fuck you

viaţa e imprevizibilă. te poartă pe drumuri şi-n locuri unde nu credeai ca vei ajunge vreodată. 
azi voi fi mai cerebrală. nu lacrimogen-sentimentală-meditativă. nu maniaco-depresivă, nici confuză.
uneori sunt lucidă şi-mi dau seama că nu e drept şi e de-a dreptul prostesc şi lugubru să te smiorcăi după o persoană, să fie totul pentru tine, iar pentru ea să nu mai însemni de mult timp nimic, care n-ar da nici măcar o ţigară pe tine. ea să-şi fii continuat viaţa bine mersi, şi să trăiască foarte bine şi fără tine. să bage în ea şi fără tine, să doarmă şi fără tine, să-şi bea cafeaua şi fără tine. să se distreze şi fără tine. să râdă şi fără tine. să nu se gândească o clipă la tine. şi tu să-ţi urmezi viaţa melodramatică scriind ore în şir despre iubirea ta ratată, să te pierzi patetică într-o timişoreana la 2l, să dormi ghemuită-n pat cu o pernă în braţe, să cazi într-o profundă depresie, să-ţi f**i viitorul şi să-l vezi pe el în orice chip/stradă/local/film siropos/one-night stand. aşteptând imperios ziua în care lacrimile se vor transforma în zâmbet, când va bate cineva la uşă şi-n prag va fi el.
ne pierdem aiurea timpul şi ne irosim pentru nimic. pentru niste iluzii, pentru că nu vrem şi nu putem să mergem mai departe..  ne complacem în propria dramă pentru a da puţină culoare vieţii noastre mediocre. e o nebunie. nu-ţi dă nimeni viaţa înapoi. uneori mă gândesc că ea merită trăită oricum, oricând.
poate că pare crud, dar gândeşte-te că viaţa înseamnă mai mult de atât şi că dacă te-ai împăca cu el nu ar mai fi la fel. ştiu, e încă un clişeu pe care îl auzi. dar omului îi place să se autoiluzioneze. tot ce e trecut e înfrumuseţat de vreme. tot ce e imposibil, e tentant. gândeşte-te că meriţi mai mult decât să te limitezi la o singură persoană şi să o aştepţi, irosindu-te. ce aştepţi? dacă el nu te aşteaptă şi a plecat de mult, fără să se uite înapoi când a trântit uşa? cea mai grea etapă după o despărţire este să te dezobişnuieşti. cine zicea că ,, obişnuinţa e mai a dracu ca iubirea", bine spunea.
e greu să te obişnuieşti când el era în stilul tău de viaţă. centrul universului tău. în acţiunile tale de zi cu zi.  în ,, bună dimineaţa, sub cearşaf, ignorând alarma telefonului". în ,,te iubesc, noapte bună". în aprinsul ţigării de "după."în cafelele de dimineaţă. în cele două tacâmuri de pe masă. în dulapul ce miroase a el. în întreaga ta casă şi pe toate străzile blestemate şi locurile în care ai fost cu el şi oamenii pe care i-aţi cunoscut împreună.
dacă a plecat, înseamnă ca acolo îi e locul. departe de tine. 






şi e stupid că o fac pe deşteapta şi scriu toate astea, când tot eu mi-am dedicat o întreagă viaţă visând şi suspinând după alţii, îmbătrânind aşteptând. am purtat cu mine mereu oamenii speciali, pe care i-am iubit cândva. ca într-o cutie cu amintiri prăfuită pe care s-o deschid ori de câte ori inima mea se simte goală. ca un copil prost şi încăpăţânat, chiar retardat. am reuşit recordul să trăiesc ani la rând cu amintirea primei mele iubiri. să bocesc în fiecare noapte de singurătate şi-o sticlă de jack daniels, amintindu-mi de acei copii. să sărbătoresc în fiecare an ziua întâlnirii noastre, ziua primului sărut, ziua primului trandafir şi să comemorez îmbracată în negru, acea dată fatidică care l-a smuls de lângă mine. probabil că nici nu mai ştiu bine cum arată, dar l-am primit şi l-am păstrat atât de adânc în obloanele ascunse ale fiinţei mele încât acolo a rămas. neclintit. imun la orice ochi străin ce mi-a mai perindat sufletul, imun la orice altă dragoste ce mi-a mai răvăşit şi răscolit viaţa. căci încă din copilărie, îmi juram că voi avea o dragoste eternă şi că nu voi fi la fel de superficială ca ceilalţi. viaţa mea era un film, şi nu s-au schimbat prea multe.

şi-am reuşit performanţa să plâng vreo doi ani după altu', marea mea iubire, primul meu bărbat- să-l sun doi ani la rând, zi de zi, seară de seară, ca o maniaco-psihopată, beată şi înduioşată de o sticlă de vodkă, urlând în receptor că m-a uitat, că gagică-sa e o boarfă, că nu se compară cu mine şi că va regreta. ( ceea ce s-a şi întâmplat, chiar dacă i-a trebuit un an, căci duduia mai era cu încă doi pe lângă el). şi am ameninţat cu o aură de drama queen, cinică, printre fumul de ţigară înecăcios, că nu dau nici măcar o flegmă pe el şi că ea va trebui să-şi schimbe nr de tel în curând, ceea ce a şi făcut.
şi da. m-am minţit frumos şi-am trăit cu cea mai mare curvă- speranţa. mi-aş fi dorit să cunosc şi eu orgoliul şi indiferenţa, dar sunt o cauză pierdută de mult. încă din zilele în care umblam cu o aşa zisă tovarăşă de suferinţă, ,, prietena" mea cea mai bună, ,,sor-mea", înecându-ne amarul în sticle de vin şi aruncându-ne pe asfalt, cu telefonul în mână, apelând, pe privat bineînţeles. leşinate, suspinând după iubirile noastre ratate, sau mai bine zis "şobolani", cum le zicea cineva. 
..mi-aş fi dorit să ştiu să mă opresc, să înţeleg cum e să închizi telefonul şi să mergi mai departe, să înţeleg cum e să nu ierţi vreodată.
apoi să oftez şi să-mi zic că nu merită.
probabil peste 10 ani îmi voi aminti şi-mi voi spune cât de proastă şi copilă eram, dar la naiba, cât era de frumos.




apoi mi-am dat seama că am devenit un monstru. că mi-am ratat viitorul, delăsătoare, căzută în depresie şi-n sticle de alcool şi nopţi pierdute pe străzi, pentru niste oameni care nu mai ştiu nici cum mă cheamă. că acum mi se scuipă în faţă că am 20 de ani, că trebuie să-mi văd de viaţă, de sănătate, de mine, de facultate, de responsabilităţi. că o să ajung măturător de stradă- aşa cum m-au ameninţat ai mei când mi-au scăzut nota la purtare sau când m-am apucat de învăţat pentru bac înainte cu o lună; că n-am niciun ţel, niciun scop, nimic care să-mi dea interes. că fac scenarii de la primul apel nepreluat, că sunt deprimantă, plictisită, dezinteresată. nebună. vagaboantă. inconştientă. fără scrupule. profitoare. că nu fac nimic, deşi sunt mai mereu obosită. că am prea mult timp să mă gândesc la tâmpenii. că d-aia viaţa mea e nasoală. (da- mă hrănesc cu vise şi amintiri, căci nu e el să-mi sărute ochii şi să-mi dea un ,, bună dimineaţa" în locul alarmei de la telefon, pe care o detest). că-mi petrec zilele stând în casă, scriind nimicuri, umplându-mi tastatura cu scrum, bând cafea după cafea şi holbându-mă la pereţii mov-verzi din camera mea. că rănesc oamenii din jur care-mi vor binele, că distrug toate obiectele pe care pun mâna, chiar şi oamenii, că mă împiedic, trădez încrederi, că sunt un dezastru. că trăiesc pentru cartuşe de ţigări.( da, mai uşor mă las de el decât de fumat); că primul lucru pe care-l fac dimineaţa e să scormonesc buzunarele după mărunt. că beau prea mult. că, deşi sunt bolnavă, tot ies afară la 4 dim după ţigări, că nu onorez profesorii la seminarii şi la examene, că-mi petrec nopţile uitându-mă la emisiuni stupide de pe TLC sau la ,, femei criminale" de pe Discovery, căutând ca o bolnavă chiştoace mai lungi, prin scrumiera deja plină până la refuz. şi dacă nu fumez, atunci mănânc. sunt dependentă de gest.

în ultimele zile nici n-am mai ieşit din casă decât până la magazin şi înapoi. am hotărât să mă retrag. să stau undeva într-un colţ de umbră, să nu mai şochez, să nu mai epatez, să nu mai aibă pe cine să bârfească. trec neobservată şi absentă.

vreau să termin cu sesiunea şi cu tot. şi vreau să te văd, să ne vedem. să simţim din nou.
au trecut câteva săptămâni de inerţie şi convalescenţă totală; de la îmi pasă prea mult, ce faci, unde eşti, cu cine, explicaţii, crize de nervi, când ne vedem, iar mă minţi, ce suntem noi, înjurături, 20 de apeluri şi telefoane închise în nas, la nu-mi mai pasă. la linişte. la ne mai vedem când o fi. probabil niciodată.
oricum am pierdut ceea ce n-am avut niciodată. şi uite cât de proastă sunt că iar te-am sunat, chiar acum! când făceam o pauză din tastat. voiam să ies puţin pe afară să stăm la o ţigară, două, să te văd după 52363 de ani de când nu te-am mai văzut, după ce m-am lăudat atât că te-am lăsat. ştii cum e.. să simţi că totul este pierdut într-o secundă, la un simplu telefon. că eşti o ironie a sorţii, o glumă. 
proastă decizie.
frate, m-am săturat. şi iar nervi, şi iar vin roşu. ba nu, îmi aprind ţigara liniştită, deschid geamul să aerisesc camera intoxicată cu fum şi zâmbesc ironic. mi se rupe de tine. eşti o curvă. 
dispari.