Peste-al nostru sărut se aşterne tăcut, fir cu fir, ceas de ceas, al distanţelor glas.

,,Tot ce nu poate fi
Vom pricepe-ntr-o zi:
E prea frumos şi-i prea greu
Ca să ţină mereu."



Ţi-aş scrie, dar mă pierd printre cuvinte, printre atâtea rânduri care au rămas nescrise. Uneori ţi-aş scrie atât de mult, ţi-aş poveşti câte s-au întâmplat în lipsa ta, câte clipe le-am petrecut departe de realitate, contemplând puţinele momente pe care noi le-am avut şi creând altele noi.

Ţi-aş spune cu câtă nelinişte şi fericire tristă te căutam cu privirea şi cât mă întristam atunci când nu mă vedeai.
Nu mai exista timp atunci când mă uitam în ochii tăi. Lumea încremenea în primăvara asta care a devenit eternă... căci îţi poartă prezenţa. În fiecare ploaie, în fiecare stradă umbrită de copacii înfloriţi pe care mergeam spre tine, înfrigurată, în fiecare noapte rece care miroase a flori de liliac şi-a nostalgie... pe fiecare filă ştearsă de timp, în fiecare vis cu tine la care am renunţat... în toate ţi-ai lăsat amprenta. 





...Aştept, uneori, un semn de la tine. Doar să-mi spui ce mai faci. Şi că ne vom mai vedea într-o zi.
Vreau să mă mai regăseşti la marginea patului, stând cu genunchii la piept şi să asculţi tot ce am să-ţi povestesc. Să-mi mai aprind o ţigară ca totul să devină mai simplu şi tu să mă cerţi că umplu camera de fum. E deja prea mult scrum şi ceaţă între noi. Abia că ne vedem... măcar ne simţim.
Să te strâng tare în braţe şi să uit să-ţi mai dau drumul.
Să dansăm iar şi să mă împiedic.. şi-n toată ameţeala aia să simt că sunt eternă. Că momentul ăla va rămâne.

Două culori ce nu s-au văzut niciodată.

Îmi amintesc de D., 
misteriosul băiat cu ochi negri din liceu.
Eram îndrăgostită de el, am fost mulţi ani, şi alergam mereu spre el.


Stăteam în scară şi fumam liniştiţi, ascultând muzică deprimantă, nemişcaţi ca lumina din scară să nu se aprindă.
Avea un farmec nespus acest băiat, nu-l pot descrie nici în ziua de azi.
Era tăcut, avea un chip frumos, cu ochi mari şi negri, atât de negri! şi trişti.
Se uita pierdut, parcă mereu prea departe de mine, absent, rătăcit în gândurile lui.
Când îmi vorbea, era ironic şi de o inteligenţă desăvârşită.
Nu puteai să nu râzi la ironiile şi glumele lui.

Îmi amintesc cum îl aşteptam în fiecare dimineaţă în faţa liceului, prefăcându-mă că doar fumez. Îl zăream de departe şi ştiam că e el. Ştiam mereu ora la care ajunge, mereu întârzia ca mine.
Uneori se oprea şi îmi cerea un fum.


Ştia că sunt îndrăgostită de el şi chiar dacă eram doi străini, mă lăsa în lumea lui pentru câteva ore, noaptea, autodeprimându-ne.
Mă ţineam ca o nebună după el, nu înţelegea câtă nevoie aveam de prezenţa lui, de liniştea şi de nebunia lui.
La orice vorbă mai blândă, la orice gest mărinimos pe care-l făcea pentru mine, la orice privire mai atentă, îmi tresărea inima de bucurie.

Îmi amintesc de nopţile când ne plimbam şi se prefăcea că alunecă pe gheaţă, iar eu  îl împingeam.
Şi cum îmi tremurau mâinile pe ţigară când îl găseam la liceu la locul de fumat. Sau oricând îl zăream.


Ştiam că-i imprevizil şi asta adoram la el.
Nu puteam să mă plictisesc cu el niciodată, chiar şi dacă stăteam în tăcere. 
Beam şi îi spuneam poezii. Mă învăţa istorie şi cum să bat.
Mergeam la mega să ne încălzim şi eram fericită că sunt în dreapta lui.

Dar era rece şi nu aveam ce să caut în lumea lui care mă atrăgea ca ceva magic.


Am multe amintiri ciudate cu D.
Îmi amintesc cum într-o noapte voia să plece acasă şi eu nu-l lăsam. L-am minţit chiar că-i dau 10 lei dacă mă îmbrăţişează.
I-am aruncat banii şi m-a îmbrăţişat.
Apoi a luat banii şi a plecat.
Nu mai aveam cum să mă întorc acasă.
Am ţipat după el.

După un timp, D. s-a întors. Mi-a dat banii şi a plecat.
Cerşeam îmbrăţişari, da!
Eram în stare de orice ca băiatul visurilor mele să mă ia în braţe.

Dar acea seară cu acei indivizi, vecini cu el?
D. a plecat şi m-a lăsat cu ei. Eu nu voiam acasă. Mă simţeam singură şi nu voiam să rămân iar cu mine. M-am rezemat de perete şi am început să plâng. 
Toţi se uitau la mine ciudat şi râdeau.
Am plecat apoi.
D. s-a interesat dacă am ajuns acasă cu bine.

Îmi amintesc când mă aştepta în parc, pe o bancă. Era noapte şi linişte şi îi era indiferent dacă stătea singur sau cu mine.
Eram atât de fericită!
Mă aşezam lângă el, îmi aprindeam o ţigară şi contemplam noaptea. Un mister nedesluşit mă atrăgea către el.
Simţeam viaţa la intensitatea ei maximă atunci. Şi toată nostalgia ei.
Odată, mă învăţa să bat. Smardoaică, mă băteam cu el şi el m-a trântit jos, la pământ. Mă ţinea jos, imobilizată şi eram atât de fericita că mă atinge. Ce stupidă eram.




Pe D., nu l-am uitat. Nu-l voi uita, poate, niciodată.
Dar farmecul şi prezenţa lui de odinioară nu mai au aceeaşi putere asupra mea. Asupra acelei copile visătoare şi naive dintr-un trecut nebulos.
S-a mutat şi odată cu el şi magia s-a rupt.

Odată, m-am dus în noul cartier în care stă. Am luat taxiul căci nu mai circula nicio maşină. Am stat cu el 5 minute la ţigară, erau -20 de grade afară, tremuram şi nici putere să vorbim nu mai aveam. Nu, nici măcar n-am vorbit... Doar ne-am privit în îngheţul de afară şi-n liniştea nopţii. Apoi am luat alt taxi şi am plecat. Mi-am dat seama atunci că nu-l mai găsesc nicăieri, în inima mea.

D. era un băiat inteligent, a făcut acelaşi liceu ca mine, un liceu bun, i-a murit mama prin a 12-a, se droga mult, pe taică-su nu prea îl interesează de el şi de fratele lui.
N-a mai urmat nicio facultate. Acum lucrează.
Îmi pare atât de rău pentru D.!
Misteriosul băiat cu ochi negri şi atât de inteligent şi trist!


Acum îi înţeleg tristeţea şi răceala din priviri.

2015
.........................................







Ne-am revăzut astă-iarnă, după doi ani. Ne-am plimbat în acelaşi parc îngheţat de odinioară în liniştea nopţii de iarnă. Erau aceleaşi bănci îngropate de timp pe care ne-am lăsat amprentele. 
Copacii veştejiţi şi aleile cufundate-n beznă, felinarele cu lumina palidă, luminile albastre ale Bucureştiului târziu, toate erau acolo, aşa cum au fost aievea. Şi-n strălucirea lor apusă erau umbrele noastre, pe fiecare bancă pe care am stat tăcuţi, cândva, contemplând. Fiecare centimetru din ce am fost cândva şi nu vom mai fi s-a risipit pe bănci şi pe alei şi printre frunze şi ne poartă încă prezenţa.

Am stat ceva timp pe o bancă şi-am privit la albul obscur din întuneric. Nu ne mai simţeam corpul de frig. Şi am râs în liniştea nopţii, din spatele zidurilor noastre...
şi eram tot doi străini.
Am luat-o pe aleea umbrită de copaci uscaţi şi de timp, fiecare la celălalt capăt, despărţiţi de mormane de zăpadă şi de mocirlă şi de noi înşine.


D. a murit pentru o clipă. 
A fost lovit în cap în primăvara aceluiaşi an.
D. e mai trist decât înainte. Dar mai puternic. Mi-a spus că să mori nu e ceva rău. Că asta ştie acum cu certitudine.

L-am luat în braţe şi m-a strâns puternic. N-a mai fost nevoie să-i dau 10 lei ca să-l pot îmbrăţişa forţat, ca pe vremuri. Ne-am strâns în braţe pentru prima oară, cu adevărat.

Dar ne-am schimbat. Şi D. nu va mai fi niciodată acelaşi.

Nu-l voi uita niciodată pe misteriosul băiat cu ochi negri şi atât de trişti.

În parc regretele plâng iar...

Nu.
Nu voi mai primi pe nimeni aici.
Nu mai simt nimic. E doar un nimic gri şi gol şi intens.
E doar un hău în care sunt pe punctul să cad. Mă clatin, sunt ameţită, nici măcar nu mă uit în jos la prăpastia asta fără sfârşit. Încă pot vedea soarele şi stelele ascunse printre nori. Încă mă uit la cerul ăsta lipsă. Şi simt linişte. 

Ştii ce-i mai rău?
Cândva, demult, puteam simţi şi puteam aştepta ca viaţa să-mi ofere clipe pe care să nu le uit. Le aşteptam senină şi le puteam prinde. Le puteam trăi. Acum îmi scapă printre degete. Braţele mele nerăbdătoare şi reci nu le mai pot cuprinde, nu le mai pot strânge, se risipesc ca nisipul. Clipe stupide care trec pe lângă mine în loc să mă acapareze. Zile care vor mai veni şi care vor fi la fel, căci eu trăiesc, undeva, la marginea lor.

Nu e doar un moment în care nu mai văd soarele şi-n care ţip prin rânduri scrise. Nu e doar un moment care va trece. Văd soarele, dar el nu-mi mai poate încălzi inima. Razele lui nu mai pătrund printre ziduri. Lumina piere în întunericul de aici. Aşa că orice va mai veni.. va fi deja apus în inima mea. 

Nu sunt clipele care trec de vină. Sunt doar eu. Mereu am fost. E doar mintea mea. Plângi atunci când nu ai ce-ţi doreşti. Dar şi dacă ai avea, tot vei plânge într-o zi căci lucrurile nu durează o veşnicie. Nici nu trebuie. Te-ar sufoca.
 Sau ele se vor transforma în timp. Îşi vor pierde strălucirea. De aceea mă tem. De aceea am ajuns aici, la marginea infinitului. În locul ăsta gol în care nu mai ai ce să-ţi doreşti căci şi dacă visele tale s-ar îndeplini nu te vei putea bucura de ele. Nu mai ştii să o faci. Toate îţi par sfârşite înainte de a lua viaţă. Toate îţi par trecute chiar atunci când le ai în faţă. 
Şi e nedrept. Când am încetat să mai fiu prezentă?







Au fost oameni care, pentru o clipă, au avut răbdare să se oprească din drumul lor şi să se uite la mine. M-au privit şi mi-au spus că am construit ziduri. Şi că e inutil. Şi că e greu şi obositor să ajungă la mine. Că melodiile mele nu pot fi auzite de nimeni.

Ştii de ce oamenii îşi construiesc ziduri?
Nu pentru a-i ţine la distanţă pe ceilalţi. Nu pentru a se ascunde. Nu pentru a nu mai fi răniţi. Oricum sunt. 
Oamenii îşi construiesc ziduri pentru a vedea cine le va dărâma, cine va reuşi să treacă dincolo de ele. Cine va avea răbdare.
Ştii ce e ironic?
Că unii oameni sparg ziduri doar pentru a-şi demonstra că au avut curaj. Doar pentru că îi atrage necunoscutul. Se întreabă ce e dincolo de ele. Le sparg şi pleacă, călcând indiferent peste ele, în timp ce îşi apără cu grijă propriile lor ziduri.





Sunt blocată. Încerc să-mi continui drumul, dar picioarele mele parcă au prins rădăcini aici. Nu pot mişca pe nimeni căci eu însămi nu mă pot mişca din loc. 
Am rătăcit mereu la întâmplare, în derivă, oriunde m-au purtat picioarele, ascultând freamătul lumii şi strigăte din trecut. Am luat-o pe alei întunecate şi prăfuite care nu duceau nicăieri. Întunericul mă chema insistent. Avea o magie ciudată, iar eu suficientă nebunie pentru a închide ochii şi a mă arunca.

Simţeam o voluptate să mă pierd în noapte. Acolo unde trec prin tot ce am detestat vreodată, prin toate lucrurile de care m-am temut. Acolo unde întâlnesc oameni care mă pot răni uşor, îngrozitor, acei oameni de care m-am ferit mereu. Acolo unde îmi pot savura decăderea şi-mi pot atinge cele mai adânci răni. E ciudată voluptatea oamenilor de a se pierde atunci când ajung să respingă fericirea. De a se răzbuna pe ei înşişi. E ciudat cum se aruncă şi caută dezastre. Parcă ar dori să vindece tot răul de pe lumea asta, făcând cunoştinţă cu el. 
Au o sete nebună de a înţelege, de a iubi, de a ierta, de a se pierde. 

Poate e posibil să înoţi fără să devii tu însăţi apă.

Uneori simt că mă înec şi nu e nimeni care să mă salveze. Simt cum marea rece se revarsă peste mine şi mă pierd în adâncurile ei, resemnându-mă. Mă simt legată de mâini şi de picioare, pietre îmi rănesc pielea şi îmi îngreunează paşii şi vreau să ies la suprafaţă, să respir iar... dar curenţii mă trag înapoi. Ţărmul nu-l mai văd, e mult prea departe.
Şi mă înec în propriile trăiri care îmi inundă toată fiinţa. Aş vrea să văd lumina, dar mă pierd în acelaşi abis, fără să găsesc vreodată ceea ce caut. Când o să renunţ? Când o să mă pierd definitiv?


Azi am probat rochia mea preferată. Şi mi-am zâmbit în oglindă. 
Şi m-am gândit la tine. Cineva mi-a spus, cândva, că atunci când te văd în ochii mei se aprinde ceva. Aşa mi-au strălucit ochii azi când mă uitam la mine şi mă gândeam la tine. Aşa s-au luminat mereu, de fiecare dată când te vedeam şi tresăream şi întrezăream alte nuanţe ale vieţii.

E ciudat cum în mine se schimba ceva atunci când apăreai. Te priveam de la masa mea din colţ, prăfuită de timp şi singură, te priveam şi mă pierdeam şi clipa se oprea în loc. 
Şi atunci auzeam muzica. Era cumplită.. Sfâşietor de frumoasă. Ca un dor nestins. Pe notele ei inima-mi tremura înfrigurată, cu fiecare fibră. Şi cu o voluptate smintită mă lăsam purtată de cântecul trist ce răsuna ecou în toată fiinţa mea. În toată marea asta neagră. Printre valurile izbite de stânci. Între privirile noastre atunci când se întâlneau, grăbite.

Rămâneam doar noi, strânşi unul lângă celălalt, ca în noaptea aceea, cu mâinile împreunate, plutind în uitare şi-n acel extaz ce ţi-l dă doar necunoscutul. Totul se ştergea din jurul meu, toţi erau doar decoruri. Era un alt univers, alternativ, în care aveam loc.

Apoi dispăreai. Şi muzica înceta. Se stingea şi vraja care mă smulsese din realitate.
Rămânea doar liniştea..
şi sunetul acela ca atunci când înghiţi apă crezând că respiri aer.



i



În ultimele zile a plouat mult. Şi a fost frig. Deşi e primăvară. Şi aerul miroase a flori şi-a nostalgie. Şi-a tine.
Lumea mea era altfel atunci când erai prin preajmă. Avea o magie ciudată. Un altfel de univers în care am vrut mereu să fiu, dar în care n-am avut niciodată loc.

Tu voiai doar să mă simţi în întuneric, să-mi atingi braţele reci care căutau să iasă la suprafaţă. Eu voiam să te găsesc în lumină. Acolo unde pot respira aer curat, acolo unde pot vedea fulgerele printre nori, acolo unde pot vedea ploaia cum se loveşte de ape.
Acolo unde nu mă mai pierd în acelaşi cerc fără sfârşit.







Dar nu contează, nu?
Nu ne vom găsi niciodată decât în aceeaşi mare gri, în întuneric.. noi doi nu vom vedea niciodată lumina. Aici, în adâncurile triste din inima mea, aici vei rămâne mereu, V.

Azi mi-am zâmbit în oglindă. Şi m-am îmbrăcat în rochia roşie. Şi-n ochii mei te-am văzut pe tine.
Până când o să mă mai pierd în apele acestea fără sfârşit? Cât timp va mai trece până voi vedea din nou stelele printre norii negri?

Chaos is being yourself.

  Gândeşte-te la mine ca la o poveste pe care eşti nerăbdător să o începi, să o descoperi şi să nu o mai termini niciodată.
Doreşte-mă ca pe o romanţă pe care un poet tremură de nelinişte să o scrie, să o trăiască, să-i dea viaţă.

Doreşte-mă la fel cum întunericului trebuie să-i fie dor de lumină. Chiar dacă nu se ştiu, chiar dacă venirea ei ar însemna risipirea lui.

Doreşte-mă precum un castan la umbra căruia vrei să-ţi răcoreşti sufletul.
Doreşte-mă precum un cântec ale cărui versuri nu le mai ştii, dar care răsună încă în noapte... în întunericul în care se scufundă dorurile şi visele tale.







Doreşte-mă la fel cum pământul ars vibrează la căderea ploii.
Doreşte-mă la fel cum cei mai înrăiţi fumători tânjesc după o ţigară atunci când nu mai au.. şi când o aprind, totul devine mai simplu.
Doreşte-mă precum stelele care cufundate-n noapte au nevoie de lumină pentru a putea străluci.


Doreşte-mă la fel ca naufragiatul ce moare de sete şi bea din apa sărată, crescându-i şi mai mult setea.



Să mă doreşti atât de mult... Ca libertatea pe care trebuie să o fi căutat-o unii oameni atunci când au închis ochii...
şi s-au aruncat
şi au zâmbit.

Să mă doreşti atât de mult... Cum îmi doresc eu acum să adorm, şi privesc înspăimântată cum se luminează afară şi mă trezesc scriind.. Şi vreau să dorm.

...Să-ţi fie dor de mine ca de o carte dragă care a ajuns la final şi îi întorci ultima filă...
Şi-ţi pare rău că e goală.




It is not worth the bother of killing yourself, since you always kill yourself too late.

Our lives are defined by opportunities, even the ones we miss

La mulţi ani, dragul meu!
De ziua ta îţi doresc să fii fericit şi să nu încetezi niciodată să munceşti şi să lupţi pentru visele tale. 
Oricât de obosit te vei putea simţi uneori, oricâte obstacole vei întâlni pe drumul tău, să nu renunţi niciodată. Să mergi înainte orice ar fi. Să nu te opreşti atunci când vei considera că este de ajuns, că eşti deja sus, căci şi de pe cele mai înalte culmi vei putea cădea.
Să nu-ţi pierzi niciodată acea scânteie şi nebunie atât de necesară pentru a putea vedea şi alte nuanţe ale vieţii, să-i faci pe oameni să râdă şi să-i inspiri. Să vindeci cumva inimi prin vocaţia ta.. chiar dacă doar pentru câteva clipe. Pentru alea câteva... dacă îl faci pe un om să uite de toate, transpunându-l într-un alt univers, înseamnă că ai reuşit. Şi că ai lăsat ceva în urma ta, trăindu-ţi povestea şi făcându-i pe alţii să simtă emoţie.

...Chiar dacă nu vei citi niciodată aceste rânduri, chiar dacă trebuie să-mi văd de drumul meu, chiar dacă lumile noastre sunt atât de departe una de cealaltă, să ştii că inima mea e acum alături de tine, tresărind la fiecare reuşită de-a ta, trăindu-ţi bucuria şi visele care ţi se îndeplinesc.
Mă chinui în fiecare zi să te uit şi mă supăr teribil pe mine când mă trezesc că-ţi urmăresc toate activităţile sau când aştept un semn de la tine. Mă simt atât de mică şi de stupidă. Incapabilă de a mă înfrâna, plutesc în derivă. N-am niciun drept să fiu în viaţa ta. Cum am putut să visez la mai mult?

E 4:39 dimineaţa şi s-a oprit ploaia.
Mi-am turnat un pahar de vin şi beau în cinstea ta.
...Pentru toate zilele care vor veni, pentru toate drumurile pe care te vei afla, pentru toţi oamenii pe care-i vei întâlni... pentru toate anotimpurile care îţi vor străbate sufletul, la mulţi ani, dragul meu!

Şi iar toate-s triste, Şi azi ca şi ieri- Potop de dureri.

Beau un pahar de vin în noaptea asta de primăvară infinită. Iubesc tăcerea nopţii. În nopţi încremenite ca asta vrei să fii doar tu cu tine. Să te distanţezi definitiv de lume şi să-i zâmbeşti ironic. Apoi să o uiţi.
Să te pierzi în toată mizeria şi nebunia ta, să-ţi laşi toată tristeţea să se răstoarne pe umerii tăi în cea mai revelatoare voluptate, să guşti însetat pentru a mia oară din singurătatea ta dulce amară. Să-ţi fie dor de toamnă, de pustiul şi târziul lumii îngropate în toamnă, de ploi mărunte şi străzi devastate de frunze purtate spre nicăieri. Să-ţi fie dor de mirosul frunzelor veştejite şi ude
 şi de cântecul ploii ce cade pe asfaltul prăfuit. Să-ţi fie dor de tine copil şi de poveşti nespuse.
Să-ţi fie dor de aerul ce miroase a nostalgie, a praf, a renunţare, a sfârşituri. Şi de liniştea care îţi cuprinde sufletul. Să-ţi fie dor pentru că iubeşti toate lucrurile care au trecut. Doar dorul îţi poate face inima să tresară exaltată. Doar absenţa unui lucru îl face să capete cu adevărat valoare. Numai neliniştea şi tremurul te face să vibrezi.
 Căci toată fiinţa ta seamănă cu un ecou pierdut într-o toamnă târzie. 






Străzile se pierd printre florile căzute pe caldarâmul încă rece. E un alb orbitor în tot întunericul ăsta.
Contururi neclare se desluşesc în lumina felinarelor târzii.. E atâtă linişte. Se aude doar vântul şi propriile frământări. Oraşul e adormit în întunericul lui.
Uneori, rătăcesc pe aleile ascunse de castani şi e atâta linişte în tot haosul ăsta. Nostalgia lucrurilor trecute nu mai e atât de apăsătoare şi sufocantă. O las liberă să mă cuprindă până ce devine fluidă, rece, impersonală. Devine nostalgia întregii lumi. 

Îmi plac depărtările şi simt o voluptate stranie în a mă pierde în propriul gol. Să sar de pe culmile fiinţei mele aflate la marginea prăpastiei, să mă risipesc în neant şi-n întuneric până ce-mi descopăr eternele adâncimi. 
Să mă descopăr şi să mă sperii.
În clipe ca asta, sorb din cupa detaşării şi renunţării. Sunt clipe lucizi în care nu mă mai doare nimic atâta timp cât sunt doar eu cu mine. Şi asta, astăzi, îmi este de ajuns. Nu mă mai pierd în aşteptări iluzorii, nu-mi mai agăţ fericirea de himere. Le las să plece. 




Amintirile mele se pierd, uşor, în adâncurile negre ale uitării. Sunt fade, insipide, nu le mai pătrund esenţa ca odinioară. Mai apar, uneori, bătând la uşi îngheţate, ca în noaptea asta, şi mi se relevă autentice, mai vii ca niciodată, ca în tinereţea lor.  Le aud strigătul, le văd strălucirea ce abia mai pâlpăie, le trec frenetic prin inima mea. Apoi prezentul le închide uşa. 
Se spune că unele momente sunt eterne. Că oricât timp ar trece, ele rămân în tine prin infinita lor trăire, cutremurându-te ca prima oară. Sunt ca nişte locuri neschimbate oricâte veacuri ar trece. Decorurile se schimbă, dar ceva din prezenţa lor de odinioară dăinuie peste tot. Le regăseşti pe strada lor, în aerul neschimbat... acasă, acolo unde timpul a stat în loc, unde clipa a încremenit în eternitate şi s-a aşternut toamna.
Cât de triste şi frumoase sunt toate lucrurile pierdute! Cu câtă durere şi voluptate le închizi uşa, sperând zadarnic că, poate, se vor mai întoarce într-o zi.


Mi-e dor de toamna mea. 
Şi plouă torenţial afară în derizorii ecouri. Şi tu tot nu-mi vii.

”Cum aș putea s-ajung mai bine creastă?” Ridică-te, nu te gândi la asta.

Cineva m-a întrebat ce îmi doresc cu adevărat, care sunt visele mele şi ce îmi îngreunează paşii pentru a le îndeplini. Cum m-aş simţi dacă ar trece viaţa pe lângă mine odată cu ele. Am stat ceva pe gânduri.

Mi-am dat seama că niciodată nu am stat să mă gândesc prea mult, să reflectez la ce vreau de la viaţă. M-am lăsat purtată haotic de propriul destin, fără să pornesc spre un sens stabilit. Poate că mi-a fost teamă. După ce am vizualizat lista cu dorinţele mele m-am simţit brusc eliberată. În loc să simt nelinişte am simţit o pace deplină ce ţi-o oferă cunoaşterea propriei persoane aflate la răscruce de drum. E atât de important să-ţi fixezi scopuri! şi să porneşti spre atingerea lor.

...Îmi doresc să fiu fericită pentru că această trăire este esenţială pentru o dezvoltare armonioasă în viaţă, pentru starea de sănătate şi pentru o viziune luminoasă asupra vieţii. Este esenţială pentru tot ce există.
Dar sunt depresivă. Mi-e greu să fiu fericită căci pentru fericire trebuie să-mi îndeplinesc visele din această listă.. şi mă tem că nici aşa n-aş putea găsi vreodată fericirea. Fericirea însăşi e temelia pe care se contruieşte orice. E motivul însuşi pentru toate visele, căutările şi luptele oamenilor. E motivul pentru care vrei să vină a doua zi.

Pentru a-mi găsi fericirea va trebui să urc tot mai sus spre atingerea celorlalte vise al căror motiv este tot ea, fericirea. Dacă n-o voi avea, va fi doar durere. Durerea tuturor lucrurilor care ar fi putut fi, dar care n-au mai văzut lumina. Sau va fi doar o stare de plictis, zile egale cu celelalte, zile în care cauţi ceva, orice, pentru a simţi puţină viaţă în tine. Zile în care te plafonezi şi te complaci în aceeaşi stare de letargie. Zile în care aştepţi... căci speranţa încă n-a murit în sufletul tău. Ea te ajută să continui atunci când nu mai găseşti nicăieri vreun sens.

Pentru a o atinge, voi munci în fiecare zi pentru visele mele. Şi poate că nu atingerea însăşi a obiectivelor aduce fericirea, poate că drumul spre ele e cel care contează. Poate că în călătoria ta se schimbă ceva. Poate că atunci înţelegi.

...Îmi doresc să fiu mândră de mine însămi căci e un sentiment cu adevărat înălţător. Te face să te simţi util, productiv, cu sens. Te face să vrei şi mai mult de la tine şi să nu te opreşti niciodată, oricât de obosit ai fi, să nu încetezi să munceşti pentru visele tale. Dar sunt prea laşă, prea anxioasă şi temătoare pentru a face lucruri care să mă aducă la acea stare de a fi mândră de mine însămi.

Îmi doresc să ajut cât mai mulţi oameni pentru că prin fericirea lor mă simt împlinită. Simt că nu trec zadarnic prin viaţă. Vreau să vindec suflete căci simt că asta e chemarea mea, aşa m-aş simţi împlinită şi utilă. Făcând bine altora îmi fac mie însămi. Să faci un bine, oricât de mic ar fi, înseamnă să trăieşti în iubire. E incredibil câtă linişte sufletească şi căldură simţi după ce ajuţi pe cineva. Cât de mult îţi regăseşti inima şi sufletul de copil care n-a încetat niciodată să-ţi vorbească. Oferind iubire primeşti iubire şi asta îţi aduce fericire. Chiar şi-n singurătate. Trebuie doar să ştii să vezi frumuseţea din toate lucrurile care te înconjoară şi nu te vei mai simţi atât de singur. Iubirea e în noi şi va fi mereu aici.

Dar pentru a ajuta oamenii trebuie să mă vindec întâi pe mine însămi. Nu poţi ridica pe ceilalţi dacă tu eşti căzut. 
Dacă nu voi reuşi, voi simţi mereu că nu mi-am împlinit vocaţia, că îmi lipseşte ceva care să mă facă cu adevărat împlinită. Voi continua să-mi urmez drumul în psihologie. Să scriu, să lucrez cu oameni, să-mi tratez depresia, să-mi înving teama de viaţă, să mă mobilizez şi să pornesc din loc. Să am curaj şi să muncesc pentru visele mele.

...Îmi doresc să schimb ceva şi să evoluez pentru că viaţa nu e vrednică de a fi trăită dacă n-ai creat ceva, dacă n-ai lăsat ceva în urma ta şi dacă n-ai avut iubirea. De aceea îmi doresc iubirea. Doar prin ea pot înflori. Toate fiinţele au nevoie de iubire. E esenţială ca apa. Vreau să fiu iubită căci numai aşa pot evolua ca fiinţă. Şi vreau să iubesc, la rândul meu. Orice om are nevoie de iubire. Orice om se stinge uşor în lipsa iubirii şi-n locul ei se nasc cele mai întunecate părţi din sufletul lui. Oamenii care sunt iubiţi cresc cu fiecare zi care trece, ajungând tot mai aproape de un întreg perfect.

Dacă n-o voi avea, aceasta va rămâne mereu cea mai mare durere din inima mea. Poate că n-aş putea să mă iert niciodată că am trecut de atâtea ori pe lângă ea sau că n-am fost în stare să o recunosc sau să o atrag.

M-aş întreba de ce cea mai mare dorinţă a mea de când eram copil nu s-a mai îndeplinit niciodată. De ce atâţia oameni au avut parte de ea, chiar dacă poate nu s-au gândit atât de mult la ea în timp ce eu am rămas doar cu visele. Şi poate că aş ajunge la concluzia că am gândit-o şi căutat-o prea mult, ajungând să mă tem de ea, ajungând să n-o mai văd clar. Şi poate că asta ar fi cea mai mare lecţie.

Pentru a-ţi îndeplini visele nu trebuie să fugi după ele şi să le cauţi disperat. Pentru a-ţi îndeplini visele trebuie să munceşti pentru evoluţia ta ca om şi vei vedea cum ele vor ajunge la tine... când nici nu te aştepţi.

Nu pot să creez acum nimic sau să evoluez căci starea mea interioară e în dezordine. Trebuie să-mi fac curaj şi să mă ridic şi să plec din loc. Între mine şi iubire deocamdată e un mare hău. Nu poţi aştepta iubirea dacă încă nu eşti pregătit să o primeşti.

Trebuie să-mi vindec această rană adânc înrădăcinată în mine, o rană pe care o au mulţi oameni- o stare inconştientă de neiubire. Pentru a putea găsi iubirea va trebui să mă caut în cele mai ascunse locuri din fiinţa mea, din inconştientul meu fragil şi să înlătur orice gândire disfuncţională, orice credinţă că nu merit să fiu iubită, orice teamă de a nu fi abandonată. Şi să nu-mi mai caut inima în locuri unde nu o pot găsi. Să nu mă mai arunc în situaţii care să-mi demonstreze încă o dată că nu merit să fiu iubită. Să nu mai deformez imaginea iubirii, transformând-o în ceva imposibil de atins şi utopic. Să nu mai proiectez în oameni propriile trăiri, iubindu-le imaginea creată de mine. Creier fiţos.

Pentru a-mi îndeplini acest vis nu voi mai căuta iubirea în locuri în care este foarte improbabil să o găsesc. Nu mă voi mai minţi. Voi încerca să mă iubesc pe mine în fiecare zi şi să devin cea mai bună variantă a mea. Nu poţi aştepta ca oameni minunaţi să te iubească dacă tu încă nu faci nimic pentru a străluci.

...Îmi doresc să am bani pentru a nu duce grija zilei de mâine. Banii în sine nu te fac fericit, din contră, dacă ai prea mulţi şi nu ştii să-i gestionezi, te pot aduce la marginea prăpastiei. Dar, de multe ori, te ajută să faci lucruri care te pot face fericit. Sau satisfăcut. Îţi deschid orizonturi şi-ţi oferă oportunităţi.
Pentru a avea bani va trebui să muncesc din greu, iar eu în acest moment mă complac în mocirlă, dorind doar să dorm şi să uit. Sunt extenuată fără să fac ceva. M-am închis în bula mea, m-am refugiat în casă şi în amintiri în toţi aceşti ani în care am devenit umbra celei care aş fi putut fi... iar acum mi-e greu să ies la suprafaţă şi să părăsesc confortul care îmi aduce siguranţă, dar nu fericire.

...Şi nu în ultimul rând, vreau să călătoresc, să văd cât mai multe locuri căci fiecare loc în care merg îşi lasă amprenta în mine. Oamenii pe care-i întâlneşti, imaginile de care te bucuri pentru prima oară, te schimbă şi nici nu-ţi dai seama pe moment.
Să vezi lumea înseamnă să-ţi deschizi orizonturile şi uşa către cunoaştere. Către trăire. Către tine însuţi. Locurile străine te aduc şi mai aproape de propria fiinţă. E firesc ca atunci când schimbi contextul să te schimbi odată cu el. Sau să te vezi mai bine.
Vreau să călătoresc pentru că pentru a evolua nu trebuie să stai în loc, să te limitezi la acelaşi peisaj. Călătorind, te descoperi pe tine şi ai parte de cele mai mari revelaţii despre viaţă.

Dacă nu voi reuşi, voi simţi că am pierdut atâta locuri minunate care mă aşteptau să le explorez şi să le trăiesc.

Trebuie să ştii încotro te îndrepţi pentru a-ţi găsi mai uşor drumul. Nu trebuie să te laşi purtat de viaţă precum o frunză bătută de vânt spre nicăieri. Nu vei găsi nimic, nu vei crea nimic. Dă vieţii tale un scop şi vei avea motive să fii împlinit, să-ţi faci curaj să o iei din loc. Şi călătoria spre visele tale va fi atât de frumoasă! mai frumoasă chiar ca însăşi împlinirea lor.