Șase ani fără tine

 

Au trecut șase ani de când ai plecat în necunoscut. Chiar dacă lumea s-a schimbat și noi o dată cu ea, tu ești încă aici, o prezență constantă în inima noastră.

După șase ani, zilele trec fără să te mai plângă. Viața s-a așezat pe un făgaș normal, în care durerea amorțită nu se mai lasă scăldată de lumină în vuietul zilelor. Dar acum, în liniște, parcă iese din umbră și grăiește cu forța amintirilor.

Casa încă îmi vorbește de tine, cu toată mobila ei nouă, nu ți-a șters amprentele. Cărțile tale din bibliotecă încă îți poartă dorul, iar trandafirii tăi iubiți din grădină nu mai au aceeași culoare și viață.

Încă își aud pașii prin casă. Încă o aud pe Ghio cum se bucură când intri pe ușă. Încă mă trezesc că vreau să te întreb ceva și mă mir că nu mai ești să îmi răspunzi. Încă nu am acceptat că te-am pierdut. 

Capitolul vieții tale s-a sfârșit într-o zi. Nimic nu s-a mai scris după. Nicio pagină nouă, nicio amintire, nicio tristețe, nicio bucurie pentru tine...  Ce ciudat. Pentru că tu ai continuat să fii într-un mod prin care cuvintele nu pot pătrunde.

Ai plecat, dar ai lăsat în urma ta multă iubire într-o lume mai goală. Zilele trec și o dată cu ele, se fac ani. O dată cu anii trece o viață și o dată cu viața trec viețile... Dar iubirea pentru un om drag nu trece. E atemporală - e însăși eternitatea, atunci, acum și pentru totdeauna...

Te iubesc, tati.

7 noiembrie 2023

Mâine, pe 7 noiembrie 2023, se naște nepoata ta dragă, Anastasia Maria, pe care ai fi iubit-o mai mult decât orice pe lume… 

Am atâtea emoții, tati! pentru Ioana și pentru Ani, nepoțica mea scumpă, pe care o iubesc nespus și pe care am iubit-o dinainte de a o cunoaște. 

Vine pe lume comoara noastră, tati, și știu că viața noastră se va schimba de mâine.

De ce nu ești aici, să te bucuri cu noi, în una dintre cele mai frumoase clipe?

Știu cât de mult ți-ai dorit să fii bunic.

Când a trecut timpul? De ce e așa grăbit?

Cinci ani atât de plini care s-au dus fără tine… fetițele tale au familii acum.

Eram încă copii când te-am pierdut.

De mâine vei fi bunic, tati! Mâine se deschid cerurile, și vei fi cu noi. E sărbătoare în eternitate și aici, pe Pământ…

Închid ochii și te văd. Stai așezat pe un fotoliu. Zâmbești ca un copil și ai lacrimi în ochi. Îți torni un pahar de coniac și le spui îngerilor și oamenilor dragi pe care i-am pierdut să dea noroc cu tine pentru nepoata ta dragă. Muzica simfonică răsună printre stele în ecoul îngerilor. Tataia e îmbrăcat în uniforma lui de colonel, zâmbește mândru, senin, și ridică paharul în eter. De mâine va fi străbunic. 

Ești fericit, tati. Te rog, spune-i lui Tănțica mea că sunt seri în care nu înțeleg cum de nu mă mai sună. Spune-i că o iubesc și că ea pentru mine n-a murit niciodată, așa cum n-ai murit nici tu.

Sunteți aici, atât de vii, atât de prezenți, pentru totdeauna…

Scrisoare către părintele Laurenţiu Ene

 Părinte bun, Laurenţiu.

Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru noi, pentru oameni, pentru bucuria lui Dumnezeu.

Mâinile tale sunt vindecătoare, iar inima ta e pură lumină. Nicio frică n-am mai simţit când am stat în faţa ta şi ţi-am simţit iubirea. Îţi mulţumesc că datorită ţie am respirat alt aer. Am plecat din lăcaşul tău parcă plutind, sufleteşte şi trupeşte. Eram liberi... să trăim, să vedem frumuseţea din jur, să ne bucurăm de drum, de venirea verii şi de noi înşine. Parcă renăscusem. Parcă eram din nou copii. Ai luat un văl negru de pe ochi şi ai împrăştiat întunericul spiritului, ai ridicat povara şi ne-ai binecuvântat.

Îţi mulţumesc, părinte. Nu te voi uita niciodată. Nu voi uita miracolul pe care l-am simţit cu toată fiinţa în acea zi. Ai împrăştiat răul, ne-ai resuscitat şi restructurat, asta am simţit, şi în timp ce făceai asta, în timp ce te rugai pentru a avea un copil, în întunericul ochilor închişi sau poate doar în lumina sufletului, am văzut-o pe Maica Domnului. Poate că doar sufletul meu a văzut-o, nu mintea mea.

Ne-ai spus că ne iubeşti şi ne-ai rugat să ne botezăm copilul la tine.

N-am avut curajul să-ţi spun că te iubesc şi eu. 

Te iubesc, părinte bun.

Scrisoare către un Înger

 

Bătrâne din lumină ochi de dincolo de lumină,

Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci. Nu mă pot opri din zâmbit când mă gândesc la tine. Poate că puţini oameni au şansa în viaţă să stea de vorbă cu un înger. Eu n-am vorbit încă cu tine, dar te-am auzit. Prin tine m-am apropiat mai mult de Dumnezeu şi de adevărul de dincolo. Mi s-a întărit şi mai mult credinţa că Dumnezeu e tot ce suntem. E în mine şi în tine, îngere. E în spaţiul magic dintre noi. E în gândurile mele şi în dragostea ta pentru oameni. E dincolo şi e aici… E peste tot şi e în nicăieri… E acum, în cuvintele mele. E aici, în dorul de oamenii pe care i-am pierdut. E în dragostea eternă pentru ei. E în bucuria de a fi cu cei dragi. E în prezenţa şi-n absenţa lor. E în miracolul de a fi. E în niciodată şi în oricând. Dumnezeu nu e în lumină. El e lumina, iar noi suntem lumină din lumina lui, iubire din iubirea lui…

Când plâng, el plânge. Când râd, el râde cu mine. Nu am fost niciodată separaţi. E Legea binelui. E Legea naturii. E raţiunea, cum ai spus şi tu. Dar tot el e şi nebunia dacă uităm că facem parte din el, dacă ne îndepărtăm de esenţa noastră cerească.

Mă auzi, Îngere?

Vreau să-ţi mulţumesc că exişti. Sper ca gândurile mele să ajungă la tine. Te îmbrăţişez cu căldura mea. Înaripat bun şi drag, sper să-mi apari în vis, să-mi spui că scrisoarea mea a ajuns la tine şi astfel să sfărâmi orice urmă de îndoială. Inima mea vrea cu ardoare să creadă că exişti.

I-ai spus soţului meu că băiatul care va veni la noi va fi un suflet care vrea să vină înapoi. Cât m-am cutremurat să te aud spunând asta! Chiar de curând, dinainte de a vorbi cu tine, Bogdan ne-a visat copilul. Eram toţi trei pe malul unui lac şi micuţul arunca cu pietre în apă. Şi, din senin, şi-a îndreptat privirea spre un loc îndepărtat şi a arătat cu degetul spre un bătrân. Apoi, o lumină puternică a învăluit tot. Şi am înţeles. El e darul pentru noi de la Dumnezeu. Visul s-a ivit într-o perioadă grea în care am aflat că trebuie să amân conceperea unui copil pentru că mă expun unei boli grave. Eram furioasă pe Dumnezeu şi deznădăjduită, şi nu ştiam că e lângă mine şi că îmi vorbeşte prin atâtea moduri! Nu ştiam că mă acoperă când mi-e frig şi că n-a plecat niciodată din inima mea.

 Toată viaţa am simţit că voi avea un băiat. Îl iubesc deja, deşi nu e nicăieri. Îl iubesc şi îl aştept… Mi-e dor de el pentru că sufletul meu l-a cunoscut deja. Nu vreau să-l las să mai aştepte mult. Ştiu că a sosit timpul să ne reîntâlnim.

Bătrâne din lumină ochi de dincolo de lumină, călăuzeşte-ne cu iubirea ta prin întunericul prin care orbecăim uneori. Ai grijă de noi. Şi spune-i lui tati că ne-am găsit liniştea lângă doi oameni minunaţi. Anastasia e pe drum, nepoţica pe care ar fi iubit-o cu toată dragostea lui. Doamne, cât ar fi fost de fericit! De mândru şi de împăcat sufleteşte, să ne vadă cu familiile noastre. Cred că ar fi fost cele mai fericite zile ale vieţii sale, dar n-au mai venit… Sper că trăieşte o dată cu noi tot ce ni se întâmplă. N-am mai văzut-o niciodată atât de fericită pe Ioana. Tudor încă ne aşteaptă, să-mi rezolv problemele de sănătate, dar ştiu că se va naşte într-o zi. Spune-i că îl iubesc nespus şi că nu va mai dura mult până când va veni clipa întâlnirii. Nu sunt pregătită şi mi-e teamă, dar ştiu că vei fi lângă noi.

Te iubesc, îngere.

Lumina sacralităţii să rămână cu tine.

 

 

Scrisoare către Dumnezeu

 

Mi-e greu să scriu asta după o viaţă în care te-am purtat cu mine în fiecare clipă. Chiar dacă nu m-ai auzit şi nu mi-ai răspuns în momentele cele mai grele, ori nu te-am auzit eu, am continuat să cred în tine orbeşte pentru că aveam nevoie să cred. Propriile lacrimi din momentele în care îţi vorbeam, chiar şi cele de fericire, sunt dovada cât te-am iubit. Condiţionat, ca orice om. Totuşi, te-am iubit fără să te aud, fără te văd şi fără să îmi dai măcar un semn că exişti. Te-am iubit orbeşte pentru că tu erai în inima mea şi pentru că inima mea tânjea necontenit după tine. Tu erai partea pură din sufletul meu.

Erai speranţa.

Dacă în momente de răscruce te-am certat, nu s-a întâmplat să treacă mai mult decât câteva minute până să-mi pară rău. Credeam că dacă eşti Dumnezeu înseamnă că ar trebui să mă faci bine, că eşti responsabil pentru suferinţa mea.

Până într-o zi. Când am avut revelaţia. Am văzut ce n-am vrut să văd niciodată şi o dată ce am conştientizat, un lucru atât de simplu, atât de logic, nu mă mai pot preface că n-am văzut adevărul. Furia din sufletul meu s-a acumulat treptat până când m-a adus în pragul disperării şi al respingerii tale. Adică, a vieţii. Şi a tot ce există.

Dumnezeul meu n-ar fi permis ca tata să moară şi să nu-l mai văd dacă nu o viaţă, atunci o eternitate. Una dintre cele două variante. Dumnezeul meu n-ar fi permis să existe moartea niciunei fiinţe. Să permiţi existenţa unei fiinţe şi să o condamni la moarte biologică, să-i condamni pe cei dragi ei la marea suferinţă a pierderii ei, să-i creezi astfel încât timpul să-i ajute să se obişnuiască cu golul, doar pentru ca apoi să aibă o altă luptă crâncenă de dus... să permiţi să existe boala, chinul şi durerea nemărginită, să permiţi o viaţă atât de nedreaptă şi pe copii să-i vezi murind, să-i laşi să se stingă când ei te strigă, o, Doamne, nu poţi exista!

Să creezi o minune cum e omul, atât de delicat şi complex, să-i oferi conştiinţă ca să înţeleagă suferinţa adevărată, ca să înţeleagă pierderea şi inevitabilul propriului sfârşit, să-l laşi cu atâtea incertitudini ale existenţei tale sau ale vieţii de apoi, să-l laşi doar cu speranţa că viaţa e mai mult decât tot ce se vede, o, Doamne, de ce te răneşti atât? De ce ai nevoie de suferinţă? Sau tu nu simţi, de fapt?

Viaţa e ca o cuşcă cu lei. Şi dacă tu, Dumnezeu, ai creat totul, ai creat şi cuşca cu lei. Ai creat viaţa.

Leii nu te sfâşie imediat, ci lent, depinde de câte zile ai numărate în cuşcă. Uneori se odihnesc şi nu-i vezi, uiţi de sfâşiere. Cuşca asta cu lei e împodobită frumos şi plină de ispite. Tot felul de minuni, de plăceri otrăvitoare de care devii dependent uşor şi de frumuseţi de care te poţi bucura în linişte când leii nu îţi dau târcoale. Şi tot ce crezi că-ţi cere Dumnezeu, dacă crezi în el, e să te bucuri de peisaj. De frumuseţile vieţii. Să evoluezi după ce eşti scuturat puţin de lei, să nu devii rău ca prădătorii tăi, să vezi dincolo de cuşcă.

Să găseşti un sens în cuşcă şi să crezi în el, în Creatorul ei. Chiar dacă nu-l înţelegi pentru că eşti construit astfel încât să fii limitat, chiar dacă pare total indiferent faţă de tine sau de alţi nefericiţi. Nu contează că eşti înconjurat de lei care te vor chinui până când îţi vei da ultima suflare. Nu contează că leii atacă pe oricine, indiferent cât de curat sufleteşte e sau de când e în cuşcă. Nu, cuşca e un dar, e o minune, asta ne-am spus, noi, oamenii, trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ea, asta trebuie să credem, ca să putem să rezistăm. Da! Asta trebuie să credem pentru că altfel cuşca ar fi de nesuportat. Uită de lei! Ascultă ciripitul păsărilor, ploaia sau marea, ascultă-ţi inima, ascultă muzica vieţii... ignoră sunetul sfâşierii. Fără sfâşiere muzica n-ar mai pătrunde în suflet. Binele şi răul ce-ar fi unul fără altul? Fără urât ce-ar mai fi frumuseţea? De ce, Doamne, ai creat astfel universul omului?

Te poţi folosi de noile răni pentru a fi mai bun, mai puternic, pentru a vedea mai clar frumuseţea din mocirlă. Durerea are un sens. Sfârşitul are un sens. Convenabil să gândim astfel...

Nu degeaba depresia e boala omului care vede realitatea, pură, fără filtre, fără mecanisme de apărare.

 Nu contează că trupul tău va fi ţărână, iar sufletul tău... nu se ştie. Contează să te bucuri de drumul spre propriul sfârşit, sperând că nu-ţi vei pierde şi sufletul.

Nu, Doamne, nu poţi crea aşa ceva! Şi să ne laşi speranţa, să fie singura cu care ne putem înveli când ne e frig. Nu sunt negativistă, sunt doar furioasă că am pierdut o parte esenţială din mine. Deşi o minciună, era un refugiu în cuşca cu lei. Am crezut ce am vrut eu să cred doar pentru că e mult mai simplu să trăieşti astfel.

Oamenii cred în tine când se simt bine sau în momentele când, îndureraţi, au nevoie de tine. Oamenii te pierd când îşi dau seama că nu există sens în marile suferinţe şi nedreptăţi, că sunt prea greu de dus. Când, strigându-te de prea mult timp, fără să primească vreodată un răspuns, mult prea răniţi, nu te mai simt, nu te mai regăsesc în inima lor. Îşi dau seama că sunt absurzi. Că vorbesc singuri. Că ai devenit doar un ecou al strigătelor lor tot mai stinse.

 Dacă exişti, eşti doar o forţă din care s-a născut totul. Sau, mai bine zis, totul s-a născut din tine. Tu eşti totul. O forţă aparent rece, implacabilă şi indiferentă, pe care noi, oamenii, am personificat-o, ne-am rugat la ea, am strigat-o şi am plâns-o când doar tăcerea a fost răspunsul ei.

Dacă exişti, nu mă poţi auzi. Tu nu ai suflet sau milă. Tu eşti sufletul. Tu eşti mişcarea degetelor care tastează acum. Tu eşti gândurile mele. Tu eşti furia mea şi boala din mine. Tu eşti pierderea. Tot tu eşti speranţa. Tu eşti cântecul şi strigătul unui om în suferinţă. Tu eşti moartea care se naşte o dată cu naşterea unei fiinţe. Tu eşti viaţa care se naşte din moarte, tu eşti moartea care se naşte o dată cu viaţa. Tu eşti în ochii unui copil. Şi în iubirea din inima mea.

Tu eşti iubirea.

 Eşti în tot ce poate fi mai rău. Eşti în tot ce poate fi mai bun.

Prin puterea ta nemărginită, oamenii devin sfinţi. Prin tine omul îşi depăşeşte limitele umane, tot prin tine omul poate să devină ca un vierme. Tu eşti nimicul, absenţa şi neantul. Tu eşti furtuna, soarele şi cuşca cu lei. Tu eşti lumina din ochii oamenilor când văd stelele şi noapte se face în jurul lor. Tu eşti speranţa. Dar tot tu eşti şi Noaptea.

Dumnezeul pe care-l ştiam eu era doar Binele, deşi permitea răului să existe. Dumnezeul pe care îl ştiu astăzi e tot ce există. Tot urâtul şi frumosul din lume, toată fericirea şi deznădejdea.

O forţă şi atât. De care mă pot ajuta pentru a suporta realitatea sau prin care mă pot prăbuşi. Depinde de cum accesez această forţă din care sunt plămădită, din care binele se naşte din bine, din care răul înmulţeşte răul... din care întâmplarea, dreaptă sau nu, va pecetlui mereu destinul unui om. Un lucru e cert: cu Dumnezeu sau fără el, orice fiinţă e condamnată la suferinţă şi la propriul sfârşit, oricât ar striga şi oricât de curată sufleteşte ar fi. Şi nici măcar una nu-şi aminteşte să fi ales să intre într-o luptă în care nu poate fi decât învinsă.

Doamne, orice ai fi tu, a trebuit să te pierd ca să te regăsesc. A trebuit să fiu rănită. Azi te înţeleg pentru că mă înţeleg pe mine. Şi nu-ţi mai cer.

 Pentru că ai fost aici, când am scris despre tine, în rândurile mele. Eşti aici. Acum. Şi pentru totdeauna...

Draga D.

 Nu te voi uita niciodată, draga mea Deni.

Au fost puţine momentele noastre, dar port cu mine gingăşia ta.

Vocea ta caldă, ochii tăi frumoşi şi trişti, prezenţa ta blândă sunt impregnate pentru totdeauna în memoria mea. 

Suflet bun, te-am pierdut. Azi e ultimul tău drum. Dacă aş fi ştiut că e ultima oară când te văd în acea zi grea de septembrie, când ai fost ultima dată la serviciu, te-aş fi strâns în braţe şi mai tare. N-ai mai venit de atunci şi nu vei mai veni. Îmi pare atât de rău că n-am putut sau n-am ştiut să-ţi alin suferinţa mai mult, îmi pare atât de rău că zilele noastre împreună au fost atât de puţine şi că n-am ajuns să ne cunoaştem. Mi-ai plăcut din prima clipă. Erai un om frumos, am simţit asta. 

Nimeni nu ne avertizează când e ultima clipă când mai vedem pe cineva drag. Nimeni nu ne spune cât gol se va face în noi şi-n jurul nostru...

Ai suferit atât de mult. Sper că acum eşti bine şi că ţi-ai găsit liniştea. Sper că eşti într-un loc mai bun, în care nu există suferinţă şi nedreptate. Viaţa e o tragedie presărată cu momente în care doar exişti sau în care găseşti un refugiu în marea de lacrimi. Viaţa nu poate fi decât o tragedie pentru că durerea ei ireală şi luptele ei cântăresc mult mai mult decât orice bucurie a sa. Viaţa e nefiresc de frumoasă când găsim acel colţ de lumină şi uităm pentru o clipă că suntem în mijlocul furtunii.

A trăi înseamnă şi a muri, niciun adevăr nu poate fi mai implacabil.

 Draga mea Deni.

Viaţa ne-a arătat încă o dată cât de crudă şi nedreaptă e.

 Sper că eşti bine acolo unde eşti, printre îngeri. 

Nu-mi iau rămas bun pentru că am nădejdea ca lumea de dincolo să fie viaţa adevărată. Refuz să cred că despărţirea de oamenii dragi e veşnică.

Iartă-ne că n-am putut să-ţi alinăm suferinţa.

Nu te voi uita niciodată.

Craciun fericit, tati!

 

Te-am visat azi-noapte.

A fost un vis urât, un vis ce reflectă faptul că nu am acceptat niciodată că te-am pierdut. Mereu încerc să te salvez în visele mele. Să mai rămâi cu noi, măcar puțin. Și mereu reușesc să te salvez, dar apoi realitatea mă smulge din vis. 

Deși au trecut anii, ești prezent în fiecare părticică din casă și din curte, în bucurii și-n necazuri, pe drumurile pe care ne poartă viața, ai rămas cu noi, n-ai plecat niciodată. 

E al cincilea Crăciun fără tine. Încă simt magia care învăluie lumea în această perioadă, parcă liniștea și blândețea își fac loc mai ușor în sufletele oamenilor; încă mă bucur ca un copil când împodobim bradul și când primim colindători. Tu mi-ai făcut copilăria o poveste și m-ai învățat să cred, oricât de greu ar fi pe moment, oricât de puține dovezi ar fi, să cred cu toată inima. Căci doar cel care are capacitatea de a crede în cele care nu se văd are forța de a iubi și de a spera, chiar în momentele cele mai reci. 

Nu te mai plâng, tati. Am învățat să trăiesc în noua realitate și să-mi regăsesc capacitatea de a fi fericită. Trecutul în care tu trăiai îmi pare tot mai mult un vis îndepărtat. M-am obișnuit să stau de vorbă cu tine în gândurile mele, m-am obișnuit să te văd în amintiri și să te simt în sufletul meu. 

Acum știu că oamenii iubiți nu mor niciodată cu adevărat. Ei rămân cu noi, până la sfârșit.

Scrisoare pentru tata

 Mă auzi? Ce mai faci?

Aş vrea ca rândurile mele să te ajungă de dincolo de liniştea stelelor.

Multe s-au schimbat pe lume de când ai plecat, prin multe greutăţi şi bucurii avea să treacă inima mea. Am luat viaţa în piept, cu durerile şi frumuseţile ei, dar am rămas visătoare şi încă îţi semăn în multe privinţe. Nu-mi mai e aşa frică de ce îmi aduce ziua de mâine. 

Duminică e nunta mea, tati. Ne pregătim cu înfrigurare de ziua cea mare, pe care am amânat-o în octombrie din cauza restricţiilor. Am renovat prin curte, am vopsit uşile în alb, am văruit casa. Bogdan ascultă uneori muzică simfonică în timp ce face treabă, şi atunci zâmbesc şi îmi amintesc de zilele în care tu erai. În fiecare seară udăm trandafirii, florile tale iubite, pentru a ne îmbăta cu parfumul şi frumuseţea lor. Suntem stresaţi, obosiţi şi fericiţi. 

Ioana se mărită tot anul ăsta, în toamnă. Îţi vine să crezi? Ambele tale fete se mărită la două luni distanţă. Ţi-ai dorit mult să ne găsim băieţi cu suflet bun. Dacă i-ai fi cunoscut, ai fi fost atât de fericit… Mamaia Fia e la noi, o văd mai des zâmbind, e luminoasă şi poartă o linişte angelică pe chip. E tare bucuroasă şi aşteaptă nunţile de parcă ar fi unicul ei sens de a mai trăi. Draga mea mamaia Tanţa speră să poată ajunge. Mi-a spus că îi e tare frică să nu prindă nunta. Claudiu se întoarce din Canada pentru a fi prezent. Nenea Nicu şi-a întrerupt tratamentul doar pentru a se simţi bine la nuntă, pentru a dansa şi pentru a uita, pentru o clipă, de probleme. Îi iubesc pe toţi nespus de mult.

Stau în curte şi-ţi scriu acum. E o noapte caldă şi se aud greierii în liniştea verii. Tu nu mai eşti pe scaun şi nicăieri în jur nu te mai văd, dar o parte din prezenţa ta e încă aici, în casa ta iubită, în curtea ta dragă, sub cerul plin de stelele pe care le-ai îndrăgit atât de mult... Ştiu cât ţi-ai dorit să fii la nunta noastră. Ştiu cât de fericit ai fi fost. 

Sunt fericită, tati. În ciuda emoţiilor, sunt senină şi liniştită, cum rar în viaţă am mai fost. Duminică e ziua nunţii mele, o zi importantă a vieţii noastre. Vei zâmbi de acolo, dintre îngeri? Îmi vei trimite un gând bun, să ştiu că eşti cu noi? 

Te iubesc, tati.

Razboi

A aşterne în cuvinte ce-ţi tulbură sufletul e primejdios, căci deschizi o rană pe care torni constant apă fierbinte. Dulce otravă - trebuinţă ca aerul şi ca lumina, din care guşti şi tot mai mult te-ntuneci.

                A nu vorbi cu tine despre ce te macină - prin orice formă de artă: a cuvântului rostit, şoptit sau scris, prin cântec, pictură sau orice te ajută să ţipi, e mult mai primejdios. Când sugrumi trăirile în faşă, fără să le laşi să respire, să te trăiască, să te inunde şi să te poarte, nu faci decât să alimentezi un foc care va arde în tine, fără să ştii, până când se va dezlănţui într-o nebunie implacabilă. Şi atunci vei şti că a fost mereu foc în tine.

Sentimentele de care fugi sunt cele de care nu te desprinzi, de fapt, niciodată. Ele devin spaimă. Sau muzică, pe care o cauţi deznădăjduit, cu sufletul ars. Ele devin lacrimi care curg fără să ştii de ce... Sau suferinţă mută, căreia îi e frică de plânset.

A declara război inimii tale înseamnă a te condamna la sinucidere. Nu fuga de trăiri ucide flacăra vie. O, nu! Cu cât fugi, cu atât mai mult le apropii. Cu cât te abţii să bei apă, cu atât mai mult îţi creşte setea. Indiferenţa e opusul iubirii, aceasta e uitarea, adevărată vindecare - aici şi acum - dar ea nu se poate naşte decât în sufletul celui care, luptându-se-n furtună, ceas de ceas, clipă de clipă, se predă timpului, fără să-i mai fie frică că văpaia e pe cale să se stingă şi că întrezăreşte din nou soarele.

Arde muzica în frânturi de suspine

 Înger căzut în

Rânduri goale.

E prea mult alb pe rochia murdară.

Din întuneric se face tot mai întuneric, până când te sfârşeşte bezna.

Şi uiţi de lumină. Nici n-o mai recunoşti.

Şi nici n-o mai vrei, că e prea târziu.

E prea târziu...

E prea târziu să mai fii cine credeai că erai.

Tu nu ştiai să minţi. Şi uite cum dintr-o scânteie s-a născut cea mai bună actriţă.

Arde muzica în frânturi de suspine.

Ard rândurile mele, să mă scape de tine.

Greşeala, oricât ai regreta-o, lasă urme adânci.

Furtuna nu se scrie. Furtuna se trăieşte, te inundă şi te poartă departe,

departe de cine credeai că erai.

Nicio toamnă nu-i atât de tristă cum mi-s ochii astăzi,

Lacrimilor mele le e frică să curgă,

dar uite că am obrajii uzi.

Nu-i zbucium mai adânc decât războiul pe care îl porţi cu inima frântă ce caută păcatul.

Nu-i cumplit mai amar decât conştiinţa zdrobită,

când conştiinţa era cea mai curată parte din tine.

Nu-i loc mai gol decât patul meu fără tine.

Iubirea mea, m-am pierdut şi mi-e frică.

Mi-e frică de mine.

De ziua ta

Ce mai faci? Clipele alături de tine au rămas suspendate în amintiri, într-un trecut care devine tot mai îndepărtat şi vag.

Se duce viaţa fără tine, tati.

Ioana se îmbracă astăzi pentru prima dată în rochie de mireasă. Chiar de ziua ta. Ştiu că nu e o simplă întâmplare.

Ăsta e felul tău de a ne spune că n-ai plecat nicăieri.

Nu te îngrijora, tati. Mami e mai bine. Am stat de vorbă cu ea şi am făcut-o să privească pierderea ta aşa cum o fac eu. A început şi ea să îşi dea seama. Eşti doar plecat pentru un timp şi într-o zi ne vom revedea.

