu m-ai întrebat niciodată. Nu cu adevărat. Te-am văzut zilele trecute. Venisem după atâta timp la teatru.. Îmi era dor. Chiar şi de coridoarele alea lungi în care îmi auzeam ecou propriul oftat. Chiar şi de mirosul ăla de teatru, de mobilă veche, de pereţi înalţi, de poveşti, de amintiri, de nostalgie... De emoţie. Îmi era dor să-l respir. Am trecut pe coridor şi te-am văzut pentru o clipă din încăperea de alături. Inima îmi bătea cu putere şi m-am luptat cu mine să par neatinsă. După câteva clipe, ai apărut. Şi ne-am uitat unul la altul cu mirare şi spaimă. Ca într-un film prost, în care se dă repeat la privirile alea surprinse şi tragico-comice. Te-ai apropiat atât de mult încât îţi respiram aerul. M-ai sărutat pe obraz şi picioarele mi s-au înmuiat din genunchi. Am simţit cum ţip şi cad. Ai văzut cum mă clatin? Nu! Nu mai eram stăpână pe mine, iar mândria mea nu mai avea niciun cuvânt de spus. Puteam să o strivesc acolo în picioare, cu voluptate. În clipa aia am uitat tot răul pe care mi l-ai făcut, cu voia ta sau nu. În clipa aia îmi trebuiai atât de mult... Aş fi vrut atunci să te iau în braţe cu forţa şi să nu-ţi mai dau drumul. Să mă prăbuşesc pe umerii tăi. Să mor şi să uit. 
Mi-ai zâmbit teatral şi m-ai întrebat complezent ce fac. Ţi-am spus că bine deşi muream în mine.
Şi ai plecat.



Mi-e dor de tine. Chiar şi acum... când eşti aici. Mai ales când eşti aici. Şi coridorul nu se mai sfârşeşte în urma ta. Cineva a deschis uşa şi e frig de iarnă. Şi tu fugi şi dispari mereu, într-o altă lume, departe de a mea, trântind uşa după tine, în abis. Şi pereţii ăştia pe care-i visez mereu se zguduie şi-mi aruncă var şi praf şi amintiri în ochi, în urma ta, mi se lipesc de gene. Şi de pupilele dilatate în care s-au revărsat atâtea toamne. Mă micşorez. Mă scutur şi mă adun de pe jos. În locul ăsta ascuns e întuneric; are nevoie doar de-o văpaie pentru a exploda într-o lumină cumplită. Povestea ta şi povestea mea. Atât de diferite. Şi nu reuşim, nu reuşim niciodată să ne regăsim în labirintul dintre ele.

Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai port în vise uitate şi angoase, în sticle de vin şi scrumiere pline şi insomnii; să nu mai fii în mine. Să nu mai trântesc pahare şi rânduri şterse de timp de la masa mea prăfuită şi singură. Să nu mai fim cuvinte şi idei ce explodează într-un univers în care tu n-o să ajungi- e locul unde cuvintele îşi pierd înţelesul, unde ne întâlnim şi ne recunoaştem, unde nu există început sau sfârşit ci doar o clipă suspendată-n timp. Singura care contează. Aş fi vrut să fim reali. Să nu te mai creez. Să nu mai contruiesc lumi care să se destrame apoi, chiar între degetele mele.

Aş fi vrut să fim reali. Să te trăiesc, să nu te mai scriu. Să stăm întinşi în pat, dezbrăcaţi şi să bem. Să fim suficient de beţi şi de goi. Să te sărut pe colţul gurii. Să ascultăm tăcerea. Şi libertatea. Şi nesăbuinţa tinereţii noastre. Şi tot ce e în noi. Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul- albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereţii ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept. 

.....................................

E toamnă. O trăiesc printre foi scrise şi vin şi-un cântec cumplit ce-l aud mereu, în piept, cutreierându-mă. Cele mai frumoase clipe dor, apoi. Străzile sunt devastate de frunze şi de sfârşituri într-un tablou impregnat adânc în inima mea. E o lumină tristă pe străzi, la apusuri. E atâta lumină în mocirla de afară. E atâta galben în griul infinit. Se simte renunţarea peste tot. Chiar şi pe chipul trecătorilor. Poţi întrezări cum ceva s-a stins. Ca să lase loc unui nou început. Ca să facă ordine în tot haosul, ca să aşeze lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie. Poate că-i doar toamna din ochii lor. 
Poate că-i doar iarna care-mi bate la uşă, suflând jalnic prin colţurile goale din mine.
Poate că eşti tu. Toamna care îmi cade pe tâmple. Căci te-am trăit atât de mult. Poate că mereu ai fost tu...

