Starea mea de sănătate se alterează.
Uneori, ajungem atât de mult să ne obişnuim cu durerea, atât sufletească, cât şi cu cea fizică, încât devine ceva normal.
E normal să tuşesc până mă înec, e normal să rămân fără aer când încerc să dorm, e normal să mă sufoc şi pentru o clipă să cred că inima mea s-a oprit în loc, e normal să dorm mereu cu mâna la piept să maschez durerea.
Cu toate acestea, nu mă opresc. Continui să mă adâncesc în vicii până când ele vor triumfa asupra mea. Aceasta este menirea lor. Să fie inspititoare, să te facă să fii dependent de ele, să te încătuşeze şi apoi să te anihileze.
Şi nici măcar nu încerc să mă salvez. Îmi lipseşte curajul, ambiţia, setea de viaţă, visul, sensul, orice!
Privind, de undeva, din exterior, îmi dau seama că stă în puterea noastră să ne vindecăm, să ne salvăm, pentru că merităm să trăim. Şi că toate aceste gânduri negative şi absenţa voinţei fac şi ele parte din depresie, din maladia sufletului ce ucide atâţia oameni.
Am crezut atâta timp că mă pot vindeca şi singură, din orgoliu, dar nu. Omul nu se poate vindeca singur, mai ales dacă nu vrea.
Acesta este cel mai periculos dintre toate: să nu mai ai puterea să vrei.
Privind în urmă, îmi dau seama cum am ajuns aici.
Am suferit şi plâns atâta timp după himere, după nişte iluzii ale trecutului care nu m-au lăsat să-mi trăiesc prezentul.. dar eram doar un copil.
De unde aveam să ştiu că iubirile adolescentine durează cât o adiere de vânt?
Că ele nu reprezintă decât un grăunte de nisip din toată viaţa asta? De unde aveam să ştiu că lumea nu stă în loc cu oameni plecaţi, care nici măcar nu m-au iubit?
De unde aveam să ştiu că viaţa este un şir de evenimente care te construiesc, te conturează şi te duc acolo unde trebuie să ajungi, după multe obstacole?
De unde aveam să ştiu că viaţa este o călătorie, în care trebuie să fii mereu pregătit ca tovarăşul tău de drum să coboare la următoarea staţie? Şi că drumul nu se încheie o dată cu el. Nu se încheie cu durerile şi speranţele tale năruite.
N-am vrut şi am refuzat să uit. Am plâns, refuzând să-mi continui drumul, prizonieră a unei lumi pierdute. Apoi m-am refugiat în vicii şi autodistrugere. În nopţi albe şi promiscuitate, ani la rând, anturaje periculoase şi relaţii toxice.
Am preferat să cad tot mai mult, pentru că mă credeam invincibilă.
Nu, n-am putut să uit şi să trec mai departe. Sufletul meu rănit n-a putut.
Apoi, fără să-mi dau seama, am amorţit. Am uitat ce e iubirea, am uitat cum e să fii îmbrăţişat, cum e să te trezeşti dimineaţa cu un mesaj de la el. Nu mi-a mai spus nimeni ,,bună dimineaţa" sau ,,noapte bună". N-a mai fost nimeni lângă mine care să mă ia în braţe la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani. Şi nici să-mi încălzească Crăciunul. Nici măcar la zilele de naştere, să-mi zâmbească şi să-mi spună ,,la mulţi ani".
Telefonul n-a mai sunat şi s-a aşternut liniştea.
Nu m-am mai trezit, parcă de un secol, zâmbind la noua zi.
... Şi uitând toate acestea, a început să-mi fie silă, să-mi provoace repulsie.
Senzaţia de greaţă faţă de cel mai pur şi frumos sentiment din lume, provine de la frică.
Frica de ceva necunoscut şi care mi-a provocat atâta rău în trecut.
Frica de ceva în care nu mai am încredere.
Şi nu. Nu e o metaforă.
Mi-e greaţă la propriu.
M-am izolat de societate şi am ajuns să dezvolt fobie. Fobie de oameni, de viaţa socială, de facultate, de riscuri, de pierdere de sine.
Am preferat să stau închisă în casă decât să ies şi să-mi fac un viitor, de care îmi e atât de frică.
Am rămas blocată, undeva, în trecut, unde eram copil şi lumea îmi părea mai bună.
Şi ca o ironie a sorţii, sunt şi la Psihologie.
... Am ajuns să cred că niciun om de pe Pământ, din galaxie, nu mă poate iubi. Nu cu adevărat. Nu pentru totdeauna. Şi nici eu, la rându-mi.
Dar ştim noi că Universul este infinit? Nu. Doar credem.
Aşa este şi cu iubirea. Trebuie să credem, să riscăm, pentru că nu vom şti niciodată.
Am transformat iubirea într-o fantasmă. Am visat la un el care nici măcar nu există. Un el care a fost mereu în inima mea, încă înainte de a mă naşte şi pe care nu-l voi găsi niciodată în această viaţă. Căci l-am pierdut din clipa în care am renunţat să mai trăiesc.
Poate atunci când nu voi mai fi, voi regreta. Voi vrea, poate atunci, încă o zi. O zi banală, dar atât de frumoasă prin simplul fapt că respir aerul curat şi aud pulsul lumii şi al vieţii.. care este şi ea o minune.
... Uneori, în unele nopţi, visez oameni necunoscuţi.. care mă iubesc. Sunt străini, dar în visele mele simt că îi cunosc de-o viaţă..
Ceva se întâmplă şi ei pleacă. Sau ezită şi îmi zâmbesc rece.
Apoi îmbrăţişarea lor devine de piatră şi sărutul amar.
Îi simt. Le simt sufletele şi le văd clar chipul.
...Aşa a fost şi iubirea pentru mine. Un vis frumos care s-a terminat înainte de mă trezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu