,,Tot ce nu poate fi
Vom pricepe-ntr-o zi:
E prea frumos şi-i prea greu
Ca să ţină mereu."
Ţi-aş scrie, dar mă pierd printre cuvinte, printre atâtea rânduri care au rămas nescrise. Uneori ţi-aş scrie atât de mult, ţi-aş poveşti câte s-au întâmplat în lipsa ta, câte clipe le-am petrecut departe de realitate, contemplând puţinele momente pe care noi le-am avut şi creând altele noi.
Ţi-aş spune cu câtă nelinişte şi fericire tristă te căutam cu privirea şi cât mă întristam atunci când nu mă vedeai.
Nu mai exista timp atunci când mă uitam în ochii tăi. Lumea încremenea în primăvara asta care a devenit eternă... căci îţi poartă prezenţa. În fiecare ploaie, în fiecare stradă umbrită de copacii înfloriţi pe care mergeam spre tine, înfrigurată, în fiecare noapte rece care miroase a flori de liliac şi-a nostalgie... pe fiecare filă ştearsă de timp, în fiecare vis cu tine la care am renunţat... în toate ţi-ai lăsat amprenta.
...Aştept, uneori, un semn de la tine. Doar să-mi spui ce mai faci. Şi că ne vom mai vedea într-o zi.
Vreau să mă mai regăseşti la marginea patului, stând cu genunchii la piept şi să asculţi tot ce am să-ţi povestesc. Să-mi mai aprind o ţigară ca totul să devină mai simplu şi tu să mă cerţi că umplu camera de fum. E deja prea mult scrum şi ceaţă între noi. Abia că ne vedem... măcar ne simţim.
Să te strâng tare în braţe şi să uit să-ţi mai dau drumul.
Să dansăm iar şi să mă împiedic.. şi-n toată ameţeala aia să simt că sunt eternă. Că momentul ăla va rămâne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu