A venit iarna.
E furtună afară, vântul bate puternic în geam.
Iarna bate la uşă.
Anotimpul sufletului meu..
Îţi scriu cu o mănuşă pe mâna stângă, ţinând o ţigară între degetele amorţite şi reci.
Mi-au amorţit degetele, iar când strâng pumnul, mii de ace parcă îmi străpung încheieturile.
Sunt ameţită şi ceaţa îmi cuprinde mintea.
Sunt bolnavă, dragă jurnalule.
Atât fizic, cât şi sufleteşte.
Inima mea nu mai suportă zbuciumul şi toţi aceşti ani nesănătoşi şi tulburi pe care i-am dus.
Nu mai suportă ţigările în exces, alcoolul, iarba ocazională, nopţile albe şi lacrimile mele.
Arterele mele cedează, erau slăbite încă din copilărie; s-au chinuit destul să-mi transporte sângele intoxicat cu fum şi alcool şi vise moarte.
Creierul meu nu mai poate să-mi suporte amarul şi confuzia din viaţa mea haotică.
Mă părăseşte şi sănătatea.. şi atunci voi rămâne cu adevărat singură.
Am iubit-o cel mai mult; ea şi cu tinereţea erau tot ce mai aveam. Dar mi-am bătut joc de ea, am călcat-o în picioare cum fac cu tot ce iubesc.
...Dragă jurnalule,
M-am distrus cu bună credinţă.
Nu-mi caut scuze şi nici nu mă plâng. De altfel, nu mai am lacrimi.
Când durerea este prea mare, mintea noastră paralizează, se blochează, iar lacrimile nu mai ajung la noi niciodată.
Ştiam că voi ajunge aici.
Talentul meu este autodistrugerea, iar toţi paşii pe care i-am făcut au fost spre marginea prăpastiei.
Fiinţa mea ciudată şi-a făcut necontenit rău. A pierdut controlul demult, a pus prea mult preţ pe sentimente, pe oameni, pe trăiri şi-a idealizat iubirea. De aceea, n-a cunoscut-o niciodată.
M-am legat prea mult de oameni şi-am uitat de lucrul cel mai de preţ: de mine, de sufletul meu.
Mi-ar fi fost, poate, mai uşor să ies în lume, să întâlnesc pe cineva drăguţ şi să aflu iubirea. Să-i dau o şansă să se nască.
Dar nu. Eu sunt defectă, sunt în discrepanţă cu restul lumii.
M-am retras din lume, controlată de fricile şi laşităţile mele, de felul meu straniu de a fi.. şi-am aşteptat iubirea ca pe o minune, ca pe o poveste şi-un miracol ce se întâmplă o dată la un secol. Ca acele iubiri din cărţi şi din cântece.
M-am sinucis, inconştient.
Dragă jurnalule,
Plouă afară. Copacii dansează neliniştiţi şi vântul bate în tabla casei şi-n uşi.
Mi-am dat seama că voi muri singură.
Nu voi găsi iubirea în această viaţă pentru că visele şi aşteptările mele sunt dincolo de existenţa mea.
Port doruri inexplicabile pentru oameni şi lucruri care nu există.
E dincolo de lumea fizică şi de mine.
Sufletul meu va purta mereu un dor.
Dragă jurnalule,
Nu-ţi voi mai scrie atât de des.
Trebuie să mă concetrez mai mult pe lumea reală, nu pe gândurile mele ce mi-au făcut atâtă rău. Au fost prea adânci şi m-am înecat în ele.
M-am pierdut.
...Îmi va fi dor de tine.
Ţi-am lăsat aici o parte din sufletul meu neliniştit de copil.
Rămâi cu bine,
Aimee
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu