În parc regretele plâng iar...

Nu.
Nu voi mai primi pe nimeni aici.
Nu mai simt nimic. E doar un nimic gri şi gol şi intens.
E doar un hău în care sunt pe punctul să cad. Mă clatin, sunt ameţită, nici măcar nu mă uit în jos la prăpastia asta fără sfârşit. Încă pot vedea soarele şi stelele ascunse printre nori. Încă mă uit la cerul ăsta lipsă. Şi simt linişte. 

Ştii ce-i mai rău?
Cândva, demult, puteam simţi şi puteam aştepta ca viaţa să-mi ofere clipe pe care să nu le uit. Le aşteptam senină şi le puteam prinde. Le puteam trăi. Acum îmi scapă printre degete. Braţele mele nerăbdătoare şi reci nu le mai pot cuprinde, nu le mai pot strânge, se risipesc ca nisipul. Clipe stupide care trec pe lângă mine în loc să mă acapareze. Zile care vor mai veni şi care vor fi la fel, căci eu trăiesc, undeva, la marginea lor.

Nu e doar un moment în care nu mai văd soarele şi-n care ţip prin rânduri scrise. Nu e doar un moment care va trece. Văd soarele, dar el nu-mi mai poate încălzi inima. Razele lui nu mai pătrund printre ziduri. Lumina piere în întunericul de aici. Aşa că orice va mai veni.. va fi deja apus în inima mea. 

Nu sunt clipele care trec de vină. Sunt doar eu. Mereu am fost. E doar mintea mea. Plângi atunci când nu ai ce-ţi doreşti. Dar şi dacă ai avea, tot vei plânge într-o zi căci lucrurile nu durează o veşnicie. Nici nu trebuie. Te-ar sufoca.
 Sau ele se vor transforma în timp. Îşi vor pierde strălucirea. De aceea mă tem. De aceea am ajuns aici, la marginea infinitului. În locul ăsta gol în care nu mai ai ce să-ţi doreşti căci şi dacă visele tale s-ar îndeplini nu te vei putea bucura de ele. Nu mai ştii să o faci. Toate îţi par sfârşite înainte de a lua viaţă. Toate îţi par trecute chiar atunci când le ai în faţă. 
Şi e nedrept. Când am încetat să mai fiu prezentă?







Au fost oameni care, pentru o clipă, au avut răbdare să se oprească din drumul lor şi să se uite la mine. M-au privit şi mi-au spus că am construit ziduri. Şi că e inutil. Şi că e greu şi obositor să ajungă la mine. Că melodiile mele nu pot fi auzite de nimeni.

Ştii de ce oamenii îşi construiesc ziduri?
Nu pentru a-i ţine la distanţă pe ceilalţi. Nu pentru a se ascunde. Nu pentru a nu mai fi răniţi. Oricum sunt. 
Oamenii îşi construiesc ziduri pentru a vedea cine le va dărâma, cine va reuşi să treacă dincolo de ele. Cine va avea răbdare.
Ştii ce e ironic?
Că unii oameni sparg ziduri doar pentru a-şi demonstra că au avut curaj. Doar pentru că îi atrage necunoscutul. Se întreabă ce e dincolo de ele. Le sparg şi pleacă, călcând indiferent peste ele, în timp ce îşi apără cu grijă propriile lor ziduri.





Sunt blocată. Încerc să-mi continui drumul, dar picioarele mele parcă au prins rădăcini aici. Nu pot mişca pe nimeni căci eu însămi nu mă pot mişca din loc. 
Am rătăcit mereu la întâmplare, în derivă, oriunde m-au purtat picioarele, ascultând freamătul lumii şi strigăte din trecut. Am luat-o pe alei întunecate şi prăfuite care nu duceau nicăieri. Întunericul mă chema insistent. Avea o magie ciudată, iar eu suficientă nebunie pentru a închide ochii şi a mă arunca.

Simţeam o voluptate să mă pierd în noapte. Acolo unde trec prin tot ce am detestat vreodată, prin toate lucrurile de care m-am temut. Acolo unde întâlnesc oameni care mă pot răni uşor, îngrozitor, acei oameni de care m-am ferit mereu. Acolo unde îmi pot savura decăderea şi-mi pot atinge cele mai adânci răni. E ciudată voluptatea oamenilor de a se pierde atunci când ajung să respingă fericirea. De a se răzbuna pe ei înşişi. E ciudat cum se aruncă şi caută dezastre. Parcă ar dori să vindece tot răul de pe lumea asta, făcând cunoştinţă cu el. 
Au o sete nebună de a înţelege, de a iubi, de a ierta, de a se pierde.