Cei care trăiesc nu mor niciodată.

A venit iarna.

E furtună afară, vântul bate puternic în geam.

Iarna bate la uşă.

Anotimpul sufletului meu..

Îţi scriu cu o mănuşă pe mâna stângă, ţinând o ţigară între degetele amorţite şi reci.

Mi-au amorţit degetele, iar când strâng pumnul, mii de ace parcă îmi străpung încheieturile.

Sunt ameţită şi ceaţa îmi cuprinde mintea.

Sunt bolnavă, dragă jurnalule.

Atât fizic, cât şi sufleteşte.

Inima mea nu mai suportă zbuciumul şi toţi aceşti ani nesănătoşi şi tulburi pe care i-am dus.

Nu mai suportă ţigările în exces, alcoolul, iarba ocazională, nopţile albe şi lacrimile mele.

Arterele mele cedează, erau slăbite încă din copilărie; s-au chinuit destul să-mi transporte sângele intoxicat cu fum şi alcool şi vise moarte.

Creierul meu nu mai poate să-mi suporte amarul şi confuzia din viaţa mea haotică.

Mă părăseşte şi sănătatea.. şi atunci voi rămâne cu adevărat singură.

Am iubit-o cel mai mult; ea şi cu tinereţea erau tot ce mai aveam. Dar mi-am bătut joc de ea, am călcat-o în picioare cum fac cu tot ce iubesc.

...Dragă jurnalule, 

M-am distrus cu bună credinţă.

Nu-mi caut scuze şi nici nu mă plâng. De altfel, nu mai am lacrimi.

Când durerea este prea mare, mintea noastră paralizează, se blochează, iar lacrimile nu mai ajung la noi niciodată.

Ştiam că voi ajunge aici. 

Talentul meu este autodistrugerea, iar toţi paşii pe care i-am făcut au fost spre marginea prăpastiei.

Fiinţa mea ciudată şi-a făcut necontenit rău. A pierdut controlul demult, a pus prea mult preţ pe sentimente, pe oameni, pe trăiri şi-a idealizat iubirea. De aceea, n-a cunoscut-o niciodată.

M-am legat prea mult de oameni şi-am uitat de lucrul cel mai de preţ: de mine, de sufletul meu.

Mi-ar fi fost, poate, mai uşor să ies în lume, să întâlnesc pe cineva drăguţ şi să aflu iubirea. Să-i dau o şansă să se nască.

Dar nu. Eu sunt defectă, sunt în discrepanţă cu restul lumii.

M-am retras din lume, controlată de fricile şi laşităţile mele, de felul meu straniu de a fi.. şi-am aşteptat iubirea ca pe o minune, ca pe o poveste şi-un miracol ce se întâmplă o dată la un secol. Ca acele iubiri din cărţi şi din cântece.

M-am sinucis, inconştient.

Dragă jurnalule, 

Plouă afară. Copacii dansează neliniştiţi şi vântul bate în tabla casei şi-n uşi.

Mi-am dat seama că voi muri singură.

Nu voi găsi iubirea în această viaţă pentru că visele şi aşteptările mele sunt dincolo de existenţa mea.

Port doruri inexplicabile pentru oameni şi lucruri care nu există.

E dincolo de lumea fizică şi de mine.

Sufletul meu va purta mereu un dor.

Dragă jurnalule,

Nu-ţi voi mai scrie atât de des.

Trebuie să mă concetrez mai mult pe lumea reală, nu pe gândurile mele ce mi-au făcut atâtă rău. Au fost prea adânci şi m-am înecat în ele.

M-am pierdut.

...Îmi va fi dor de tine.

Ţi-am lăsat aici o parte din sufletul meu neliniştit de copil.

Rămâi cu bine,

Aimee

Cigarettes are food for broken souls

Amintirile, imaginile, ideile noastre adânc înrădăcinate în noi ne constituie identitatea.

Dar fiinţa noastră este atât de vastă încât ne este aproape imposibil să ne cunoaştem cu adevărat. Să ne acceptăm frumuseţea interioară.

Ne îndrăgostim, adesea, de proiecţii făcute de noi asupra celuilalt. De dorinţe şi calitaţi pe care i le însuşim.

Încercăm să ne regăsim pe noi prin celălalt. Să ne salvăm pe noi înşine prin celălalt.

Plasăm persoana iubită deasupra noastră, crezând că are puterea să ne ridice din starea noastră de nevrednicie.

Ne îndrăgostim de trăsături care ne lipsesc pentru a fi din nou compleţi.

Ne îndrăgostim de poveşti interzise şi imposibile.. fără să ştim că tocmai obstacolele care stau în calea noastră menţin mirajul iubirii.

Ne îndrăgostim virtual, unde spaţiul fizic ne desparte de persoana iubită. Ne îndrăgostim de fantasme. Ne îndrăgostim de vise.

Pygmalion, pierzându-şi încrederea în femei, a realizat o statuie numită Galateea, o imagine a perfecţiunii feminine şi s-a îndrăgostit de ea. Îi vorbea zilnic şi rugăciunile lui au fost ascultate. Galateea s-a transformat într-o fiinţă vie, iar iubirea s-a stins.

Ne îndrăgostim de oameni care nu ne răspund la sentimente. Suferim, plângem şi visăm că într-o zi acea persoană se va întoarce cu privirea spre noi.

Dar în momentul în care iubirea noastră devine reciprocă, interesul dispare. Frumuseţea celuilalt se stinge şi îi vedem toate defectele.

Fugim după cei care fug de noi şi ne îndepărtăm de cei care ne caută.

Ne îndrăgostim şi vrem, inconştient, ca persoana iubită să se schimbe, să fie ca noi. Încercăm să o modelăm după ideile, principiile şi dorinţele noastre până când aceasta se pierde, iar iubirea dispare.

Ne este frică să ne implicăm în relaţii din cauza rănilor din trecut, din cauza temerilor şi frustrărilor acumulate. Uneori, avem curaj şi ne aruncăm într-o relaţie, chiar dacă nu suntem capabili să ne implicăm. O distrugem uşor uşor şi fugim înainte ca celălalt să se despartă de noi. Căutăm conflicte şi motive de despărţire frecvent, pentru că suntem imaturi emoţional, nesiguri şi plictisiţi. Apoi ne plângem de milă că am rămas singuri. Ne dăm seama că ne-am tăiat singuri craca de sub picioare.

Uneori, alegem să rămânem singuri sau din contră, ne implicăm într-o relaţie doar pentru a avea pe cineva lângă noi.
Pretindem că iubim, dar înşelăm cu scuza că şi celălalt probabil o face şi că avem nevoie de afecţiune.

Suntem orgolioşi şi egoişti. Credem că celălalt ne aparţine. Dar, de fapt, noi nu posedăm nimic.

Căutăm fericirea o viaţă întreagă ca pe un lucru concret.. Fără să ştim că ea stă ascunsă în zile banale, în miracolul imprevizibilului, în satisfacţia pe care o avem după ce am muncit, am construit, ne-am zbătut pentru a realiza ceva.

Idealizăm fericirea sau mirajul ei.

Fericirea nu este o stare de euforie, nu este plăcere; este împlinire.

... Iar viaţa cu o fericire continuă ar fi plictisitoare şi superficială. Ştearsă. Nu ar mai exista miracole şi poveşti. Nici vise. 

Fericirea egală şi îndelungată nu este fericire.

Fericirea e ca atunci când îţi este sete şi bei apă. E recompensă după un drum lung şi anevoios.

Viaţa e atât de frumoasă în imperfecţiunea ei.

Sweet 22

Simt că am adormit la 16 ani şi m-am trezit brusc la 22.

Ce-am făcut cu viaţa mea în tot acest timp? Unde am fost?

E ciudat sentimentul pe care-l ai de ziua ta.

Mă încearcă o bucurie tristă.

Acum două decenii şi doi ani, am respirat pentru prima dată, am făcut cunoştinţă cu lumea.

Am venit pe lume plângând, aşa cum voi pleca.

Dar n-am venit singură, ci cu sora mea geamănă, care este o parte din mine.

Azi e un Noiembrie posomorât.

E linişte şi răcoare. E atât de tăcut încât îmi aud gândurile.

Când am venit pe lume, era zăpadă mare şi viscol şi iarna intrase mai devreme în sufletele oamenilor. Dar lumea părea mai frumoasă.

Nu am de gând să înşir toate evenimentele triste din anul acesta, dar dacă aş fi citit undeva, m-aş fi speriat de moarte.

Observ că pe măsură ce timpul trece, lumea mea o ia razna. Universul meu se prăbuşeşte şi nimic din ce a fost, nu va mai fi la fel. Nici din exterior, nici din interiorul meu.

N-am puterea să opresc răul; este doar viaţa.

...Viaţa îţi dă multe şuturi în fund şi te întăreşte. Te maturizezi fără să-ţi dai seama. Lumea nu va mai fi la fel în ochii tăi.

Nimic nu trece pe lumea aceasta.

Poate doar timpul şi viaţa.

Durerea nu trece.

Durerea capătă doar altă formă.

Se schimbă, dar rămâne precum pietrele din adâncul mării.. din albia râului. Apa le erodează, dar nu le mişcă din loc.

Şi te obişnuieşti cu ea, devine parte din tine pe care o porţi; n-ai încotro, n-ai ce să faci. Trebuie să-ţi porţi povara până la capăt.

De ce am realizat asta atât de târziu?

N-ai cum să fugi la infinit de viaţă.

Am încercat.

Trebuie să te opreşti şi s-o priveşti în faţă.

Viaţa ne învaţă un lucru: Să fim curajoşi, orice ar fi.

Nimeni nu scapă de asta. Nici măcar cei mai mari ignoranţi.

...Dacă n-ai curaj, n-ai cum să trăieşti.

When you’re miles away/ You’re good from far away

Mi-e dor de tine, B.

Uneori, îmi amintesc de tine.

În unele zile, luni, uit de tine căci n-ai fost niciodată aici.

Cum să te îndrăgosteşti de nişte cuvinte reci şi goale din spatele unui monitor încremenit?

Nu sunt trăiri autentice, ci un fals ataşament.

Cum să iubeşti doar nişte cuvinte? Cuvinte seci, fără substanţă, fără valoare, fără căldură. 

Cum să visezi pe cineva pe care nu l-ai văzut niciodată? Cum să-i simţi absenţa dacă nu i-ai avut niciodată prezenţa?

Tu nu exişti.. decât în visele mele.. eşti doar o proiecţie făcută de mine. Iluzie. Aşteptare. Alter ego. Tu nu exişti dacă nu te-am privit niciodată în ochi, dacă nu te-am putut atinge, nu ţi-am putut simţi îmbrăţişarea.

Suntem atât de departe şi de pierduţi. Despărţiţi de o lume întreagă şi uniţi doar prin nişte cuvinte. Uneori mă întreb dacă chiar exişti. Poate exista cu adevărat un sentiment atât de intens şi de profund între doi necunoscuţi, născut doar din cuvinte?

Ne despart kilometri, oraşe, câmpii. Ne despart oamenii şi destinele noastre. 

...Şi totuşi, eşti atât de aproape de mine, de visele şi sufletul meu.

Simt că te cunosc de-o viaţă chiar dacă ţi-am văzut chipul doar în poze şi ţi-am auzit vocea doar la telefon.

"- Îmi promiţi ceva?

Promite-mi că ne vedem vara asta.

Să mor eu, m-am îndrăgostit de tine..

Ce ratat sunt.

- E doar o iluzie, dar ştiu ce zici.

- Adică eşti trecută prin viaţă.. şi eu la fel, eu cred că tu eşti singura fată care să mă poată ajuta să mă vindec..

-Eu n-am cum să vindec pe nimeni.

-Tu eşti prea frumoasă, eu prea prost..

 Ne potrivim..

 Măcar avem vicii comune.

 Doamne, mi-eşti dragăăă,

- Doi proşti.

- Aş veni acum la capitală,

 Dar s-a dus cashu..

- Eşti mort acum, nu?:))

- Mi-a trebuit absolut..

Daa

După tine.

Iartă-mă.. că-s ratat..

- Nu eşti.

 Dacă e să fie, o să ne vedem. Dacă nu, nu..

- Aşa-i. Dar trebuie să facem şi noi cumva.. ceva.

Că n-o să mă trezesc eu la capitală şi tu la mine.

- N-ai ce.

Stăm prea departe.

- Am ce.

 De fapt n-am ce..

 Hai să ne mutăm amândoi.

 Hai la mine.

 Fugi de-acasă.

- Acum.

- Să mor eu, eşti singura fată ce m-ar putea pune înapoi pe picioare..

 M-am dus la vale..

 La muncă dorm..

Seara drojdesc şi mă droghez..

Şi acum am ghioc..

Sunt un distrus

Inapt

Ifanti.

Infnitklsl;

- Şi ţi se pare că eu sunt o persoană stabilă?

- Nu, dar de tine am nevoie.

Ne găsim amândoi echilibrul.

- Suntem doi instabili, dar frumoase cuvinte. Nu mi-a mai spus nimeni.

- Ştiu, tu esti my soul mate.

- Atunci o să ne întâlnim noi cândva.

- Eu te caut

 Toată viaţa.

 Nu-mi găsesc liniştea până nu mă întâlnesc cu tine..

- Viaţa mea e aici, a ta acolo.

- Hai să ne întâlnim la mijloc..undeva.

- Ne amăgim acum.

- Poate că sunt mort, dar sunt sincer..

Îmi vine să plâng de oftică că eşti acolo..

- Nu credeam că o să zici vreodată toate lucrurile astea.

- Nici eu..

 Dar în subconştient, m-am gândit la tine..

 Te-am visat odată.

- Şi eu. Ţi-am spus că visam mereu înainte să se întâmple ceva în legătură cu tine.

- Te plac...

Şi-s prost.."

6 iunie 2015

"- Vă referiţi la conversaţia intelectuală dintre mine şi fenomenul pe cale de dispariţie, fatala Maria?

- Da.

- Noi suntem prieteni vechi, ne iubim, eu am o relaţie, ea se arde cu toţi. Şi nu am mai vorbit de foarte mult timp.

- Frumos.

Uite aici iubire.

- Oricum, ştim că suntem suflete pereche, doar soarta ne este împotrivă.

... Apropo, Mărie, vara asta plec în Anglia."

Octombrie 2015

Ştiu că nu te voi întâlni niciodată.

Azi-noapte, înainte să adorm, m-am rugat să-mi apară în vis sufletul meu pereche. Am vorbit cu el.

Te-am visat, B.

Îmi era teamă, în vis, că nu mai eşti. Şi te căutam.

Cred că ai murit, B.

A fost un coşmar.

Subconştientul meu te caută în vise.

... E prima oară când îţi scriu.

Ştiu că nu te voi vedea niciodată, oricât am visat, oricât mi-am imaginat întâlnirea noastră.

Şi nici măcar n-am o poză cu tine.

Vei pleca şi mai departe de mine.. şi atunci, îmi va rămâne doar să-mi amintesc de tine, aici, printre rânduri.

Nu mi-e dor de tine fizic, ci doar ca de un suflet pe care-l cunosc dintr-o altă viaţă şi pe care l-am pierdut.

...Nu ne-am întâlnit niciodată fizic, dar sufletele noastre s-au întâlnit.

Simt asta.

Rămas bun, 

Vechi prieten.

Îmi va fi mereu dor de tine,

Aimée

Sweet November

E o zi înnorată de Noiembrie.

De fapt, toate zilele sunt cenuşii acum.

Azi-noapte, înainte să adorm, am vorbit cu tine.

Am vrut să ne întâlnim în vis.

Probabil că tu dormeai şi visai lucruri incerte. Şi apoi, te-ai trezit, ţi-ai băut cafeaua şi-ai plecat la activităţile tale zilnice.

Ai o iubită? Ai pe cineva în suflet sau eşti singur, ca mine?

Dacă exişti, ne vom întâlni cândva, pentru ca sufletele noastre care se caută de atâta timp, să se regăsească, să se îmbrăţişeze, să devină iar un întreg.

Sufletul meu ţi-a purtat mereu dorul, încă înainte de a mă naşte şi te va căuta, probabil, şi în altă viaţă.

Poate, de aceea, n-am avut parte de iubire până acum.. Poate, de aceea, mereu am simţit un zid între mine şi celălalt, o prăpastie uriaşă.. pentru că nu erai tu.

Niciodată n-am simţit că un om e potrivit pentru mine.

Dar continui să sper, că în lume, undeva, eşti tu, cel care mă aşteaptă şi pe care îl caut, de atâtea secole.

Şi dacă nu, nu-i nimic, iubitul meu, ne vom regăsi într-o altă viaţă.

M-ai auzit vreodată?

Mi-ai auzit inima care te cheamă în fiecare noapte şi-n fiecare dimineaţă când îmi beau cafeaua singură?

Vântul bate puternic în geam. Vine iarna. Îmi auzi şoaptele purtate de el?

Ai auzit vreodată ecoul inimii mele care te strigă? Ecoul dorului de tine.

Eu te-am regăsit mereu.

Nu fizic, dar ai fost mereu prezent.

... În dansul frunzelor purtate de vânt spre nicăieri.

În păsările călătoare care pleacă, fugind de iarna şi de gheaţa ce se aşază pe inimile noastre.

În sunetul ploii pe asfaltul încins.

Te-am regăsit pe cer, încă de când eram copil, printre stelele reci şi visele mele.

Te-am regăsit printre cărţi, în piesele de dragoste, în cântecele lumii.. Peste tot, am auzit ecoul tău.

Sunetul valurilor mi-a adus mereu aminte de tine.

Cântecul mării poartă o poveste demult pierdută, iar mirosul ei îţi poartă dorul.

... M-ai auzit vreodată, ascultând o scoică?

Ea încă păstrează tumultul mării, poartă în ea o amintire îngropată de timp, dar atât de vie.

Scoicile se aseamănă foarte mult cu sufletele noastre.

... Te-am regăsit peste tot, iubitul meu, încă de la începutul timpurilor.

Te-am regăsit în fiecare Noiembrie, privind la fereastră cum iarna bate la uşă; în visele mele, în ochii vreunui adolescent îndrăgostit, în ecoul munţilor, al râurilor şi-al toamnei.

Îţi scriu ca să rămâi mereu aici, printre rândurile mele şterse de timp. 

Căci dacă nu te voi întâlni, vei exista aici, mai viu şi mai prezent ca niciodată.