În ultima vreme te-am simţit mai prezent decât niciodată. Ne-ai dat tot felul de semne. De Crăciun, de Anul Nou, ai fost lângă noi, la masă. 

De fapt, ai fost în toate clipele importante din viaţa noastră.

În prima zi din an ne-am întâlnit cu Ioana şi cu Răzvan la cimitir, pe drumul spre tine, la o răscruce de drum. Nu ne-am vorbit, n-am ştiut că vin şi ei la tine. Tu ne-ai strâns împreună. 

Ştiam eu! Am simţit chiar din ziua în care ai plecat. Fiinţa umană e fără de sfârşit, iar viaţa e doar o etapă. În ultima noastră seară împreună, în grădină, nu te-am privit pentru ultima dată. Poate doar cu ochii. Sufletul meu te va afla din nou într-o zi.

Tati, azi, de ziua ta, îţi scriu. Nu-ţi mai pot ura La mulţi ani.

Anii tăi au încetat să fie, acum mai bine de trei ani. Îţi pot trimite doar gândul meu bun, să te încălzească acolo, printre stele.

Azi, de ziua ta, să zâmbeşti, tati.

Scrisoare către el

 Ştiu că Dumnezeu mi te-a trimis.

Îmi amintesc când te-am văzut prima oară, intrând pe poarta terasei de La Copac. Te îndreptai spre mine când seara se lăsa tăcut în liniştea verii, şi mi-am mutat privirea. Nu ştiam că tu îmi erai destinul. Nu ştiam că pe tine te aşteptasem toată viaţa, că ţie îţi vorbisem, că tu erai cel chemat de atâtea ori în visele mele, şi că mai erau doar câţiva paşi, doar câteva bătăi de inimă, doar câteva secunde, până când aveai să te aşezi lângă mine şi să intri pentru totdeauna în lumea mea. Habar n-aveam că era un moment sfânt şi crucial din viaţa noastră.

Te-am lăsat să pătrunzi în existenţa mea, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. M-am lăsat purtată de tine şi de tot ce mi se întâmpla, fără să mă împotrivesc. Nu simţeam nimic pentru tine, eram doar curioasă să-ţi înţeleg Universul, al meu fiind scufundat precum o epavă în largurile reci ale uitării. Acum ştiu de unde se năştea curiozitatea mea. Undeva, în sufletul meu, ştiam că destinul meu era pecetluit de al tău. Poate că te întrebi de ce nu am simţit nimic la început. Cu tine era simplu, iar eu obişnuiam să simt când totul era complicat. Obişnuiam să mă aprind când era întuneric între mine şi celălalt. Când simţeam că orice aş face, oricum aş fi, vom cădea în prăpastia dintre noi, aşa că luptam şi confundam lupta cu dragostea adevărată. 

Cu tine a fost altfel. N-am simţit nicio clipă că am să te pierd sau că îţi sunt greu de iubit. Eu te-am înţeles de la început, iar tu mi-ai văzut sufletul. Noi doi suntem propria reflexie dintr-o oglindă. Suntem două suflete care s-au zbătut toată viaţa pentru a se regăsi din nou într-un întreg.

Tu m-ai învăţat să accept în viaţa mea dragostea curată. Te-am lăsat să-mi intri în casă şi în suflet şi în pat, fără să clipesc, ca şi cum ai fi fost dintotdeauna  aici. Mie, care îmi era atât de ruşine, care nu acceptam pe nimeni mai mult decât câteva ore în zona mea de confort, în intimitatea mea, oricât de îndrăgostită aş fi fost, mi se părea că orice bărbat îmi murdăreşte căminul şi singurătatea, că strică magia dintre noi dacă stă prea mult, să-mi fie atât de firesc să fac toate astea! Să mă simt atât de curată când mă iubeşti, când te iubesc... N-a fost nicio perioadă de adaptare după ce te-ai mutat aici, nici măcar nu m-am gândit la asta. Erai acasă şi era normal să fii.

Soţul meu iubit, e al patrulea Crăciun împreună! Au trecut mai mult de trei ani de când Dumnezeu a decis să ne întâlnim. Am trăit atât de multe şi-am învăţat să fim mai buni unul lângă celălalt. Sunt mândră că m-ai ales pe mine pentru că ştiu cât de minunat eşti tu şi asta mă face să mă simt mai bună.

Cu tine m-am născut din nou.

Iartă-mă că nu-ţi scriu mai des- nu ştiu să-i scriu fericirii, dar astăzi voiam să-ţi reamintesc cât de mult te iubesc.

Ochii tăi negri sunt cei mai frumoşi de pe Pământ.

Sufletul tău a fost de la început căminul meu.

 

Scrisoare către cer

Oare mă auzi?

Oare Cerul se deschide astăzi, în noaptea de Ajun, ca gândurile noastre să se îmbrăţişeze?

Te-am visat des în ultima perioadă. Pari supărat, îngândurat, preocupat de o misiune cerească.

Hai să stăm de vorbă. Hai să fie din nou primăvară. Să te aşezi pe canapea în grădină, eu să sting ţigara şi să te ascult în aerul curat de mai.

Să strălucească iar luna, ca în ultima noastră seară împreună, dar să nu fie ultima. Să fie veşnică clipa în care te am în faţă şi casa să nu mai fie atât de goală, oricât de mulţi oameni ar umple-o.

S-au schimbat multe anul ăsta.

M-am angajat şi m-am căsătorit. Îmi port zilele fără scop, sufocându-mă într-o primărie prăfuită, aşteptând să ajung acasă. M-am maturizat şi nu mai simt Crăciunul. Despre asta este viaţa, de fapt. Să găseşti strălucire şi emoţie în mijlocul banalului. Să te cuibăreşti în sentimente calde, plăcute, în echilibru.

Nu mai sunt copil, tati. Când ai plecat, încă eram. 

E gri afară şi nici măcar nu ninge. Mâine sunt 10 grade. Vom sta la masă, vom asculta colinde şi vom mânca bunătăţile gătite de mami. Locul tău va rămâne gol pentru totdeauna şi eu voi vorbi cu tine până la sfârşitul zilelor, fără să aştept un răspuns. Vor veni la noi părinţii lui Răzvan. Voi aştepta ca el să o ceară pe Ioana. Toţi aşteptăm asta şi sperăm în secret. Te-am visat acum câteva nopţi că îi dai un inel Ioanei, în biserică. Şi mie îmi dăduseşi.

Ştiu că e opera ta fericirea noastră. Ştiu că tu i-ai trimis pe băieţii noştri buni, pe care i-ai fi iubit ca pe copiii tăi. Vom bea vin fiert şi ne vom îmbujora în obraji în toropeala din jur. Apropo, am dărâmat soba. Soba veche şi atât de dragă ţie. Am dărâmat-o cu sufletul strâns, sperând că ai fi fost de acord. Am pus un şemineu în locul ei. Am schimbat şi canapeaua şi biblioteca. În casă e mai alb acum, e mai multă lumină, un spaţiu mai mare şi mai gol. Am tăiat şi Mâneca Maicii Domnului anul trecut, era prea bătrână. În urma ei, s-a dezvăluit o casă învechită şi lugubră,  de un alb crăpat şi murdar, parcă părăsită.

E mamaia Fia şi nenea Nicu la noi. Abia îţi scriu, se tot agită pe lângă mine şi mă simt vinovată că mă deranjează. Îl iubesc şi vreau să se facă bine. E foarte bolnav bietul de el şi merge des la cimitir la tine. A aflat de boală după ce ai murit, când i s-a făcut rău la priveghi. Claudiu s-a întors din Canada, să-şi petreacă concediul cu familia. Da, s-a dus să muncească în cealaltă parte a lumii, să-i ofere Măriucăi un viitor mai bun. Ne-a fost dor de el. E puţin schimbat. Spune că e mai frumos acolo, că s-ar muta în Canada. M-a durut cumva să-l aud spunând asta, el, atât de legat de patria lui, de obiceiurile noastre frumoase, chiar şi de defectele noastre pur româneşti, dar are dreptate. 

Vom sta la discuţii aprinse şi vom râde mult. Totuşi, va lipsi ceva şi noi vom şti asta, dar ne-am obişnuit. Ne-am obişnuit să trăim pustiiţi într-o parte din suflet.

E al patrulea Crăciun fără tine. 

Ştiu că eşti Moş Crăciunul meu acum.

Am 10 dorinţe, tati.

Să fim sănătoşi.

Să ai grijă de mami.

Să ne lăsăm de fumat.

Să regăsim spiritul Crăciunului şi sufletul copilăriei.

Să o ceară Răzvan pe Ioana.

Să pot face nunta anul viitor şi să iasă aşa cum ne-am dorit.

Să fii alături de mine la nuntă.

Să-mi urmez vocaţia.

Să fii fericit.

Să-ţi fac un nepot şi să nu-mi fie frică.

Îi mulţumesc vieţii că îi am lângă mine pe oamenii dragi.

Chiar dacă nu se vor îndeplini toate anul ăsta, sper ca viaţa să mi le aducă cumva.

Fie ca stelele din noaptea asta magică de Ajun să strălucească atât de tare în sufletele noastre, încât să ne aducă împreună, măcar pentru o clipă.

24 decembrie 2021, ora 14:00

P.S. Răzvan a cerut-o pe Ioana astăzi.

Te iubesc, tati. Crăciun fericit!

24 decembrie 2021, ora 17:00

 

Vreau să descopăr experienţe şi trăiri pe care nu le pot afla fără curaj şi efort.

Vreau să gust din cupa voluptăţii insaţiabile a celor mai nobile şi înălţătoare sentimente şi valori umane: iubirea, altruismul, patriotismul, curajul.

Vreau să mă cunosc profund, să-mi aflu cotloanele personalităţii şi ale fiinţei, iar această cunoaştere nu se poate înfăptui şi desăvârşi fără a trece peste hotarele zonei de confort şi fără a avea o motivaţie intrinsecă puternică.

Niciun om nu se poate afla fără a se pune în faţa necunoscutului şi a propriilor graniţe trasate. Erou nu este cel care învinge obstacole neînfricat, ci cel care moare de frică şi, totuşi, înaintează.

Mai mult decât a mă cunoaşte şi a mă centra pe mine însămi, am setea de a descoperi lumea pentru a înţelege cât mai mult din viaţă, să învăţ din poveştile oamenilor şi să trăiesc cât pentru două vieţi prin ei. Atunci simt că trăiesc cu adevărat: când mă contopesc cu iubirea, când descopăr ceva nou care mă umple de emoţie. O emoţie pe care n-o pot descrie, dar care cuprinde tot farmecul vieţii... Seamănă cu revelarea sensului în viaţă, cu sentimentul măreţ că nu trăieşti în zadar, cu fiorul pe care îl trăieşti prima dată când te încearcă o emoţie sublimă care nu se va mai repeta, cu fericirea de a dărui celuilalt.

Viaţa e prea scurtă pentru a nu ajunge unde vrei să ajungi. E prea scurtă pentru a te adăposti într-un sentiment care îţi oferă securitate, dar lipsă de orizonturi. E prea scurtă pentru a te opri în drumul tău spre vis din cauza fricii. Viaţa e un dar prea mare pentru a-ţi permite luxul de a exista şi atât, fără să o trăieşti cu adevărat.

Cred că cel mai înţelept sfat pe care i-l poţi oferi cuiva este acesta: trăieşte-ţi viaţa cu sens şi impune-ţi doar limite necesare şi sănătoase prin care să ai autocontrol, dar care să nu-ţi înfrâneze zborul.

Suflete

 

Suflete, eşti fericit astăzi.

Mai ştii cât plângeai?

Cât te răzbunai pe tine, suflete! 

Suflet fraier, speriat, rătăcit. Tu nu ştiai că aveai nevoie să suferi în evoluţia ta. Ca orice suflet. Tu nu ştiai că nu poţi simţi Raiul fără lacrimi. 

A răsărit soarele pe strada ta. 

Viaţa ta e iubire. E multă iubire. Tu eşti mai bun... Sufletul pe care îl aşteptai plângând, rugându-l să-ţi apară în drumul vieţii, e astăzi lângă tine. E binecuvântarea ta. E răsplata pentru toate lacrimile. Îl iubeşti mai mult decât pe tine. Asta aveai să afli într-o zi despre iubirea adevărată. Că ajungi să te contopeşti cu un alt suflet şi să nu mai ştii care e al tău şi care al lui. Să fiţi un singur Tot. Să vibraţi în iubire deplină.

În infinit...

Da, azi iubeşti pe cineva mai mult decât pe tine însuţi.

Habar n-aveai că se poate aşa ceva. 

Azi eşti fericit alături de sufletul care îţi lipsea.

Îţi lipsea atât de mult! Era bucată ruptă din sufletul tău, purtată departe. Dar tu ai ştiut mereu că e, undeva, în lume. Că îl vei regăsi într-o zi. Că fără el îţi era frig. De aceea, îi vorbeai.

Când stăteai de vorbă cu el, parcă vorbeai cu sufletul tău. Exact ca atunci când vorbeşti cu Dumnezeu.

Plângeai şi îi spuneai să vină mai repede. Să vă întâlniţi la o răscruce de drum.

La o răscruce de drum v-aţi întâlnit şi, de atunci, totul pe lume s-a schimbat.

Suflete, e ziua ta astăzi.

 

Fluturele negru şi lumina

mi-au arătat că tu continui să fii, undeva, într-o lume ale cărei porţi îmi sunt închise.

Drumul e atât de lung în despărţire.

Se face tot mai toamnă şi mai departe, înghiţind fiecare clipă dintr-o viaţă care ar fi putut fi

alături de tine.

Azi am visat mult gri.

Copaci gri şi drumul gri, o bancă gri şi oameni gri.

Toţi erau gri. 

 Azi ar fi fost nunta mea.

E toamnă, e frig şi e gri.

Ştiu, tati, că ai fost cu noi.

Fluturele negru şi lumina.

Azi e mai toamnă decât niciodată.

Un om evoluat

Indiferent de circumstanţele vieţii, indiferent de cât de sus ar ajunge intelectual, material sau social, în ciuda tuturor influenţelor exterioare, chiar de şi-ar duce zilele într-o colibă ori palat, un om frumos rămâne în esenţă acelaşi, un om bun, empatic şi pur, şi poate să privească dincolo de tentaţia infatuării, vanităţii şi suficienţei.

Un om evoluat, care a înţeles măcar puţin despre viaţă, îşi păstrează delicateţea sufletească a copilăriei, pe oricare drum l-ar purta soarta.

El îşi priveşte semenii ca pe suflete dragi, indiferent de cât de sus sau jos ar părea că aceştia sunt.

El nu este nici rege, nici cerşetor, ci doar OM, indiferent de locul în care s-ar afla pe scara socială.

El poate vedea dincolo de propriul ego şi dincolo de slăbiciunile celorlalţi.

A fi bun se naşte din a şti să iubeşti. Un om bun a cunoscut iubirea adevărată şi arta de a dărui fericire şi mângâiere fiinţelor de pe Pământ.

Un om bun, indiferent de cât de lovit ar fi de soartă, se întoarce mereu la el însuşi, la inocenţa sufletească din esenţa lui.

dragul meu, e octombrie

O, Doamne, cât iubesc toamna!

Îl iubesc pe Octombrie cu frenezie şi cu lacrimi,

prilej de a vedea stelele pe cerul tot mai rece,

prilej de-a auzi muzica 

pe drumul spre casă,

în zare, pierdute, 

ţipăt, ecou,

păsări se duc spre apus...

Zbucium şi linişte,

în sufletul meu vei fi mereu Octombrie...

Uite că vine toamna pe drumuri lăturalnice!

Uite cum ajunge toamna pe străzi pe înserate,

Iată ce târziu se face când ne pierdem în Octombrie...

pe căi înnoptate,

Ce pustiu ne e pe banca cu vise uscate...

sub felinare tot mai palide de-amintiri,

o, au trecut toate!

Dragul meu, e toamnă,

şi vioara plânge,

O, cât se frânge!

Bucuria şi durerea ei,

De Octombrie...

O, Doamne, cât de mult te iubesc!

Cum nu se poate iubi decât în Octombrie...

Nu-i sete mai adâncă de mare cum te iubesc eu acum,

în Octombrie,

Nu-i vin mai dulce pe buze când toamna coboară în suflet...

Nu-i dor mai aprig pe lume când ochii mei te caută 

în Octombrie...

Nu mi-e muzică şi nici toamnă,

nu e nimic mai frumos şi mai drag...

Ascultă cum licăre azi noaptea 

al ei ultim vers,

în ploaia torenţială de frunze...

 

Stă niciodată între noi...

Stă muzica care se stinge

Sub dansul zilelor ce nu vor fi,

Ecou în boarea de amintiri pierdute.

Stau azi şi mâine între noi,

în veşnicie,

Stă infinitul

Sau o clipă.