It's so very cold outside

Rămân singură.

Mai singură decât eram.

Şi e vina mea.

.. Pentru că am încetat demult să mai cred în dragoste şi în oameni. Nici măcar în mine. Pentru că mi-e frică şi m-am obişnuit aşa. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine.

Singurul om pe care îl mai aveam în suflet, la care inima îmi tresărea când îl vedeam, mi-a spus că şi-a găsit pe altcineva. De fapt, pe cineva. Apoi m-am uitat la dată, să surprind această noapte.

Trebuia să se întâmple. Şi nu credeam că o să mă afecteze.

Dar am plâns. Plâng prosteşte ca o adolescentă.

De ce plâng dacă n-a fost al meu niciodată şi nici n-am vrut?

Plâng pentru că mă simt mai singură.

Plâng pentru că la bal nu va mai fi el, ca anul trecut. Şi probabil că nici n-o să mă mai duc.

Ah, cât am aşteptat acel bal, cât l-am visat! Era singura mea ocazie să prind curaj printre alcool şi muzică proastă, ca să mă arunc în braţele lui. Să mă bucur prosteşte că e acolo, lângă mine, ca anul trecut.. când l-am cunoscut şi era un simplu străin în întunericul din club, cu care dansam. Cât l-am căutat apoi! deşi nici nu ştiam ce va însemna pentru mine.

Plâng pentru că las ca totul să treacă pe lângă mine, ca o fraieră, făcând loc altcuiva.

Plâng pentru că mă dau mereu la o parte ca o laşă şi pentru că am crezut mereu că dacă ceva este scris, se va întâmpla oricum. Ce prostie!

Ce copilă!

Plâng pentru că mi-aş fi dorit tare mult să beau cu el, să ne ameţim, să facem glume proaste şi să-l cunosc mai bine.

Plâng pentru că n-am avut niciodată curajul să scriu despre el. Sau să vorbesc despre el. Pentru că era mereu acolo, pentru că deşi am mai fost îndrăgostită în acest timp, pe el îl l-am avut undeva ascuns în sufletul şi visele mele. El a rămas mereu, chiar dacă alţii au venit şi au plecat din sufletul meu.

... Azi e prima oară când îţi scriu. Şi probabil şi ultima.

Îţi scriu pentru că vreau să rămâi aici, ascuns şi prezent printre rânduri, pentru ca într-o zi să-mi amintesc de tine.

Sunt primele lacrimi pe care le vărs pentru tine şi ultimele. Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult încât să nu ştii niciodată că într-o zi am plâns de dorul tău.

Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult încât să te dau uitării.

Plâng pentru că am fost vulnerabilă perioada asta.. pentru că ţara mea arde şi pentru că nişte îngeri zac în spitale sau s-au înălţat la cer, departe de lumea asta mizerabilă.

Nu, lumea n-o să se opreasca în loc cu tine. N-o să se oprească cu o iubire din facultate. Cu nişte tineri care încă nu ştiu ce este viaţa şi pentru care viitorul este incert.

Pot să trăiesc şi fără iubire. Pentru că îmi e străină, dragul meu.

Mă bucur pentru tine. Sper să iubeşti şi să fii iubit, aşa cum îţi doreai. 

Şi nu, nu sunt falsă când spun asta. Oricum, lângă mine n-ai fi fost fericit. Lângă mine era iadul.

Nu sunt făcută pentru o viaţă constantă şi normală, pentru liniştea unei relaţii, unui cămin. Nu, n-am fost niciodată şi probabil ăsta este blestemul meu. Să fiu condamnată la o viaţă lipsită de dragoste, condamnată în propriul trup şi suflet. În propria minte confuză, în discordanţă cu restul lumii.
Am ajuns doar o persoană tristă, îmbătrânită înainte de vreme, fără pofta de a mai trăi, bătrână şi obosită.. doar ochii mi-au mai rămas de copil.

... Dar nu mă voi lăsa înfrântă.

Lumea are sens şi fără cineva.

Voi încerca să nu trăiesc degeaba, să aduc ceva frumos în lume. Mă voi dedica altor vise şi scopuri. Nu toţi oamenii sunt făcuţi pentru dragoste. Sau cel puţin, nu toţi oamenii o găsesc în această viaţă.

Vreau să schimb lumea în mai bine, începând cu mine. Vreau să ajut oamenii şi să fiu fericită prin ei. Să iubesc prin ei. Să fiu împlinită văzând suflete frumoase zâmbind. Şi atunci voi uita de mine.

Ştiu.. la sfârşitul zilei, când mă voi aşeza frântă în pat, mă voi simţi singură. Şi voi vrea atunci o companie bună sau pe cineva care să-mi ţină de urât. Poate voi regreta atunci că am lăsat dragostea să treacă pe lângă mine.

Dar viaţa nu se opreşte în loc cu mine. 

În lume e haos, e multă nedreptate, sunt războaie şi oameni care mor, sunt lucruri îngrozitoare care depăşesc orice coşmar. Pământul e pătat cu sânge.

Dacă cândva, voi recunoaşte iubirea în ochii unui înger, îi voi deschide uşa inimii mele, închisă cu lacăte. Dar n-o mai caut. 
N-am mai fost acasă demult.