Se aşeza să ningă - Ningea. Doream, Sunt ani de-atunci, Să te-ntâlnesc/ La sfârşit de stradă

Stau în camera mică cu geamuri mari, la un birou scorojit de timp. Mă clatin cu scaunul şi mă las pe spate; vreau să simt cum cad. Simt o voluptate stranie în asta. Râd şi îmi aprind o ţigară. Afară e mohorât şi plouă ca de sfârşit. Ca de pustiu, ca de târziul lumii îngropate în toamnă. Stropii se izbesc de geam într-un ecou ciudat, vibrând o dată cu un cântec trist din inima mea. 
Aerul e înăbuşit în camera asta care parcă a îmbătrânit peste noapte. E stinsă, searbădă, lugubră, devastată de timp şi de amintiri. Nu-i mai regăsesc însufleţirea şi culoarea de altădată. Pereţii îmi par şterşi şi fără viaţă, sunt scrijeliţi şi murdari şi mă sufocă. Uneori, le mai aud ecoul. O clipă. Şi atunci tresar şi mă îndrept spre fereastră. Respir adânc aerul tare. Miroase a nostalgie, a praf, a pământ ud, a renunţare, a sfârşituri. Şi camera mea se umple de toamnă.

Simt cum în piept îmi tresare tulburător un zbucium. Şi ochii mei obosiţi şi trişti strălucesc acum, mai vii ca niciodată. Ce taină a revărsat lumină asupra lor? Ce forţă a adus seninătate în locul ăsta gol? E acel moment neaşteptat în care speranţa îşi face loc în inima ta, timidă şi cuminte, ca soarele ce priveşte pentru o clipă de după nori, dispărând din nou în cenuşiul lor. O clipă... o blestemată de clipă pe care o cauţi apoi zadarnic. E acel moment în care simţi că orice e posibil, în care nu te mai temi, în care te simţi. Şi te trăieşti. Şi trăieşti totul cu o magie ciudată. Şi toată frumuseţea şi nostalgia lumii ţi se revarsă pe chip, năvălindu-ţi întreaga fiinţă. Şi poţi să fugi, poţi să fugi unde vrei, unde îţi strigă inima să vii. Eşti liber. Şi te poţi arunca, zâmbind, de pe cele mai înalte culmi, fără să-ţi mai fie frică că poţi pierde ceva. Doar clipa asta sublimă contează. Eşti prezent, în sfârşit, în viaţa ta.









Dar clipa a trecut... în culmile sublimelor bucurii, se stinge. Şi mă trezesc iar în aceeaşi cameră mizeră, pe acelaşi scaun, clătinându-mă plictisită şi bătrână, aşteptând să cad. Şi ploaia s-a oprit, nu-mi mai cântă sfârşită în geam. Şi ţigara a ars singură şi inutilă în scrumieră. 
Şi ochii mei... 
Rămân aşa, privind cum se face din ce în ce mai întuneric.... Absentă, adâncindu-mă în reverii, ascultând toamna şi inima ce nu-mi mai spune nimic. Aceeaşi faţă palidă şi crispată, acelaşi zâmbet umbrit de regrete, aceleaşi mişcari nesigure şi obosite...
aceeaşi tristeţe prin care rătăcesc. Şi atâta dorinţă! atâta sete de viaţă şi de clipe efemere în care simt că trăiesc!

 Cât de uşor şi amăgitor s-a stins o clipă... cât de zadarnic m-am dăruit ei, dezvăluindu-mă. M-am irosit. M-am consumat. Am ars. M-am simţit eternă. O clipă cumplit de frumoasă, cât să-ţi ajungă pentru o viaţă întreagă. E numai lumină în toată însingurarea ta. E atunci când te îndrăgosteşti. E atunci când pierzi. E atunci când ţi se face frig şi-ţi rămâne doar toamna. 

Outside the rain fell dark and slow

Azi m-am trezit fără să mă gândesc la noaptea trecută. Fără să plâng. Ciudat, nu mai am lacrimi. Sau poate că lacrimile mele sunt atât de pure, căci izvorăsc din adâncul sufletului meu, încât nu s-au mai ostenit să mai curgă.

E sfârşit de septembrie. Afară e înnorat şi stă să plouă.

Mi-am făcut o cafea. O beau amară cum îmi place. Îţi scriu. Nu ştiu cui scriu, poate ţie, un alter ego al meu. Poate toamnei pe care o resimt azi, mai mult ca niciodată, înfrigurată şi singură, suflând prin toate oasele şi colţurile lipsite din mine. Poate îmi scriu mie, cea din viitor, cea care va citi cândva rândurile astea şi va râde isteric şi ironic şi stins.

Încerc să fug de amintiri, să trăiesc doar prezentul ăsta în care trebuie să respir adânc şi să merg înainte. Îmi vine să vomit. Am o senzaţie persistentă de greaţă şi de repulsie faţă de toate sentimentele mele curate care ieri au fost strivite, sugrumate, înlăturate prea brutal, fără să mă pregătească. 

Îmi amintesc de noaptea trecută. Deşi n-au trecut decât câteva ore de atunci, parcă au trecut vieţi. Atât de departe îmi e, atât de străină de inima mea, parcă a fost doar un coşmar. Îmi amintesc că plângeam lângă dudul ăla bătrân care a ascultat atâtea poveşti. Şi că vorbeam cu scriitorii a căror prezenţă a rămas aici, neschimbată de timp. Era linişte şi durerea mea se auzea ecou în tăcerea nopţii şi pe toate străzile alea goale pe care voiam, cândva, să mă plimb cu el de mână. Nu mai simţeam nici frigul, nu mă mai simţeam. M-am aşezat la o masă, în întuneric, la terasa unde visam să ne bem cafeaua dimineaţa. I-am căutat chipul şi am zâmbit ironic la scaunul gol din faţa mea. Am plâns atât de mult... toate nopţile în care mi-am făcut vise, toate lunile în care am aşteptat o himeră, toate străzile în care alergam spre el, toate dorurile şi lacrimile mele, toată durerea şi fericirea care s-au sprijinit pe o iluzie... toate zilele care nu vor mai fi niciodată, toate, toate s-au înecat în lacrimile mele şi le-am lăsat să se ducă. Am plâns atât de mult... încât o linişte ciudată mi-a cuprins sufletul.

Îmi mai amintesc, vag, cum m-am întors la el, prin beznă, neştiind încotro să mă duc căci bateria era moartă şi nu puteam să comand taxi. Uşa era închisă. Luminile erau închise. Am bătut zadarnic câteva clipe şi apoi m-am oprit. Muream, încet, în mine şi el dormea liniştit. Mi s-au înmuiat picioarele din genunchi şi am crezut că o să cad, chiar acolo, în faţa uşii lui, pe unde păşeam cândva fericită. Era de neconceput, ireparabil, doar un vis nebulos din care aveam să mă trezesc. Mi-am adus aminte apoi că asta am făcut mereu. Am zăbovit în faţa unei uşi închise, aşteptând doar un străin. Cum scriam cândva: ,,În viaţă întâlnim oameni care o iau pe alte drumuri, oameni pe care probabil nu-i vom mai vedea niciodată... pentru că misiunea lor s-a încheiat.. dar întâlnim şi oameni din viitor, oameni din visele noastre, oameni sortiţi, oameni cu care ne continuăm drumul până la capăt."

Mi-am aprins o ţigară şi am rămas aşa, cu privirea în gol, vrând să ies din mine şi să nu mă mai ştiu. Nu, nu erai tu, ce proastă sunt, n-avea cum să fii tu. Nu erai tu cel care nu-mi mai răspundea la mesaje, aseară, când eu îi spuneam că vin căci era cu o altă fată, bând vin. Nu erai tu cel care a ieşit din curte cu fata aia frumoasă, neavând încotro căci te aşteptam deja la poartă. Nu puteai fi tu, cel care m-a aruncat direct în pat după ce am rămas singuri. Nu erai tu nervos că trece timpul, nerăbdător să mă fuţi şi să te culci. Nu erai tu, nervos că am spart un pahar. Nu erai tu în mesajele alea pe care le-am citit, scriindu-le altor fete că ţi-e dor de ele şi că vrei să le fuţi. Chiar în seara aia... când eu mă grăbeam să vin la tine. Nu erai tu, ţipând la mine şi dându-mă afară din casă, fără să te oboseşti să te ridici din pat şi să te uiţi la mine cum plâng. Nu erai tu, ridicând mâna la mine. N-avea cum să fii tu, cel care mă umilea în noaptea aia ca pe ultimul gunoi şi mă lăsa singură pe străzi, închizând uşa în urma mea. Cum puteai fi tu? Cel din visele mele. Cum puteam fi eu? atât de naivă şi departe de realitate. Nu! nu se poate sfârşi aşa povestea; noaptea aia era doar un coşmar stupid şi aveam să mă trezesc.

Dar nu m-am mai trezit. 

Azi totul îmi pare schimbat. Parcă s-a schimbat ceva pe lume. E prima zi în care nu mai sunt plină de tine. Tot trag de timp să nu mai sfârşesc rândurile astea căci ştiu că sunt ultimele în care o să te mai regăsesc. Găsesc o voluptate chiar în durerea asta. O caut speriată căci nu ştiu cum să mă vindec. O caut căci ea e despre tine şi-mi aminteşte de zilele în care eram întreagă. O caut pentru că mi-e rău de ea şi vreau să nu mai fie atât de crudă cu mine. Aşa cum sunt oamenii. Tot speri până în ultima clipă că persoana din faţa ta e altfel, că n-o să te rănească, că n-o să fie un clişeu ca ceilalţi, că o să o înduioşezi cu sensibilitatea şi sinceritatea ta şi că o să-ţi ofere în schimb acelaşi lucru. Că de data asta va fi bine. Priveşti răul în faţă şi vrei să-l vindeci cu bunătatea ta. Dar nu reuşeşti, 

nu reuşeşti niciodată.

Am înţeles azi-noapte cât am însemnat pentru tine, cât de mică eram în viaţa ta, inexistentă, cât de în zadar au fost toate aşteptările mele. Poate că aş fi înţeles dacă nu te-ai fi comportat mizerabil cu mine. Aş fi înţeles şi aş fi acceptat. Am înţeles că încă eşti tânăr şi că îţi hrăneşti ego-ul cu fiecare femeie pe care o bagi în pat. Că vrei să experimentezi şi să guşti din toate plăcerile vieţii, acum, că ţi se oferă. Dar nu mai face asta. Nu ştii niciodată de ce persoană sensibilă dai, cât de uşor îi poţi frânge lumea. Cu oamenii nu se joacă teatru. Nu te mai folosi de suflete pentru câteva clipe de plăcere. Ştiai că sufăr după tine, ştiai câte vise îmi fac, şi ai preferat să minţi în loc să mă laşi să mă eliberez de tine. Am fost mereu sinceră cu tine şi tu... tu însuţi ai fost o minciună.

Am înţeles azi-noapte că nu te-am cunoscut niciodată. Am crezut doar ce am vrut să cred... aşa facem toate când ne îndrăgostim, deformăm realitatea. Dar cum era să ştiu adevărul? când tu îmi zâmbeai atât de luminos. Ce ironic. Îmi spuneai mie că port măşti când tu te ascundeai atât de bine după ele. 

Atâtea luni în care m-am gândit zi de zi la tine, atâtea nopţi în care amintirea ta mă strângea în braţe, atâtea locuri în care am fost şi unde îţi regăseam prezenţa căci eram plină de tine... toate, toate mi-au apăsat pe piept, sufocându-mă la propriu. E greu să te desparţi fizic de cineva drag. Dar şi mai greu e să te obişnuieşti fără el, aici, în inima ta. Rămâne doar un gol infect în care simţi cum cazi cu fiecare clipă care trece.

Am plecat din faţa casei tale, locul pe care l-am visat atât, umilită, frântă, decăzută, plimbându-mă în derivă pe străzi. Am trecut pe lângă părculeţul cu statuia cu copii de marmură albă. Mi-am amintit că citisem despre el şi că nu mi-am imaginat atunci cât de tristă şi singură voi trece pe lângă...

Am plecat... din lumea ta şi nu mai vreau s-o aflu niciodată.      M-ai visat vreodată? Mi-ai simțit lipsa? Ți-a fost vreodată dor sa vorbim? Ai așteptat vreodată cu nerăbdare mesajul meu? Ai privit vreodată in gol, gândindu-te la mine și te-ai trezit brusc zâmbind? Ai vorbit vreodată cu mine in gandurile tale? Ai ascultat vreodată muzica cu gândul la noi? Ai plecat vreodată nervos cu mașina din cauza mea? Ai oftat vreodată, simțindu-ti sufletul prea greu in absenta mea? Ai băut vreodată un pahar ca sa îți îneci dorul de mine? Ai vrut cândva sa îmi împărtășești ceva, dar nu ai avut curaj? Știu ca nu, dragul meu.

Nu ești in locul meu. Iubirea mea pentru tine s-a născut din lipsa ta.