Goodbye, 2013

e ultima zi din an. m-am săturat să aud toate clişeele că noul an va fi mai bun, mai frumos, că poate îmi voi realiza visele. că de mâine va fi mai bine. e o minciună. m-am săturat să mă mint singură. şi am un sentiment de înfrigurare şi nelinişte pe care mereu l-am avut în noaptea dintre ani.
oricum va fi, în seara asta voi lăsa toate visele abandonate şi dezamăgirile din vechiul an. toate nopţile nedormite şi aşteptările în van. căci anul trecut, noaptea dintre ani m-a surprins plângând, şi aşa a fost tot anul. plin de renunţări. dar şi de învăţături. plin de speranţe deşarte. cu eforturi fizice să nu plâng. să nu mă prăbuşesc pe jos.  prietenii false. oameni pe care i-am pierdut. singurătate. decăderi. înstrăinare. multă scârbă şi ură. 

în seara asta, mă voi face frumoasă şi-mi voi afişa acelaşi zâmbet tâmp şi rece din colţul gurii. printre fum şi oameni fericiţi şi străini de mine. încercând să par puternică şi arogantă. şi mă voi uita la artificii, care mă sperie, dar care mereu au venit cu speranţe şi vise noi. în seara asta, te voi lăsa în urmă, şi nu-mi va mai fi dor de tine. pentru că nu meriţi. căci am realizat, mi-am pierdut încă un an aşteptând pe cineva care nu dă doi lei pe mine. voi lăsa toţi oamenii care au plecat de lângă mine şi pe cei care i-am aşteptat zi de zi, irosindu-mă. pe toţi cei care nici măcar n-au făcut un efort să-mi răspundă şi m-au lăsat cu telefonul în mână, aşteptând nimic. şi îi voi păstra doar pe cei care au rămas lângă mine, la greu.

nu e o glumă, nu e un clişeu, nu e încă o amăgire. ultimele ore din an, vor pleca o dată cu durerile şi renunţările mele. cu naivităţile mele. cu visele mele ratate. vor pleca, o dată cu mine, cu vechea eu.

I'm tired to losing people

e o noapte liniştită cu ceaţă. felinarele luminează slab străzile reci şi pustii. câte un trecător grăbit şi îngheţat mai întrerupe golul tulburător din jur. e o noapte obişnuită de iarnă, lipsită de zbucium. lipsită de noutate. plină de ceaţă. unii dorm, alţii stau la masă cu familia, ameţindu-se de la alcool, depănând amintiri uitate până în zori. la alte case se aude muzică. alţii sunt singuri.




E ultima scrisoare.  o scriu la biroul meu scorojit de timp, printre fum şi-un pahar de vin roşu. prin geamurile mari din cameră, pot vedea câteva luminiţe de la casa vecină, ce se aprind la fiecare 10 secunde. mă pierd uneori în magia lor; le zăresc de 15 ani, în fiecare iarnă. dar şi-au pierdut şi ele din farmecul de altă dată.
e o monotonie tristă. e un aer sufocant. abia am ajuns acasă. am fost să-mi iau ţigări la 1:30 dim. deplorabil. de fapt am fugit. m-am plimbat fără gânduri, însă nu eram eu, paşii mei parcă nu mă purtau pe mine, fugeam în interiorul meu de tot. 


ăsta e titlul scrisorii mele de adio. adio viselor mele. adio copilului din mine. adio naivităţii mele prosteşti. adio iubirilor mele ratate. adio poveştilor şi cutiei mele cu amintiri. adio trecut. adio tată. adio vechi ,,prieteni". adio aimee, adio maria. de azi puteţi vorbi despre mine la trecut.
de azi nu mă mai lupt nici măcar cu mine. 
asta e o scrisoare pentru tine.  pentru cel care ai fost ca mine. pentru orice copil în care mă regăsesc pe mine. pentru orice fraier care şi-a vândut sufletul pentru nişte străini. pentru orice copil căruia acum îi e greu şi e prizonier între două lumi. care a uitat de demnitate şi şi-a călcat pe orgoliu, pe suflet, pe el. pentru orice om care a pierdut tot, dar încă zâmbeşte ironic vieţii. pentru orice copil care n-a ştiut să uite şi-a aşteptat în van, căci a simţit că aşa nu pierde părţi din trecut ce l-au făcut ceea ce e acum. care n-a ştiut să piardă, care n-a ştiut să fie indiferent. pentru orice suflet singur pe lume. pentru orice copil care a ştiut să iubească necondiţionat şi acum e speriat. pentru orice copil care suferă acum nemeritat.  pentru orice credul. cred că am murit amândoi de mult.

simt cum se scurge uşor uşor viaţa din mine. acelaşi peisaj, acelaşi anturaj, aceleaşi seri pierdute fără rost, acelaşi parc, aceleaşi obiceiuri proaste. aceiaşi oameni ieftini, aceleaşi feţe perverse, străine. aceeaşi teamă de a mă mai lega de cineva, aceiaşi nervi, aceeaşi singurătate şi gânduri cu care îmi pierd nopţile. aceeaşi scârbă şi indiferenţă cu care privesc acum totul. şi nu, nu sunt trează când scriu rândurile astea.
ironic sau nu, acum sunt doar ceea ce detestam înainte la alţii, ceea ce m-am temut întotdeauna să devin. sunt obosită, dar cred că e timpul să trăiesc din nou, să fiu fericită din nou.



e cel mai trist crăciun al meu. în fiecare crăciun am încercat să fac pe cineva fericit. dar cum a rămas cu mine? am rămas cu mâna întinsă, privind cum fericirea trece pe lângă mine.
în ultimii ani, am început să urăsc revelionul. mă încearcă mereu un sentiment de dezamăgire şi dezolare. am mereu un hău imens în suflet. îl urăsc pentru că atunci, mă simt mai mult ca niciodată, singură. îl urăsc pentru că la 12 noaptea, n-am pe nimeni care să mă strângă în braţe. şi mă trezesc mereu privind copilăreşte la artificii, care mă fascinează, dar mă şi sperie în acelaşi timp, punându-mi o dorinţă care niciodată nu s-a împlinit, cu braţele reci, ţinând o sticlă aproape goală în mână. şi mă enervează cumplit feţele acelea străine şi fericite din jurul meu care ţipă şi se iau în braţe. îl urăsc pentru că n-am pe nimeni alături de care să mă bucur.
când eram copil, îl asociam cu ceva magic, cu minuni, cu poveşti extraordinare, când orice este posibil în cumpăna dintre ani. dar mereu a venit cu o dezamăgire. îl urăsc pentru că în ceilalţi ani am fost alături de oameni lângă care acum nu mai sunt. şi pentru că lasă mereu în urmă persoane dragi şi vise abandonate.  îl urăsc pentru că anul trecut m-a găsit plângând, printre oameni străini.  îl urăsc pentru că mereu mă prinde făcându-mi planuri şi noi speranţe, care apoi se vor nărui. şi-l urăsc pentru că urăsc despărţirile şi orice sfârşit, atât de fraieră sunt..



cândva, am crescut cu scrierile astea. sunt 5 ani de atunci. 5 ani de când m-am apucat de scris, de când m-am descoperit, o dată cu prima mea iubire. am început cu jurnalele, apoi aici.. au fost oameni care mi-au citit poveştile.  cu care am plâns, care au reuşit să mă cunoască deşi nu m-au văzut niciodată, cu care m-am împrietenit. care m-au ascultat şi mi-au oferit sfaturi, căci mereu am scris doar în clipele mele grele, în care am simţit nevoia să mă descarc. au fost şi oameni care deşi mă cunosc, nu m-au citit niciodată, căci mereu m-am ascuns. au fost şi intrigi şi oameni care nu m-au înţeles.
sunt aimee, lorelei, luli, S. sau maria. cea care îşi schimba deseori pseudonimul ca să uite de povestea de mult sfârşită şi ca el să n-o mai citească.  cea care îşi schimba adesea culoarea părului ca să fugă de trecut. privind în urmă, realizez cât de proastă eram. cât de puerilă.. cât de copilă, cât de naivă şi cum îmi schimbam stilul narativ de la an la an. cum mă schimbam.. după 5 ani, m-am schimbat radical. m-am apucat de fumat şi mi-am deschis culoarea părului, iar persoane  despre care înainte scriam, acum îmi sunt indiferente. am schimbat prietenii, stilul vestimentar, muzica, locurile, obiceiurile şi felul de a vedea oamenii. s-au dus şi poveştile mele.

to the stars

dragă moşule,  

Anul ăsta n-am fost prea cuminte. sunt încărcată cu multe regrete şi dureri. anul ăsta am făcut lucruri pe care nu credeam că le voi face vreodată. am ajuns ce nu-mi imaginam că voi ajunge. şi nu. nu sunt prea mândră de mine.

m-am lăsat pradă ispitelor, viciilor şi autodistrugerii. m-am lăsat ademenită de vorbe înşelatoare, de oameni închipuiţi, de măşti şi multă nepăsare. n-am mai vrut să fiu conştientă de nimic. am dorit să trăiesc la întâmplare, voluptatea propriei decăderi. să trăiesc ca într-un vis nebulos, departe de lume, ca într-un somn adânc, nevrând să mă mai trezesc. fugind de realitate. m-am abandonat complet. am lăsat tot răul din mine şi din lume să iasă la suprafaţă. m-am schimbat. am luat viaţa în piept. e singurul lucru bun. 
dar am ajuns mai rău decât eram. o nebună, o ciudată, o instabilă psihic, o anesteziată emoţional şi fizic, un monstru ce-şi face rău şi răneşte pe cei din jur. o egoistă.
anul ăsta, îmi doresc să-mi revin, să mă întorc din drumul pe care am luat-o şi să aleg altul,  să mă salvez, până nu-i prea târziu.
ştiu, nu mai sunt un copil ca să-ţi cer ţie ceva, dar adevărul e că, în ciuda tuturor aparenţelor, eu am rămas un copil. un suflet de copil care crede copilăreşte, care iubeşte necondiţionat.  un copil speriat, lovit şi îmbrâncit de propria mână, care strigă după ajutor. i-am făcut rău, prea mult rău.. l-am murdărit, l-am corupt, l-am judecat, n-am ţinut cont de dorinţele lui, de vocea lui interioară, de strigătul lui. m-am răzbunat cumplit pe el, pentru că a fost prea naiv şi prea fragil..

în altă ordine de idei, îmi doresc sănătate căci fără ea, toate sunt zadarnice. îmi doresc sănătate familiei mele şi tuturor oamenilor. îmi doresc linişte şi pace şi ca familia mea să fie întreagă din nou. vreau lumină în viaţa mea şi-n ochii tuturor oamenilor care-au renunţat de mult la speranţă. vreau să mă îndepărtezi de rău. să-mi dai o palmă atunci când sunt pe cale să fac iar ceva greşit. pentru că eu nu mai am încredere în mine. mă înşel singură..

vreau iubire, căci fără ea sunt doar un suflet speriat, rece, împietrit. am aşteptat-o mulţi ani şi încă o aştept, dar mă tem că uşor uşor, încep să nu mai cred în ea. încep să nu mai cred în oameni şi-n magia dintre ei, pe care o credeam o dată. în bunătate. în mister. în minuni. în poveşti. copilul din mine, încet încet îşi pierde glasul.
îmi doresc ca lumea să fie mai bună, mai sinceră, mai iertătoare, mai curată. vreau să o atingi cu mâna ta binecuvântată şi s-o vindeci. de dureri, de sărăcie, de răutate, de egoism, de deşertăciune, de boli. vreau să fiu mai bună. mai puternică. mai întreagă.

redă-mi voinţa şi pofta de viaţă, căci în starea în care sunt acum, nu mai pot face nimic. redă-mi speranţa şi visele. redă-mi încrederea pe care am abandonat-o. fă-mă să-mi placă din nou oamenii.

23 decembrie. azi e ziua lui. ziua primei mele iubiri. au trecut patru ani, dar inima mea a continuat mereu să bată, neobosită, pentru acele zile, pentru povestea unor copii, ce nu ştiau ce înseamnă viaţa, nu ştiau că lumea e rea şi nu ştiau că toate au un sfârşit. ai grijă de ea, căci ştiu că tot tu mi-ai oferit-o, că tu m-ai ascultat atunci. căci iarna mereu mi-a adus ceea ce am pierdut.
în zâmbetul tău cald şi-n poveştile tale, ea va fi mereu.
tot tu, eşti părtaş la durerile şi dorurile mele. la naivitatea mea. tu ştii că am păstrat mereu, în cutiuţa mea portocalie, acum prăfuită şi goală, toate pesoanele pentru care inima mea a bătut o dată cu putere.  să nu mi le iei niciodată, căci ele mă întregesc, ele mă încălzesc în zilele astea friguroase. dar eliberează-mă din trecut şi îndreaptă-mă către prezent, către viitor, fără să le uit. ele dăinuie acum in fulgii de nea, în luminiţele din casa mea, lângă foc unde se scriu poveşti, în colindători, în seninătatea şi secretele tale, în căldura sufletelor oamenilor care fac pace acum. în spiritul tău, în spiritul crăciunului.
fă să ningă, căci fără zăpadă, sărbătorile nu-s la fel. dar fără să fie frig, căci unii oameni stau pe străzi. încălzeşte-i, oferă-le adăpost, alinare, iubire, speranţă. fă minuni pentru sufletele abandonate. pune strălucire în ochi de mult stinşi. pune iubire în inimile sărace. umple suflete. alină durerea celor loviţi. transformă ura în iubire. leagă prietenii de mult uitate. îmbrăţişează şi fă bucurie copiilor care au nevoie de tine, singuri, care te aşteaptă. reaprinde focul şi speranţa.

visez la un ianuarie de mană c-o pereche de ochi căprui si zâmbet colorat, care să-mi aşeze fularul şi să-mi dea un sărut pe frunte. 


fie ca fulgii de nea să vină cu iubirea ta şi minunile tale revărsate asupra lumii.
poate vreau prea multe anul ăsta, şi chiar de nu se vor îndeplini toate, eu îţi mulţumesc oricum că m-ai ascultat. eu cred în tine şi voi crede mereu, ca atunci când eram mică.
tu dăinui în tot ce e frumos şi pur, acum, de sărbători. visez la un Crăciun cu zăpadă multă, cu luminiţe, si haine pufoase. pentru că întotdeauna mi-a plăcut mai mult frigul, căci se potriveşte mai mult cu sufletul meu. pentru că nu se compară cu nimic să bei o ciocolată fierbinte uitându-te la titanic sau la singur acasă 1 şi 2, alături de persoanele dragi, sau uitându-te pe geam cum ninge.  pentru că tu eşti magia. magia dintre oameni. eşti bunătatea dintre ei, puritatea, iubirea nealterată, speranţa, visele. căldura ce intră în suflete în această perioadă, deşi e frig. căci tu vii să aduci căldură acolo unde-i iarnă.. tu dăinui peste tot. în rândurile mele, în gerul de afară, în aburii ce-i scot pe gură când vorbesc, făcând diverse forme sau cuvinte. în mirosul de cozonaci din casă, în emoţia aşteptării crăciunului. în căciula mea albastră şi-n colinde. 
tu dăinui în stelele de pe cer, de unde mereu te-am aşteptat, în zăpada albă, în drumurile lungi şi nebătute către cei dragi; în zâmbetele copiilor şi aşteptarea lor, în poveştile spuse lângă foc, în strălucirea din ochii oamenilor.

Dans cette maison de pierre, satan nous regardait danser

...tu nu ai un nume, ai forme umane, dar parcă eşti din altă lume. eşti naivă, tu crezi în poveşti...



de azi ai încetat să te mai critici, să te mai judeci, să te mai compătimeşti. ai fost cel mai aspru judecător al tău. ajunge. cum crezi că ar putea să aibă grijă cineva de tine şi să te iubească, dacă tu n-o faci?
de azi ai încetat să te distrugi, să te mai chinui, să-ţi faci rău, să te degradezi. nimănui nu-i pasă. oamenii trăiesc pentru ei, cât timp ţi-a luat să realizezi asta? nimeni nu trăieşte în locul tău, nimeni nu simte în locul tău, nimeni nu plânge în locul tău.  ai crezut, timp de 20 de ani, că oamenii trăiesc unii prin alţii, ca să se salveze de ei înşişi. nimic mai fals, draga mea. continuă să crezi asta şi vei rămâne singură.
tu urăşti toţi oamenii că vin şi pleacă. îi urăşti că pot zâmbi chiar şi atunci când nu mai fac parte din viaţa ta. n-ai înţeles niciodată verbul ,, a se termina", ai crezut că nimic nu se sfârşeşte în lumea asta, nici sufletul, nici viaţa. dar adevărul e că orice lucru şi etapă are un sfârşit, aici, pe pământ. 
de azi ai încetat să te mai uiţi în urmă, să aştepţi sau să plângi după oameni care au luat-o pe alt drum. ai înţeles acum că unele drumuri nu duc nicăieri, oricât de frumoase şi simple şi ispititoare ar fi ele, nu duc decât spre deşertăciune. ai înţeles că, uneori, alea mai grele şi mai ponosite, aparent, duc spre casă.




de azi ai încetat să-ţi mai pese de oameni care ţi-au întors de mult spatele. ai încetat să vorbeşti singură, să strigi şi să-ţi răspundă doar ecoul tău.. ai înţeles într-un sfârşit că ei nu merită, nu tu. nu merită dacă n-au ştiut să te aprecieze şi să-ţi fie alături. oamenii se iubesc întâi pe ei, apoi pe tine. îşi văd întâi de interesele lor. de binele lor, şi te lasă atunci când nu mai au nevoie de tine. până şi când iubesc, o fac pentru ei. ce poate fi mai egoist de atât? unii oameni nu pot fi numiţi oameni. sunt doar nişte bucăţi de carne, fără sentimente, fără conştiinţă, deşerţi, săraci, goi, neînsufleţiţi, himere triste. au ochii din beton, nu poţi citi nimic prin ei. ai căutat mereu ceva bun în toţi, găsindu-le scuze. dar adevărul e că există răutate în lume. şi adevărul e că nu poţi cunoaşte o persoană nici într-o viaţă întreagă.
de azi ai încetat să te mai agăţi de oameni, să-i implori să nu plece, să-ţi găseşti puterea în ei. puterea adevărată zace chiar în tine, e forţa ta interioară; n-ai nevoie de nimeni ca să fii pe picioare. de azi începi să te respecţi, să te iubeşti, să trăieşti pentru tine. să ai grijă de tine. 
de azi ai încetat să mai fii naivă, să crezi în poveşti şi-n promisiuni goale. de azi nu mai urăşti pe nimeni, ci îţi e doar milă. doar asta ar putea să-ţi provoace oamenii de care o dată îţi era scârbă. de azi ai învăţat să ierţi.
de azi nu mai regreţi pe nimeni. nu-i mai regreţi pe cei care n-au ştiut să-ţi fie prieteni, pe cei care n-au ştiut să te iubească, care te-au minţit şi te-au rănit, pe cei care te-au abandonat când nu ai mai servit scopurilor lor, pe cei care te-au făcut să fii încărcată cu resentimente şi doruri şi frustrări; pe cei care te-au adus în starea asta, în care nu mai poţi simţi, nu te mai poţi bucura, nu mai poţi vedea frumosul din nimic, ca un suflet rece, ca o statuie tristă, ca o piatră seacă, bolnavă şi singură.
de azi nu te mai simţi neajutorată. de azi nu mai eşti un suflet artificial. de azi trăieşti cu tine, prin tine. prin lucrurile simple şi puerile, prin ploaie, prin iarba de sub picioare, prin răcoarea de seară şi fulgii de nea, prin zâmbetele de copii, prin privirile oamenilor dragi, prin cântece, prin suflete frumoase, prin soare, prin furtuni..
 ai uitat cine eşti, dar te vei regăsi.  

Je suis malade

tot ce se întâmplă aş vrea să fie doar un vis.

n-o să te uit niciodată. acum nu mai sunt nişte simple cuvinte. e o realitate crudă a vieţii mele aproape sfârşite. nu mai e loc de cuvinte, nici de regrete, nici de lacrimi. acum am înţeles. iubirea nu se măsoară în timp, nici în reciprocitate, nici în amintiri. iubirea e veşnică, mai veşnică ca viaţa pe pământ, ca ceasul, mai veşnică ca universul. ca neantul. ca infinitul. 
am ajuns la capătul puterilor. sunt nebună, am înnebunit şi-am îmbătrânit înainte de vreme. 
uneori închid ochii şi-mi pun plapuma peste cap, muşcându-mi buzele şi scrâşnind din dinţi, şi în întunericul obscur vreau să uit. ca un copil speriat care vrea să fugă.
ştiu.. nu ar vrea nimeni un suflet ruginit ca al meu, nici eu nu m-aş vrea. sunt scârbită de mine. mi-e frică de mine. cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu. îmi tremură mâinile. mă arde pieptul, gâtul, şi abia mai scriu. fumez ţigară după ţigară şi inima îmi bate cu putere, a luat-o razna. vreau să fug undeva şi să mă ascund de mine, să uit de mine şi de povestea mea. vreau să mi se ştearga memoria şi orice amintire din trecut. să renasc şi s-o iau de la capăt. să mă întorc în urmă cu 3 ani şi s-o iau pe alt drum. să nu mai fac aceleaşi alegeri. să nu-mi mai las sufletul să se stingă, să nu mă mai murdăresc. să nu mă mai degradez. să nu mă mai îmbolnăvesc. să nu mai ajung la marginea prăpastiei, să nu-mi mai tai singură craca de sub picioare. să nu mai ajung o instabilă pishic, emoţional, patetică, slabă, deplorabilă. să nu mai ajungem să fim duşmani, nici străini. să n-o mai iau pe şoseaua pustie spre râu, alături de tine.. să nu te mai fii sărutat niciodată. să nu te mai fii căutat niciodată. e trist.. dar nu mai e cale de întoarcere. .m-am schimbat. nu mai aparţin nimănui. nici măcar mie. mă simt mai seacă şi mai nebună şi mai lipsită de orice ca niciodată. nu mai sunt aceeaşi, nu ştiu ce am devenit. în loc de inimă am acum o piatră în piept. abia mă târăsc. sunt o epavă care abia mai pluteşte. un dezastru care abia se mai ţine pe picioare. sunt o bolnavă care trăieşte din cafea, alcool, ţigări şi scris. sunt o melodramatică, care respinge lumea. încătuşată în dependenţe. insuficenţă cardiacă, maniaco-depresivă, ficatul şi plămânii şi stomacul praf, oboseală cronică, abia mai respir.. abia mă mai deplasez. cred că am murit de mult, dar ştiu că nu m-ai fi vrut aşa, ştiu că nu mi-ai dorit niciodată răul.
nu mă voi mai vindeca. pământul nu se va mai vindeca. e prea multa răutate şi minciună şi lăcomie în lume.
e târziu. 
da, pentru unele lucruri e prea târziu. 


nu te mai iubesc, de fapt nici nu mai ştiu dacă te-am iubit. dar mereu am ajuns aici, la capătul drumului, înnecându-mi disperarea în mine, ţinăndu-mi braţele ca să nu se mai îndrepte haotice spre tine..înghiţind în sec. bându-mi şi fumându-mi minţile, urlând tăcut, mocnit, în mine, de frică să nu mă audă cineva, aruncându-mă pe jos, din cauza durerii lipsei tale, umilită şi călcată în picioare de indiferenţa ta, ţinând telefonul în mână aşteptând nimic. şi da. acum realizez că ai fost parte integrală din mine; că ai fost acasă, singurul adăpost al meu în care fugeam de lumea asta perversă şi rece. tu ai fost copilul din mine, tu reprezentai visele mele şi inocenţa mea. naivitatea. pacea. cu tine îmi îngropam toate fricile şi grijile mele. când mă simţeam goală, murdară, cu tine mă îmbracam. tu erai cea mai dulce şi frumoasă durere a mea. iubirea ta ucisă îmi pulsa prin vene. tu erai drumul spre casă, şi lumina mea din întunericul în care mă rătăceam uneori. dar n-ai meritat niciodată. nicio lacrimă sau învinovăţire inutilă. cu regret o spun. nu s-au meritat anii în care m-am consumat pentru nimic. în care m-am distrus. în care m-am luptat atât ca să rămân singură.. e rândul meu să fiu sfidătoare, calculată, orgolioasă şi arogantă şi rece. e rândul meu să închid telefonul sau să răspund sec. e rândul meu să nu-mi mai pese. e rândul meu să uit. şi până la urmă eşti doar trecutul meu. e o nebunie macabră să aştepţi pe cineva care nici măcar n-a ştiut să ţină la tine.
aş mai scrie, dar cuvintele s-au dizolvat de mult, nu mai au nicio valoare, sunt sterpe, goale, fără noimă, nu mai au niciun sens, nu mai pot reda ce s-a întâmplat. sunt prea puţine. am obosit, iar amintirea ta e vagă, incoloră, ştearsă. sunt extenuată fizic şi psihic.

cold days

oamenii sunt teleghidaţi şi cenuşii, umbrele fumurii, feţe anemice, câte un câine hoinar.
în baruri, pe străzi pustii, în cântece fatidice, oameni ce-şi beau amarul. zâmbete plăsmuite, crengi uscate şi mormane de zăpadă. în aer se simte un miros înţepător de pământ ud, de noapte; noapte de iarnă târzie..



ninge parcă de două vieţi.. frigul îţi intră în oase, câteva stele risipite în adâncul cerului. 
o stradă mohorâtă, dintr-un cartier uitat. se aude doar vântul şi-o melodie vagă din depărtare.
o tânără fată.
e îmbrăcată într-un hanorac negru şi se joacă cu aburii scoşi pe gură, uitându-se la un felinar cu lumina slabă. părul ei, deşi abia se zăreşte de gluga pusă bine pe cap, e roşu, în contrast cu chipul ei alb. are cearcăne adânci şi ochi visători. undeva, în colţul gurii, se citeşte o tristeţe adâncă, ironică şi resemnată. 
îşi aprinde o ţigară şi-şi încălzeşte mâinile, suflând, obosită. 
liniştea nopţii e întreruptă din când în când de tusea ei sâcâitoare şi de câte un oftat.
 priveşte în jur. nimic care s-o lege de viaţă.. case ponosite, copaci fără viaţă, străzi reci şi lugubre. totul e ofilit în jur, sau doar în ea, nici nu mai ştie. are o sticlă de vin alb lângă ea, dar acum e aproape goală. se gândeşte cum a ajuns aici, prin ce alegeri sau circumstanţe ale vieţii şi dacă aşa a visat să fie când era copil. ar vrea să sune pe cineva, să caute pe cineva, oricine, dar îşi aminteşte că nu mai are pe cine. toţi sunt străini acum. e singură.. e doar ea şi noaptea, şi vinul şi iarna... şi străzile lăturalnice.. ar vrea să plângă, dar nici asta nu mai poate. totul e gol în jur, e vid, abandonat, anost, fad.
 priveşte către cer. imensul rece o cufundă în cele mai ascunse visuri ale sufletului ei ruginit. în cele mai neasumite doruri.. pentru o clipă închide ochii si nu mai simte nimic, nici frig, nici ură, nici dor, nici teamă.
o umbră îi încalzeşte chipul.
tresare, speriată.
doi ochi negri o privesc fix, strălucind în înfrigurata noapte. un tânăr îmbrăcat într-un hanorac verde închis, c-o expresie mândră, enigmatică, aproape rătăcită..
nu ştie cum să reacţioneze şi-şi mai aprinde o ţigară, ascunzându-se şi mai mult după glugă.




- serios? ce faci aici? e trecut de miezul nopţii.
nu ridică capul, îl auzea parcă departe, departe de ea, dintr-un vis nebulos.
-ce cauţi tu aici? 
-ce, n-am voie?..
-ba da.  îl întrerupe fata c-o voce joasă, aproape difuză.
tânărul se aşeză lângă ea, fumând liniştit, cu căştile în urechi, pierdut în gândurie lui.
-nu te-am mai văzut de atâta timp. mi se pare de neconceput să te revăd acum, aici, la mine pe străzi, la ora asta.. e stupi.. 
- nu voiai tu să mai stăm măcar o oră, să bem un vin?
-da.. dar parcă nu voiai să mă mai vezi, cu atât mai puţin să vii pe aici.. bine, ştiu că eşti imprevizibil, mereu ai fost..
-păi azi un vin, măine un vin şi aşa te obişnuieşti.. daia n-am mai vrut.
nu vreau să te îndrăgosteşti de mine.   spuse c-o voce gravă, mai mult pentru el.
- am fost. nu mai are importanţă acum. a trecut mult.. tu ai rămas doar cineva special pentru mine..
se opreşte şi oftează adânc.
hai să bem,  doar seara asta contează!..
- păi şi acum.. dacă ţi-a trecut, vrei să începi iar?
-nu am băut cu tine mereu? 
.. nu mai contează nimic.
nu mai am ce să pierd
i-am pierdut pe toţi.
- totul sau nimic? bet and risk?
-aşa trăiesc eu. aşa îmi place.
- zici că a murit toată lumea şi ai rămas tu, cu mine.
-nu ai idee cât de singură sunt..
- şi eu sunt. dar eu nu sunt aşa profund.
adică dacă am bani şi curve uit că sunt singur pe lume.  spuse tânărul cu un ton sarcastic, aproape râzând.
fata se uită pentru prima dată la el, cu un zâmbet ironic.
-da, dar nu eşti fericit. aşa mă distrez şi eu..
dar îmi lipseşte ceva mereu..
- cu bani şi curve?    o întrebă  râzând.
...iubire nu îţi pot oferii eu.





... clipe de tăcere. fumau amândoi în liniştea nopţii. 
adora sentimentul de pace pe care-l simţea alături de el, doar prin simpla lui prezenţă. era singura persoană din lume cu care voia să stea. putea sta cu el ore în şir, fără să-şi spună nimic, uitându-se amândoi în gol, pierduţi în visele şi dorurile lor. nu aveau nevoie de cuvinte. însăşi tăcerea vorbea în locul lor. 
după un timp..

-  de fapt nu ştiu ce aş putea să îţi ofer..
- eu ştiu, dar nu-mi mai pasă...
- dar de ce îţi pasă ţie? că zici că mai ai un pic şi te sinucizi.. mă deprimi.
- nu ştiu. momentan de nimic. vreau doar să stau cu tine. iartă-mă dacă sunt sentimentală şi sinceră, aşa sunt când sunt beată.
- păi şi eu sunt sentimental şi sincer când beau, dar ştii că sunt..
- un nenorocit.  îl întrerupe fata.
nu, nu eşti. sau dacă eşti, eşti cel mai bun nenorocit.




vântul se înteţi şi acum era ceaţă.
au rămas amândoi bând vin,  pe o bordură, şi depănând amintiri uitate. se făcuse şi mai frig, dar nu mai conta nimic. nu ştiu cât au stat, o noapte, două, ani, secole, pentru ea era eternitatea. adormi în braţele lui, atât de aşteptate, atât de acasă, acasă al ei; cu privirea spre cer, spre stele risipite, spre fulgi de nea liniştiţi, spre abisuri.. 

....................................

acoperă-mă cu vocea ta, cu ochii tăi negri, sau cu orice altceva.
acoperă-mă cu viforul iernii, cu umbra copacilor veştejiţi sau cu zâmbetul tău..
 ia-mi soarta în palmele tale şi arunc-o, dacă asta vrei. nu mai am puterea să strâng câte ai rupt şi le-ai lăsat aruncate, în urma ta. dacă te vei întoarce vreodată să calci pe sufletul meu, o să găseşti o copilă bătrână, împovărată cu multe dureri.. şi un pic nebună. 






arată-mi că, în privirea ta abisală, există fericire dincolo de orice. că în braţele tale puternice, ce m-au încătuşat în vise, se află salvarea mea. să ştii că toate se află în tine.. toate poverile mele, poveştile şi nostalgiile mele. am nevoie necontenită de tine. eşti singurul din universul meu, din lumea mea, din paradisul meu.
eşti doar o iluzie deşartă din singurătatea mea, eşti irealul meu, eşti doar un vis din zări îndepărtate;
 eşti doar un cântec purtat de vânt asemeni unei păsari călătoare.  eşti doar un drumeţ, trecător, oprit în calea-mi. eşti ca florile răsărite printre pietre, pe ruine. eşti drogul ce-mi fulgeră prin vene.
eşti lumina din întunericul ochilor mei.. 
 eşti adevărul din amăgirile vieţii. tu, numai tu, chinuit de neîmplinite doruri, dar neînvins al sorţii. în viscole şi-n adânc de mare, vei dăinui pe veci, aici.

Ecoul are întotdeauna ultimul cuvânt.

azi a fost prima ninsoare. 
am aşteptat-o mult, promiţând că mă voi gândi la tine, ca anul trecut. dar a venit cu viscol. se potriveşte cu sufletul meu, cu sufletul tău, cu anul ce-a trecut punând gheaţă pe inimile noastre.
îmi amintesc că anul trecut, primii fulgi m-au surprins afară, într-o seară liniştită, fumând o ţigară, uitându-mă la un felinar de pe strada pustie, aşteptând un semn de la tine. nu ştiu dacă a fost exact aşa, dar îmi amintesc că a fost ceva magic. era linişte şi ningea uşor, cu fulgi din ce în ce mai mari.
anul ăsta, ştiam că va ninge azi, dupa ştirile meteo şi n-a mai fost la fel. am ieşit să-mi cumpăr ţigări, luptându-mă să-mi ţin gluga-n cap şi cu vântul. când am văzut că ninge, primul gând ai fost tu şi iarna trecută. m-am gândit cum ar fi să mai pot merge la tine, să mai stăm în  scară şi să te aştept 20 de minute în viscolul de afară.

.......Căci neantul singur poate ascunde infinitul....................

noaptea din 24 noiembrie 2013, am aşteptat-o doi ani, doi ani nenorociţi. s-a făcut în sfârşit dreptate şi roata s-a întors. nu am cuvinte să exprim ce s-a întâmplat, dar cred că universul lucrează şi răul se întoarce împotriva celui ce l-a făcut. e legea firii. e legea universului, e legea reversibilităţii.
ceva s-a întâmplat şi s-a schimbat, iremediabil, în momentul în care te-am auzit. de parcă lumea s-a oprit în loc pentru un moment, de parcă anii ce-au trecut n-au mai existat. trecutul şi-a găsit măsura în prezent.
n-am ştiut dacă să plâng sau să râd. sentimentele au amorţit în mine, au paralizat şi s-au stins. cred că a fost un şoc. ca lucrurile acelea care vin fără să te aştepţi, luându-te pe nepregătite, dărâmându-ţi lumea, sfărâmându-ţi orice credinţă, orice adevăr de până atunci, sfidând logica, aşteptările tale, tot.. 
când aştepţi ceva cu ardoare, de atâta timp, obişnuindu-te să nu-l ai, formându-ţi un mod de viaţă căutându-l, o dată cu apariţia lui, dorinţa se stinge. apare confuzia, gustul amar de pe buze, oboseala, regretele, conştiinţa, nimicul; zâmbetul se stinge.
mi s-a blocat mintea şi orice simţ. ca şi cum realitatea devenise un vis, ci nu visul realitate. ca atunci când moare cineva şi mintea ta refuză, neagă, nu vrea să accepte. e râsul acela ironic, sadic, forţat, e ca un film prost. începi să regreţi anii în care te-ai consumat pentru nimic, anii ce te-au schimbat pentru totdeauna.


un lucru e clar. lucrurile pierdute capătă o însemnatate mai mare decât sunt ele în realitate.
oamenii... şi oamenii la fel. abia dupa ce-i pierdem, îi apreciem şi preţuim.
când mă uit în urmă realizez cât de proastă şi puerilă am fost. cât timp mi-am dedicat anumitor oameni, alergând dupa ei, uitând de mine, uitând să mă bucur de viaţă şi de lucrurile mărunte. am fost oarbă şi atât de naivă. dar am învăţat că tot ce oferi, mai devreme sau mai târziu, o să primeşti înapoi. dreptate nu ţi se face când vrei, trebuie întâi să treci prin durere şi deşertăciune ca să-ţi înveţi lecţia şi să devii mai puternic, abia apoi, când nu mai aştepţi nimic, se întâmplă, şi se face lumină.
am învăţat că ani întregi, îţi pot părea câteva zile şi că într-o singură clipă se poate schimba totul, orice percepţie a ta asupra trecutului, asupra lucrurilor, orice credeai şi simţeai înainte; deodată poţi vedea cu alţi ochi. şi oameni pentru care înainte îţi dădeai viaţa, să-i vezi acum străini. am învăţat că timpul înstrăinează, dar aşează lucrurile. face dreptate. aduce lumină, dar şi depărtare. am învăţat că mai important e să iubeşti, nu să fii iubit. 
am învăţat că orice început are şi un sfârşit şi că singura dragoste care durează, e dragostea neîmpărtăşită. am învăţat că mereu căutăm ceea ce fuge de noi şi fugim de ceea ce ne caută. acum ştiu că trebuie să am mereu de partea mea adevărul, oricât de crud si nedrept ar fi el, doar el este cel care eliberează. am învăţat că să cunoşti trecutul e o manieră de a te elibera de el... şi că abia la ultima suflare realizezi cât de fraier ai fost.


a venit iarna. anotimpurile reci sunt cele în care mă regăsesc cel mai mult. 
ai privit vreodată cerul de-un negru intens, într-o noapte geroasă de ianuarie, cu stele împrăştiate, printre aburii ce-i scoţi de la frig?
e magic. 

vântul se aude-n geam şi câţiva fulgi intră în camera mea, topindu-se.
vreau să beau vin fiert, cu o companie plăcută şi să depănăm amintiri uitate lângă foc. să ne uităm la titanic sau la singur acasă 1 şi 2, să mâncăm portocale şi biscuiţi cu gust de scorţişoară şi să-mpodobim casa cu multe luminiţe, aşteptând crăciunul. 
apoi să ieşim la o ţigară în furtuna de afară. să ne aranjăm căciula şi părul plin de zăpadă, să alergăm şi să ne jucăm printre fulgi, bucurându-ne de clipă, de noaptea asta, de ,,acum", prin vânt şi zâmbete de copii. să uităm tot ce ne-a făcut sufletele să se ofilească, să uităm durerile şi oamenii pe care i-am pierdut; fără autodeprimări, fără regrete. să ne bucurăm de prezent... şi să iertăm.

goodbye, my friend

"...sunt două feluri de oameni pe lumea asta: aceia care se ridică în picioare şi înfruntă muzica şi aceia care fug la adăpost."

...acum ştiu.. ştiu că oamenii pot înnebuni de inimă rea, pot decădea şi pot deveni goi, secătuiţi, bolnavi, deprimaţi, aproape de nimiciţie, de un hău. pot deveni doar umbra a celor care au fost. pot îmbătrâni înainte de vreme şi pot simţi voluptatea stranie de a decădea şi mai mult. se pot rătăci, fără a mai găsi drumul înapoi. înstrăinaţi, dezorientaţi şi singuri. se pot ofili preum frunzele toamnei, căzute şi purtate oriunde.
de o vreme încerc senzaţia că pot muri, oricând, de singurătate, de durere, de tristeţe.. da, un om poate muri când nu mai are puterea să trăiască, să vrea, să continuie; când e prea obosit, epuizat, searbăd. sărac, când nu mai are curiozitatea viitorului, necunoscutului. ziua când încetează să mai privească, e ziua când moare.




de ce ai plecat şi tu?  erai singura persoană care mă faceă să tresar, să mă ridic pe picioare dimineaţa, să trag aer în piept şi să rezist. unde eşti? 
ştiu că eşti departe acum. de fapt, departe am fost întotdeauna. eu în lumea mea, tu în a ta. eu alergând mereu spre tine, tu plecând. eu debitând tot felul de poveşti ca să-ţi captez atenţia, beată şi emoţionată, tu tăcând mereu, cufundat în durerile şi neliniştile tale. eu mereu ţinând la tine, tu indiferent.

 nu te-am cunoscut niciodată cu adevărat, ai fost mereu un mister nedesluşit pentru mine, o poveste ce nu se mai termină. poate asta m-a şi atras, nu ştiu, dar cert e că nu te voi uita niciodată.
ochii tăi negri, mari şi adânci, fixi, precum o noapte fără stele, în care m-am pierdut de atâtea ori, uitând drumul înapoi spre casă; privirea şi expresia ta mereu tristă, infinită, debusolată, captivă într-un univers pe care nu l-am ştiut niciodată. felul în care mă fixai, zâmbeai şi tăceai.. n-am mai cunosut o persoană cu care să pot sta în tăcere ore întregi, fără să mă plictisesc, fără să mai vreau ceva. iubeam liniştea şi totodată tulburarea pe care mi-o provoca prezenţa ta. iubeam felul în care lăsai mereu de interpretat, felul în care nu terminai o idee, ambiguitatea întrebărilor şi răspunsurilor tale. vocea ta gravă ca apoi să începi să râzi. ironiile tale, distanţa, slăbiciunile şi frământările tale. faptul că nu ştiam când glumeşti sau vorbeşti serios. iubeam când te supărai, iar a doua zi uitai totul.

am iubit răceala fiinţei tale, gerul din preajma ta, şi totodată căldura.. duritatea şi generozitatea ta. eşti om cum ştiu că nu voi mai întâlni. eşti demn şi bun. eşti inteligent şi sensibil. te ascunzi după un zid, ai fost dezamăgit, rănit şi distrus. ai avut o viaţă nedreaptă, dar eşti puternic, cum eu nu voi fi.
ştiu că n-ai avut niciodată nevoie de mine, dar eu da. nebună şi "pacoste" cum îmi spuneai, îţi iubeam zâmbetul şi vocea, iubeam când fugeam la tine. era singurul loc de pe pământ care mă alina, în care mă regăseam şi-mi umplea golul. dar acum nu mai eşti, nu te mai pot găsi acolo.
 ai plecat.

unde o să mai fug eu când vreau acasă?  cu sticla de vin în palton şi doua pachete de ţigări, alergând spre tine.  unde o să mai fug când mă voi simţi singură printre toţi oamenii ăia perverşi, când o să mă sufoc?
nu ştiu când mi-am dat seama că sunt iremediabil îndrăgostită şi legată de tine. a fost un moment pe care l-am scăpat, un simplu moment, început dintr-o joacă, care a schimbat totul.
aş vrea să mai stăm măcar o oră, pe o scară, să bem vin alb ca să ne încălzim şi să te mai bat la cap. să fumez în bloc şi să mă cerţi că nu deschid uşa. să ascultăm muzică tristă pe telefon, să stau cu capul pe umărul tău şi să ne autodeprimăm; să-ţi recit poezii şi să ne descoperim. să râzi de mine şi eu să dau cu banul. să-mi spui iar că sunt nebună şi să mă duc acasă, iar eu să-ţi cad la picioare, beată şi adormită.

îmi e dor să mă mai închizi la palton şi să mă cerţi cât de neîndemânatică sunt. mi-e dor să  fii rău ca mai apoi să-mi demonstrezi că n-ai cum să fii. mi-e dor să mă înveţi să bat sau istorie sau orice alt lucru despre viaţă. să te mint că stau 5 minute şi să stăm o noapte întreagă. mi-e dor să râd cu tine, să te sun şi să nu răspunzi, ca apoi  să te văđ la mine în cartier. mi-e dor să mă duci acasă cu maşina şi să mă minţi că n-ai carnet şi să-mi pun centura.  mi-e dor să mai port hanoracul negru cu gluga în cap, doar să mă potrivesc cu stilul tău, să te aştept la liceu în fiecare dimineaţă la ţigară în paltonul meu roşu şi să mai mergem la mc. să ne plimbăm prin zăpadă şi să te prefaci că aluneci, iar eu să te împing. mi-e dor să mă ridic pe vârfuri ca să te îmbrăţişez.

mi-e dor de cum mă făceai mereu să râd.

nu ne-am luat rămas bun. dacă aş fi ştiut, atunci la metrou la unirii, că e ultima oară când te văd, m-aş fi aruncat şi mai tare în braţele tale, şi te-aş fi strâns, oricât te-ai fi opus, cu riscul de a cădea pe scări. 



e prima oară când scriu despre tine, şi ultima. nu vreau decât să te port aici, în prima ninsoare care va veni, care anul trecut m-a surprins gândindu-mă tot la tine..într-un hanorac negru şi-o piesă ce-o ascult noaptea în maşină. în scara de bloc şi-n parcul acum pustii, în care bate doar vântul. în felinarele triste de pe strada mea, în crăciunul care mă va prinde iar singură. în lecţiile pe care le-am învăţat de la tine, într-un liceu îndepărtat, acum gol.

...la revedere, vechi prieten.
îmi va fi dor de tine. 

Après moi, le dèluge

niciodată m-am ştiut despre ce să scriu.. dar prima regulă a scrisului este să nu spui tot ce ştii.

m-am săturat. m-am săturat să n-am niciodată ce-mi doresc. cu adevărat. nu-mi amintesc să fii avut vreodată noroc. 

mereu am făcut ce-am simţit pe moment, mereu m-am aruncat şi-am trăit clipa; nepăsându-mi de consecinţe, trăind cu impresia că mâine poate fi prea târziu pentru a mai face ceva.. pentru că doar atunci când iubeşti, nu-ţi e teamă că poţi pierde ceva.
...dar cine e capabil să-şi ţină inima în frâu, e capabil să cucerească lumea.

mă doare capul îngrozitor, şi totul se învârte cu mine. n-am niciun echilibru, niciun punct de sprijin; mai am un pic şi cad.. e ca un vis, un vis din care nu pot să mă trezesc.
depresia e incapacitatea de a mai vedea viitorul, deci sunt în depresie de câţiva ani buni.
sunt obosită, mai obosită ca niciodată. nu-mi mai creează nimic plăcere, căci focul ăla lăuntric s-a stins. nu mai văd nimic bun, curat, nimic care să mă agaţe de viaţă.
în rarele momente, când mă mişcă ceva, vreun copil inocent, o faptă bună, ploaia de pe străzile Parisului, o stea care se stinge, marea, doar atunci simt că trăiesc, că viaţa mai are totuşi un sens, o văpaie, speranţă.
de multă vreme, mă simt nedreptăţită şi nefericită, ca un copil căruia i se face o nedreptate, ca farfuria luată de la gura unui sărac, ca amăgirea unui om al străzii pe lângă care oamenii trec nepăsători.

uneori mi-e dor de viaţă, de lume, de zgomot, de însufleţire, dar mi se par atât de departe, atât de străine, încât îmi trece repede. sunt obişnuită să fiu un simplu spectator, să trec pe lângă viaţă, pe lângă poveşti, mereu în umbră.
 mediocritatea şi întunericul, în care mă aflu, sunt părţi integrale din mine acum. m-am transformat în cenuşă, în propria melodramă. nici n-aş ştii să trăiesc altfel. fericirea nu e făcută pentru mine. niciodată n-a fost.

sunt atât de diferită, atât de ciudată, încât de puţine ori în viaţă am putut să mă leg cu adevărat de cineva. puţini oameni au fost aceia pentru care am simţit acea legătură inexplicabilă, acel ceva magic pentru sufletul meu. dar a durat doar o clipă, căci norocul nu m-a găsit niciodată. căci lucrurile frumoase sunt efemere.
nu sunt făcută pentru o viaţă normală, constantă şi monotonă. am nevoie de aer, am nevoie de pasiune, de magie, de mister, de lucruri ce nu se pot scrie, nu se pot cuvânta; de lucruri si paşi nebuneşti, de imprevizibil, de riscuri, de pierdere de sine.  pentru că doar apele ar putea stinge ceea ce a scris focul. doar adevărata iubire este un act de total abandon.

am să închid telefonul căci nu mă caută nimeni, sau de cine mă caută, prea puţin îmi pasă. am să-mi şterg sinceritatea şi zâmbetul tâmp de pe buze. n-o să-mi mai las inima să bată pentru oameni care nu dau nici o ţigară pe mine. 
n-am să-mi mai las sufletul să ruginească, n-am să mă mai deschid faţă de nimeni, căci oricum nu le pasă, sau dacă le pasă, prea puţini înţeleg. n-o să mă mai arunc pentru nimeni, n-am să mai cad jos şi nici n-o să mă mai uit înapoi. o să-mi ţin curajul şi impulsurile pentru mine, aşa, pentru amorul propriu. niciun sacrificiu. nicio lacrimă. nici milă, nici ranchiună. nici iubire, nici ură. convalescenţă totală. am să trăiesc doar pentru mine. fără drame. fără regrete. fără trecut. n-am să mai păstrez pe nimeni cu mine. nu. nu mai e loc.

fata aia cu ochi trişti şi râs ştrengăresc; fraieră, naivă, sinceră, impulsivă, dramatică, infantilă,  slabă, credulă, care nu uita nicioadă pe nimeni, care iubea dincolo de raţiune, care se arunca cu ochii închişi, aţi ucis-o. voi aţi ucis-o.

am să mă retrag în camera mea mică şi cu geamuri mari. cu miros de cărţi vechi şi fum de ţigară; la un birou din stejar, scorojit de timp, printre foi şi vise şi miros de cerneală uscată. printre Stendhal şi Hemingway, cafea şi ploaie de toamnă..
azi vreau să uit de toţi. azi sunt prea obosită de lume.

dis moi, t'es cap?

e-o seară rece de octombrie. frunzele veştejite sunt purtate de vânt şi răspândite peste şoseaua pustie. oamenii dorm, unii stau pe străzi şi beau, alţii se iubesc sau sunt pierduţi în visele şi nostalgiile lor.
e vineri seara. paharul de vin acum e gol, la fel ca mine. a început să plouă.
nu pot găsi cuvinte pentru a-mi exprima starea, pentru a exprima cum am ajuns acum. ce procese nebănuite ale minţii mele m-au adus aici? au fost oare hazardul, ghinioanele, neşansa?
sau am fost doar eu? cu sufletul sunând mereu a gol, mereu incertă, mereu nemulţumită?

totul e confuz şi anost. nu mă afund în nostalgie, ci în durere, nepăsare, plictis şi singurătate. nimiciţie. nebunie. absurd.
trag ultimul fum din ţigară şi mă privesc în oglinda murdară. sunt străină de mine, uneori încerc senzaţia c-am fugit din mine. râsul meu e sadic, forţat, sardonic. nu mă recunosc, mi-e frică de mine.
sunt încărcată cu ură, cu neputinţe, cu doruri şi multă scârbă. detest tot ce văd în jur, nu mai pot iubi nimic. nici măcar pe mine. 
sunt obosită şi nu pot ţine pasul cu mersul lumii. mi-e greu să fac un pas, ceva în mine e extenuat, dizolvat, sfărâmat şi nu mai are puterea să vrea, avântul să continue.
mă uit în oglindă şi-mi privesc reflexia în ochii mei incandescenţi şi tulburi. sunt beată, confuză şi risipită. 

nu-mi mai pasă de nimic în noaptea asta. fumul se ridică molcom şi-mi intră-n ochi şi mă ustură, câtiva câini se aud din depărtare, câteva stele şi eu, doar eu cu mine; încă o noapte prea lungă. încă o noapte la fel, în care zac inertă, scriind, indiferentă, rece, searbădă, fără nimic de spus, muritoare, insipidă.

tu, tu n-ai să înţelegi niciodată. suntem prea diferiţi. trăim în lumi paralele. m-am degradat, am decăzut, m-am risipit, m-am umilit, mi-am călcat pe orgoliu, pe mine, pe viaţă, pe demnitate, pe tot ce aveam, din cauza iubirii ce ţi-o purtam. am ajuns umbra a celei care-am fost. am ajuns o alcoolică, o inadaptată a societăţii, o singuratică şi o depravată.
m-am stins uşor cu fiecare noapte în care te-am strigat şi nu m-ai auzit, cu fiecare noapte în care, prăbuşită pe asfaltul rece, te-am căutat şi nu te-am găsit. m-am stins uşor în depresii, nopţi şi zile nedormite, muzică proastă, fum şi oameni străini.
m-am stins cu fiecare telefon dat, cu fiecare amăgire, cu fiecare cuvânt urât rostit la nervi.
au trecut doi ani şi mi-au fost de ajuns. n-ai meritat. n-ai meritat nicio lacrimă de-a mea. şi oricât de bun ai fi fost, pentru niciun om nu se merită să te distrugi atât.
focul ăla s-a stins. 
nu mai sunt eu. sunt doar o fată pierdută în mulţime, bolnavă şi obosită, palidă, anostă, înfrigurată şi singură. mă tem că am ajuns ca zombii ăia din tramvaie. nimic nu mă mai deosebeşte de ei şi, ah, de asta îmi era cel mai frică.