Uneori simt că mă înec şi nu e nimeni care să mă salveze. Simt cum marea rece se revarsă peste mine şi mă pierd în adâncurile ei, resemnându-mă. Mă simt legată de mâini şi de picioare, pietre îmi rănesc pielea şi îmi îngreunează paşii şi vreau să ies la suprafaţă, să respir iar... dar curenţii mă trag înapoi. Ţărmul nu-l mai văd, e mult prea departe.
Şi mă înec în propriile trăiri care îmi inundă toată fiinţa. Aş vrea să văd lumina, dar mă pierd în acelaşi abis, fără să găsesc vreodată ceea ce caut. Când o să renunţ? Când o să mă pierd definitiv?
Azi am probat rochia mea preferată. Şi mi-am zâmbit în oglindă.
Şi m-am gândit la tine. Cineva mi-a spus, cândva, că atunci când te văd în ochii mei se aprinde ceva. Aşa mi-au strălucit ochii azi când mă uitam la mine şi mă gândeam la tine. Aşa s-au luminat mereu, de fiecare dată când te vedeam şi tresăream şi întrezăream alte nuanţe ale vieţii.
E ciudat cum în mine se schimba ceva atunci când apăreai. Te priveam de la masa mea din colţ, prăfuită de timp şi singură, te priveam şi mă pierdeam şi clipa se oprea în loc.
Şi atunci auzeam muzica. Era cumplită.. Sfâşietor de frumoasă. Ca un dor nestins. Pe notele ei inima-mi tremura înfrigurată, cu fiecare fibră. Şi cu o voluptate smintită mă lăsam purtată de cântecul trist ce răsuna ecou în toată fiinţa mea. În toată marea asta neagră. Printre valurile izbite de stânci. Între privirile noastre atunci când se întâlneau, grăbite.
Rămâneam doar noi, strânşi unul lângă celălalt, ca în noaptea aceea, cu mâinile împreunate, plutind în uitare şi-n acel extaz ce ţi-l dă doar necunoscutul. Totul se ştergea din jurul meu, toţi erau doar decoruri. Era un alt univers, alternativ, în care aveam loc.
Apoi dispăreai. Şi muzica înceta. Se stingea şi vraja care mă smulsese din realitate.
Rămânea doar liniştea..
şi sunetul acela ca atunci când înghiţi apă crezând că respiri aer.
iÎn ultimele zile a plouat mult. Şi a fost frig. Deşi e primăvară. Şi aerul miroase a flori şi-a nostalgie. Şi-a tine.
Lumea mea era altfel atunci când erai prin preajmă. Avea o magie ciudată. Un altfel de univers în care am vrut mereu să fiu, dar în care n-am avut niciodată loc.
Tu voiai doar să mă simţi în întuneric, să-mi atingi braţele reci care căutau să iasă la suprafaţă. Eu voiam să te găsesc în lumină. Acolo unde pot respira aer curat, acolo unde pot vedea fulgerele printre nori, acolo unde pot vedea ploaia cum se loveşte de ape.
Acolo unde nu mă mai pierd în acelaşi cerc fără sfârşit.
Dar nu contează, nu?
Nu ne vom găsi niciodată decât în aceeaşi mare gri, în întuneric.. noi doi nu vom vedea niciodată lumina. Aici, în adâncurile triste din inima mea, aici vei rămâne mereu, V.
Azi mi-am zâmbit în oglindă. Şi m-am îmbrăcat în rochia roşie. Şi-n ochii mei te-am văzut pe tine.
Până când o să mă mai pierd în apele acestea fără sfârşit? Cât timp va mai trece până voi vedea din nou stelele printre norii negri?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu