Două culori ce nu s-au văzut niciodată.

Îmi amintesc de D., 
misteriosul băiat cu ochi negri din liceu.
Eram îndrăgostită de el, am fost mulţi ani, şi alergam mereu spre el.


Stăteam în scară şi fumam liniştiţi, ascultând muzică deprimantă, nemişcaţi ca lumina din scară să nu se aprindă.
Avea un farmec nespus acest băiat, nu-l pot descrie nici în ziua de azi.
Era tăcut, avea un chip frumos, cu ochi mari şi negri, atât de negri! şi trişti.
Se uita pierdut, parcă mereu prea departe de mine, absent, rătăcit în gândurile lui.
Când îmi vorbea, era ironic şi de o inteligenţă desăvârşită.
Nu puteai să nu râzi la ironiile şi glumele lui.

Îmi amintesc cum îl aşteptam în fiecare dimineaţă în faţa liceului, prefăcându-mă că doar fumez. Îl zăream de departe şi ştiam că e el. Ştiam mereu ora la care ajunge, mereu întârzia ca mine.
Uneori se oprea şi îmi cerea un fum.


Ştia că sunt îndrăgostită de el şi chiar dacă eram doi străini, mă lăsa în lumea lui pentru câteva ore, noaptea, autodeprimându-ne.
Mă ţineam ca o nebună după el, nu înţelegea câtă nevoie aveam de prezenţa lui, de liniştea şi de nebunia lui.
La orice vorbă mai blândă, la orice gest mărinimos pe care-l făcea pentru mine, la orice privire mai atentă, îmi tresărea inima de bucurie.

Îmi amintesc de nopţile când ne plimbam şi se prefăcea că alunecă pe gheaţă, iar eu  îl împingeam.
Şi cum îmi tremurau mâinile pe ţigară când îl găseam la liceu la locul de fumat. Sau oricând îl zăream.


Ştiam că-i imprevizil şi asta adoram la el.
Nu puteam să mă plictisesc cu el niciodată, chiar şi dacă stăteam în tăcere. 
Beam şi îi spuneam poezii. Mă învăţa istorie şi cum să bat.
Mergeam la mega să ne încălzim şi eram fericită că sunt în dreapta lui.

Dar era rece şi nu aveam ce să caut în lumea lui care mă atrăgea ca ceva magic.


Am multe amintiri ciudate cu D.
Îmi amintesc cum într-o noapte voia să plece acasă şi eu nu-l lăsam. L-am minţit chiar că-i dau 10 lei dacă mă îmbrăţişează.
I-am aruncat banii şi m-a îmbrăţişat.
Apoi a luat banii şi a plecat.
Nu mai aveam cum să mă întorc acasă.
Am ţipat după el.

După un timp, D. s-a întors. Mi-a dat banii şi a plecat.
Cerşeam îmbrăţişari, da!
Eram în stare de orice ca băiatul visurilor mele să mă ia în braţe.

Dar acea seară cu acei indivizi, vecini cu el?
D. a plecat şi m-a lăsat cu ei. Eu nu voiam acasă. Mă simţeam singură şi nu voiam să rămân iar cu mine. M-am rezemat de perete şi am început să plâng. 
Toţi se uitau la mine ciudat şi râdeau.
Am plecat apoi.
D. s-a interesat dacă am ajuns acasă cu bine.

Îmi amintesc când mă aştepta în parc, pe o bancă. Era noapte şi linişte şi îi era indiferent dacă stătea singur sau cu mine.
Eram atât de fericită!
Mă aşezam lângă el, îmi aprindeam o ţigară şi contemplam noaptea. Un mister nedesluşit mă atrăgea către el.
Simţeam viaţa la intensitatea ei maximă atunci. Şi toată nostalgia ei.
Odată, mă învăţa să bat. Smardoaică, mă băteam cu el şi el m-a trântit jos, la pământ. Mă ţinea jos, imobilizată şi eram atât de fericita că mă atinge. Ce stupidă eram.




Pe D., nu l-am uitat. Nu-l voi uita, poate, niciodată.
Dar farmecul şi prezenţa lui de odinioară nu mai au aceeaşi putere asupra mea. Asupra acelei copile visătoare şi naive dintr-un trecut nebulos.
S-a mutat şi odată cu el şi magia s-a rupt.

Odată, m-am dus în noul cartier în care stă. Am luat taxiul căci nu mai circula nicio maşină. Am stat cu el 5 minute la ţigară, erau -20 de grade afară, tremuram şi nici putere să vorbim nu mai aveam. Nu, nici măcar n-am vorbit... Doar ne-am privit în îngheţul de afară şi-n liniştea nopţii. Apoi am luat alt taxi şi am plecat. Mi-am dat seama atunci că nu-l mai găsesc nicăieri, în inima mea.

D. era un băiat inteligent, a făcut acelaşi liceu ca mine, un liceu bun, i-a murit mama prin a 12-a, se droga mult, pe taică-su nu prea îl interesează de el şi de fratele lui.
N-a mai urmat nicio facultate. Acum lucrează.
Îmi pare atât de rău pentru D.!
Misteriosul băiat cu ochi negri şi atât de inteligent şi trist!


Acum îi înţeleg tristeţea şi răceala din priviri.

2015
.........................................







Ne-am revăzut astă-iarnă, după doi ani. Ne-am plimbat în acelaşi parc îngheţat de odinioară în liniştea nopţii de iarnă. Erau aceleaşi bănci îngropate de timp pe care ne-am lăsat amprentele. 
Copacii veştejiţi şi aleile cufundate-n beznă, felinarele cu lumina palidă, luminile albastre ale Bucureştiului târziu, toate erau acolo, aşa cum au fost aievea. Şi-n strălucirea lor apusă erau umbrele noastre, pe fiecare bancă pe care am stat tăcuţi, cândva, contemplând. Fiecare centimetru din ce am fost cândva şi nu vom mai fi s-a risipit pe bănci şi pe alei şi printre frunze şi ne poartă încă prezenţa.

Am stat ceva timp pe o bancă şi-am privit la albul obscur din întuneric. Nu ne mai simţeam corpul de frig. Şi am râs în liniştea nopţii, din spatele zidurilor noastre...
şi eram tot doi străini.
Am luat-o pe aleea umbrită de copaci uscaţi şi de timp, fiecare la celălalt capăt, despărţiţi de mormane de zăpadă şi de mocirlă şi de noi înşine.


D. a murit pentru o clipă. 
A fost lovit în cap în primăvara aceluiaşi an.
D. e mai trist decât înainte. Dar mai puternic. Mi-a spus că să mori nu e ceva rău. Că asta ştie acum cu certitudine.

L-am luat în braţe şi m-a strâns puternic. N-a mai fost nevoie să-i dau 10 lei ca să-l pot îmbrăţişa forţat, ca pe vremuri. Ne-am strâns în braţe pentru prima oară, cu adevărat.

Dar ne-am schimbat. Şi D. nu va mai fi niciodată acelaşi.

Nu-l voi uita niciodată pe misteriosul băiat cu ochi negri şi atât de trişti.