Beau un pahar de vin în noaptea asta de primăvară infinită. Iubesc tăcerea nopţii. În nopţi încremenite ca asta vrei să fii doar tu cu tine. Să te distanţezi definitiv de lume şi să-i zâmbeşti ironic. Apoi să o uiţi.
Să te pierzi în toată mizeria şi nebunia ta, să-ţi laşi toată tristeţea să se răstoarne pe umerii tăi în cea mai revelatoare voluptate, să guşti însetat pentru a mia oară din singurătatea ta dulce amară. Să-ţi fie dor de toamnă, de pustiul şi târziul lumii îngropate în toamnă, de ploi mărunte şi străzi devastate de frunze purtate spre nicăieri. Să-ţi fie dor de mirosul frunzelor veştejite şi ude
şi de cântecul ploii ce cade pe asfaltul prăfuit. Să-ţi fie dor de tine copil şi de poveşti nespuse.
Să-ţi fie dor de aerul ce miroase a nostalgie, a praf, a renunţare, a sfârşituri. Şi de liniştea care îţi cuprinde sufletul. Să-ţi fie dor pentru că iubeşti toate lucrurile care au trecut. Doar dorul îţi poate face inima să tresară exaltată. Doar absenţa unui lucru îl face să capete cu adevărat valoare. Numai neliniştea şi tremurul te face să vibrezi.
Căci toată fiinţa ta seamănă cu un ecou pierdut într-o toamnă târzie.
Străzile se pierd printre florile căzute pe caldarâmul încă rece. E un alb orbitor în tot întunericul ăsta.
Contururi neclare se desluşesc în lumina felinarelor târzii.. E atâtă linişte. Se aude doar vântul şi propriile frământări. Oraşul e adormit în întunericul lui.
Uneori, rătăcesc pe aleile ascunse de castani şi e atâta linişte în tot haosul ăsta. Nostalgia lucrurilor trecute nu mai e atât de apăsătoare şi sufocantă. O las liberă să mă cuprindă până ce devine fluidă, rece, impersonală. Devine nostalgia întregii lumi.
Îmi plac depărtările şi simt o voluptate stranie în a mă pierde în propriul gol. Să sar de pe culmile fiinţei mele aflate la marginea prăpastiei, să mă risipesc în neant şi-n întuneric până ce-mi descopăr eternele adâncimi.
Să mă descopăr şi să mă sperii.
În clipe ca asta, sorb din cupa detaşării şi renunţării. Sunt clipe lucizi în care nu mă mai doare nimic atâta timp cât sunt doar eu cu mine. Şi asta, astăzi, îmi este de ajuns. Nu mă mai pierd în aşteptări iluzorii, nu-mi mai agăţ fericirea de himere. Le las să plece.
Amintirile mele se pierd, uşor, în adâncurile negre ale uitării. Sunt fade, insipide, nu le mai pătrund esenţa ca odinioară. Mai apar, uneori, bătând la uşi îngheţate, ca în noaptea asta, şi mi se relevă autentice, mai vii ca niciodată, ca în tinereţea lor. Le aud strigătul, le văd strălucirea ce abia mai pâlpăie, le trec frenetic prin inima mea. Apoi prezentul le închide uşa.
Se spune că unele momente sunt eterne. Că oricât timp ar trece, ele rămân în tine prin infinita lor trăire, cutremurându-te ca prima oară. Sunt ca nişte locuri neschimbate oricâte veacuri ar trece. Decorurile se schimbă, dar ceva din prezenţa lor de odinioară dăinuie peste tot. Le regăseşti pe strada lor, în aerul neschimbat... acasă, acolo unde timpul a stat în loc, unde clipa a încremenit în eternitate şi s-a aşternut toamna.
Cât de triste şi frumoase sunt toate lucrurile pierdute! Cu câtă durere şi voluptate le închizi uşa, sperând zadarnic că, poate, se vor mai întoarce într-o zi.
Mi-e dor de toamna mea.
Şi plouă torenţial afară în derizorii ecouri. Şi tu tot nu-mi vii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu